Hotărâre nr. 1 din 05.01.2023

Republica Moldova

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

HOTĂRÂRE cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea jurisdicției constituționale în anul 2022 CHIŞINĂU 5 ianuarie 2023 1 În numele Republicii Moldova, Curtea Constituțională, judecând în componența: dnei Domnica MANOLE, Președinte, dlui Nicolae ROȘCA, dnei Liuba ȘOVA, dlui Serghei ȚURCAN, dlui Vladimir ȚURCAN, judecători, cu participarea dnei Elena Tentiuc, șef al Secretariatului Curții, examinând în ședință plenară Raportul privind exercitarea jurisdicției constituționale în anul 2022, având în vedere prevederile articolului 26 din Legea nr. 317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituțională, articolului 61 alin. (1) și articolului 62 lit. f) din Codul jurisdicției constituționale nr.502 din 16 iunie 1995, în baza articolului 10 din Legea cu privire la Curtea Constituțională, articolului 5 lit. i) și articolului 80 din Codul jurisdicției constituționale, HOTĂRĂŞTE: 1. Se aprobă Raportul privind exercitarea jurisdicției constituționale în anul 2022, conform anexei.

2. Prezenta hotărâre se publică în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”. Președinte Domnica MANOLE Chișinău, 5 ianuarie 2023, HCC nr. 1 2 Aprobat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1 din 5 ianuarie 2023 RAPORT privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2022 A. Statutul şi atribuţiile Curţii Constituţionale Statutul Curții Constituționale, unică autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova, autonomă și independentă față de puterile legislativă, executivă şi judecătorească, este consacrat de Constituție, care stabilește, concomitent, principiile și principalele atribuții funcționale ale Curții. Statutul Curții Constituționale este determinat de rolul său primordial de a asigura respectarea valorilor statului de drept: garantarea supremaţiei Constituţiei, asigurarea realizării principiului separaţiei puterilor în stat, asigurarea responsabilității statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.

Aceste funcții majore sunt realizate prin intermediul instrumentelor garantate de Constituție. Atribuțiile constituționale, prevăzute de art. 135 din Constituție, sunt dezvoltate în Legea nr. 317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituțională și Codul jurisdicției constituționale nr. 502-XIII din 16 iunie 1995, care reglementează, inter alia, procedura de examinare a sesizărilor, modul de alegere a judecătorilor Curții Constituționale și a Președintelui Curții, atribuțiile, drepturile și responsabilitățile acestora.

Astfel, în temeiul prevederilor constituționale, Curtea Constituțională: a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte; b) interpretează Constituţia; c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane; e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova, validează mandatele deputaţilor şi al Preşedintelui Republicii Moldova; f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui Republicii Moldova, interimatul funcţiei de Preşedinte, imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile; g) rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice; h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.

3 B. Judecătorii Curții Constituționale Potrivit articolului 136 din Constituţie, Curtea Constituţională este compusă din șase judecători, numiți pentru un mandat de șase ani. Ca urmare a decesului, la 27 ianuarie 2021, a domnului Eduard Ababei, judecător constituțional, Plenul Curții Constituționale a funcționat în următoarea componență: dna Domnica MANOLE, Președinte, dl Nicolae ROȘCA, dna Liuba ȘOVA, dl Serghei ȚURCAN, dl Vladimir ȚURCAN, judecători. C. Structura organizatorică Curtea Constituțională și-a desfășurat activitatea având la bază structura organizatorică aprobată prin Decizia nr. 9 din 23 martie 2018. D. Sesizarea Curții Curtea Constituţională îşi exercită atribuţiile la sesizarea subiecţilor abilitaţi cu acest drept.

Legislaţia Republicii Moldova nu conferă Curţii competenţa de a exercita jurisdicţia constituţională din oficiu.

Astfel, conform art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, cuprinzând modificările operate prin Legea nr. 99 din 11.06.2020, şi art. 38 alin. (1) din Codul jurisdicţiei constituţionale, dreptul de sesizare al Curţii Constituţionale îl au: 4 a) Preşedintele Republicii Moldova; b) Guvernul; c) ministrul justiţiei; d) judecătorii/completurile de judecată din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, al curţilor de apel şi al judecătoriilor; d1) Consiliul Superior al Magistraturii; f) Procurorul General; g) deputatul în Parlament; h) fracţiunea parlamentară; i) Avocatul Poporului; i1) Avocatul Poporului pentru drepturile copilului; j) consiliile unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întâi sau al doilea, Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) – în cazurile de supunere controlului constituţionalităţii a legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor, ordonanţelor şi a dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, care nu corespund art.109 şi, respectiv, art.111 din Constituţia Republicii Moldova.

Sesizările înaintate de subiecţii cu drept de sesizare trebuie să fie motivate şi să corespundă cerinţelor de formă și de conținut prevăzute de art. 39 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

TITLUL II. ACTIVITATEA JURISDICȚIONALĂ

A. Aprecierea Curții dedusă din hotărârile pronunțate Pe parcursul anului 2022, Curtea a pronunțat 21 de hotărâri, contribuind astfel la formarea jurisprudenței constituționale, fiind analizate următoarele domenii.

1. CUANTUMUL COMPENSAȚIEI PENTRU SERVICIILE DE TRANSPORT

ACORDATE PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI ACCENTUATE ÎN

FUNCȚIE DE LOCUL DE TRAI

Pe 24 februarie 2022, Curtea Constituțională a pronunțat Hotărârea nr. 3 privind controlul constituționalității unor prevederi din articolul 49 alin. (4) din Legea nr. 60 din 30 martie 2012 privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități și a punctelor 9 și 10 din Regulamentul 5 cu privire la modul de stabilire și plată a compensației pentru serviciile de transport, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1413 din 27 decembrie 20161. Articolul 49 alin. (4) din Legea nr. 60 din 30 martie 2012 (în redactarea Legii nr. 146 din 23 iunie 2016) prevede că modul de acordare și mărimea compensației pentru serviciile de transport diferă în funcție de categoria beneficiarilor și de locul de trai (raioane/municipii) și se stabilesc de către Guvern.

Astfel, prin Hotărârea nr. 1413 din 27 decembrie 2016, Guvernul a stabilit o creștere etapizată a compensației respective pentru persoanele cu dizabilități accentuate pentru anii 2021 și 2022 în funcție de locul de trai. Așadar, în prezent, în raioane mărimea compensației pentru un trimestru este de 124,5 lei, în municipiul Bălți – 157,5 lei și în municipiul Chișinău – 180 lei. De asemenea, această compensație va fi echivalată pentru toți beneficiarii ei începând cu 1 ianuarie 2023, fiind de 180 lei. În acest context, Curtea a reținut că compensațiile în discuție fac parte din sistemul general al asigurărilor sociale. Persoanele cu dizabilități beneficiază de o protecție specială din partea întregii societăți.

Curtea a observat că deși persoanele cu dizabilități accentuate se află în situații egale, ele beneficiază de compensații în mărime diferită. Criteriul care delimitează aceste trei categorii este locul de trai. Așadar, prevederile contestate stabilesc un tratament diferențiat pe criteriul locului de trai și fac incidente articolele 16, 47 și 51 din Constituție. Analizând scopul și obiectivele prevederilor contestate, Curtea a reținut că în nota informativă la proiectul de lege nr. 146/2016 de modificare a Legii nr. 60/2012 nu se regăsește niciun argument cu privire la acordarea compensației pentru serviciile de transport în funcție de locul de trai al beneficiarilor acestei compensații (raioane, municipiile Bălți și Chișinău).

În opiniile prezentate Curții, Parlamentul și Guvernul au menționat că costurile serviciilor de transport în raioane și în municipii diferă și că mărimea compensațiilor pentru serviciile de transport este condiționată de mijloacele financiare disponibile în bugetul de stat. Cu privire la costurile serviciilor de transport în raioane/municipii, Curtea a admis că compensația în discuție poate fi diferențiată în funcție de locul de trai, având la bază un studiu de specialitate. Totuși, în acest caz, lipsește un studiu efectuat de către autorități care să demonstreze cuantumul compensației stabilite de Guvern în funcție de costurile serviciilor de transport în fiecare raion/municipiu și de serviciile sociale amplasate în fiecare raion/municipiu.

Din acest motiv, Guvernul nu a demonstrat că diferența constatată este bazată pe factori economici. Sub acest aspect, Curtea și-a imaginat o situație în care persoana cu dizabilitate accentuată dintr-un sat ar suporta cheltuieli suplimentare de transport pentru a se deplasa în centrul raional pentru a beneficia de servicii sociale care nu sunt disponibile în acel sat (e.g. pentru servicii medicale specializate disponibile în raioane sau municipii). Pe de altă parte, persoana cu dizabilitate accentuată care locuiește în municipiul Chișinău beneficiază de o varietate mai mare de servicii sociale (spitale, farmacii, universități ș.a.) și suportă costuri mai mici pentru a se deplasa cu transportul public.

1 Hotărârea nr. 3 din 24.02.2022 privind controlul constituționalității unor prevederi din articolul 49 alin. (4) din Legea nr. 60 din 30 martie 2012 privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități și a punctelor 9 și 10 din Regulamentul cu privire la modul de stabilire și plată a compensației pentru serviciile de transport, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1413 din 27 decembrie 2016 6 Cu privire la mijloacele bugetare disponibile, Curtea a reiterat că insuficiența declarată a resurselor bugetare nu reprezintă un considerent obiectiv și rezonabil pentru restrângerea exercițiului drepturilor constituționale (HCC nr. 6 din 10 martie 2020, § 82). Așadar, Curtea a reținut că cuantumul diferențiat al compensației pentru serviciile de transport acordat persoanelor cu dizabilități accentuate (bazat pe criteriul locului de trai) nu urmărește niciun scop legitim prevăzut de articolul 54 alin. (2) din Constituție.

Având în vedere această concluzie, tratamentul diferențiat nu a fost justificat în mod obiectiv și rezonabil. Prin urmare, prevederile contestate sunt neconstituționale. Totodată, până la modificarea prevederilor menționate mai sus de către Parlament și Guvern, Curtea a instituit o soluție provizorie, potrivit căreia persoanelor cu dizabilități accentuate li se va achita trimestrial compensația pentru serviciile de transport în mărime de 180 lei. Curtea a emis o Adresă pentru Parlament și Guvern în vederea reglementării cuantumului compensației pentru serviciile de transport acordat persoanelor cu dizabilități accentuate în conformitate cu raționamentele acestei hotărâri.

2. STABILIREA UNEI OBLIGAȚII GENERALE DE ACHITARE A

SERVICIILOR DE ÎNCĂLZIRE ÎN CAZUL APARTAMENTELOR

DECONECTATE DE LA SISTEMUL CENTRALIZAT DE ÎNCĂLZIRE, FĂRĂ

A LUA ÎN CONSIDERARE CIRCUMSTANȚELE SPECIFICE ALE FIECĂRUI

CAZ PARTICULAR

Pe 3 martie 2022, Curtea Constituțională a pronunțat Hotărârea nr. 4 pentru controlul constituționalității articolului 42 alin. (12) din Legea nr. 92 din 29 mai 2014 cu privire la energia termică și promovarea cogenerării și a punctelor 8, 81, 82, 83, 84, 85 și 86 din Anexa nr. 7 la Regulamentul cu privire la modul de prestare și achitare a serviciilor locative, comunale și necomunale pentru fondul locativ, contorizarea apartamentelor și condițiile deconectării acestora de la/reconectării la sistemele de încălzire și alimentare cu apă, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 191 din 19 februarie 20022. Curtea a notat că dispozițiile articolului 46 din Constituție obligă statul și ceilalți titulari ai puterii publice să respecte proprietatea și să se abțină de la orice acțiune ce ar aduce atingere acestui drept.

Curtea a reținut că dreptul de proprietate poate fi supus restrângerilor, cu condiția respectării rigorilor instituite de articolul 54 alin. (2) din Constituție. În acest sens, Curtea a analizat, prin efectuarea testului legalității și a testului proporționalității, dacă restrângerea este prevăzută de lege, dacă urmărește unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute în Constituție, dacă realizează, odată implementată, unul din aceste scopuri și dacă a fost asigurat un echilibru corect între interesele concurente.

(a) Dacă măsura contestată este „prevăzută de lege” Curtea a constatat că normele contestate sunt accesibile pentru destinatari, deoarece Regulamentul care conține prevederile contestate a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului 2 Hotărârea nr. 4 din 03.03.2022 pentru controlul constituționalității unor prevederi din Legea nr. 92 din 29 mai 2014 cu privire la energia termică și promovarea cogenerării și din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 191 din 19 februarie 2002 7 nr.191 din 19 februarie 2002, care a fost publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 29-31 din 28 februarie 2002 (redacția inițială), și în Monitorul Oficial nr. 156-159 din 23 septembrie 2011 (în redacția Hotărârii Guvernului nr. 707 din 20 septembrie 2011). Cu privire la previzibilitatea normelor contestate, Curtea a observat că, deși obligația achitării taxei pentru încălzire în cazul deconectării integrale sau parțiale de la sistemul centralizat era stabilită într-un cuantum mai mic începând cu data de 19 februarie 2002 prin Hotărârea Guvernului nr. 191, proprietarii nu au putut anticipa cu o certitudine rezonabilă că plata pentru încălzire va crește substanțial, fără vreo justificare rezonabilă din partea autorităților, de la 5% până la 20% din suma achitată de către cei conectați la încălzirea centralizată (a se vedea, mutatis mutandis, Strezovski și alții v. Macedonia de Nord,

27 februarie 2020, § 78). Curtea a subliniat că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau care se naște din practicile autorităților – reprezintă un factor care trebuie avut în vedere la analiza conduitei statului de la etapa stabilirii echilibrului corect dintre interesele concurente (a se vedea, mutatis mutandis, Strezovski și alții v. Macedonia de Nord, § 77). (b) Dacă măsura urmărește „un scop legitim în interesul general” și dacă există o legătură rațională între măsura prevăzută de dispozițiile contestate şi scopul legitim urmărit Măsurile concepute să controleze folosirea proprietății pot fi considerate justificate doar dacă se demonstrează, inter alia, că sunt conforme cu interesul general.

Un interes general urmărit de autorități la introducerea măsurilor contestate îl reprezintă asigurarea locuințelor cu încălzire sigură și eficientă. De asemenea, limitarea exercițiului dreptului de proprietate mai poate avea loc pentru protecția drepturilor și a libertăților altor persoane. În acest caz, se mai poate susține că un alt scop urmărit constă în protecția dreptului de proprietate al celorlalți locatari, prin împărțirea sarcinilor financiare legate de încălzirea centralizată a blocurilor rezidențiale și a spațiilor comune (e.g. subsoluri, etaje tehnice, holuri etc.), dacă acestea există și sunt încălzite. Prin urmare, Curtea a reținut că scopurile pe care legislatorul le urmărește prin măsurile în discuție pot fi subsumate scopurilor legitime generale ale bunăstării economice și protecției drepturilor altora, prevăzute de articolul 54 alin. (2) din Constituție.

În acest sens, măsurile impuse de punctele 8, 81, 82, 83, 84 și 86 din Anexa nr. 7 la Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 191 din 19 februarie 2002 au o legătură rațională cu scopurile legitime urmărite. (c) Dacă a fost respectat principiul „echilibrului corect” Categoria de persoane care pot pretinde că sunt victime ale aplicării prevederilor normative contestate sunt persoane care locuiesc în clădiri rezidențiale conectate la sistemul centralizat de încălzire, ale căror apartamente au fost deconectate de la sistem. Unele apartamente pot fi deconectate de la sistem înainte de intrarea în vigoare a prevederilor contestate, altele după.

În cazul în care, la momentul deconectării, nu erau încă în vigoare reglementări care să impună plata unei cote atât de mari pentru încălzire, persoanele care au în proprietate apartamente deconectate în asemenea condiții nu puteau anticipa cu o certitudine rezonabilă că se vor confrunta în viitor cu condiția majorării substanțiale a plăților.

8 În acest sens, Curtea a notat că normele contestate stabilesc o obligație generală de achitare a serviciilor de încălzire în cazul apartamentelor deconectate de la sistemul centralizat de încălzire, fără a lua în considerare circumstanțele specifice ale fiecărui caz particular, cum ar fi, e.g.: - căldura de care beneficiază, în mod efectiv, un apartament deconectat integral sau parțial; - căldura de care beneficiază, în mod efectiv, celelalte apartamente conectate, existând riscul ca acestea să fie dotate cu mai multe calorifere decât numărul standard, însă plătind o sumă fixă; - faptul că un apartament deconectat poate fi situat la parterul unui bloc rezidențial – deci poate să nu beneficieze de aceeași căldură ca alte apartamente deconectate situate la etaje superioare; - faptul că un apartament deconectat poate fi situat în extremitatea unui bloc rezidențial și că, astfel, nu beneficiază de aceeași căldură „indirectă”, pentru că nu se învecinează cu alte apartamente; - faptul că unele apartamente deconectate au sisteme proprii de încălzire și că nu se poate afirma, astfel, că aceste apartamente sunt doar consumatoare „indirecte” de căldură; - faptul că unele clădiri nu dispun de etaj tehnic, de subsol ș.a.

În cauza Strezovski și alții v. Macedonia de Nord, § 87, Curtea Europeană a notat inexistența unei evaluări obiective a utilizării indirecte a încălzirii în fiecare caz particular și eșecul de a asigura un echilibru corect între interesele concurente. Cauza în discuție privea plata lunară impusă de stat care trebuia efectuată, către furnizori privați, de proprietarii de apartamente deconectate de la sistemul de încălzire de district. Curtea Europeană a reținut că statul reclamat trebuia să se asigure că măsura contestată nu impunea o sarcină excesivă și nu le permitea furnizorilor de căldură privați să beneficieze de un profit eventual nejustificat. Curtea Europeană a subliniat lipsa unor garanții procedurale suficiente la aplicarea normelor privind plata taxei stabilite pentru încălzire de către tribunalele naționale.

Curtea Europeană a considerat că în procedurile în discuție era necesar ca faptele contestate de reclamanți să fie stabilite de o manieră precisă prin verificarea argumentelor lor referitoare la nivelul căldurii districtuale furnizate în clădire despre care se spunea că unitățile lor ar fi utilizat-o. Doar după o verificare a tuturor factorilor relevanți ar fi fost posibil pentru autoritățile naționale să facă o evaluare obiectivă a utilizării „indirecte” a căldurii în fiecare caz individual.

Curtea a observat că modul în care sunt redactate prevederile punctelor 8, 81, 82, 83, 84 și 86 din Anexa nr. 7 la Regulamentul cu privire la modul de prestare și achitare a serviciilor locative, comunale și necomunale pentru fondul locativ, contorizarea apartamentelor și condițiile deconectării acestora de la/reconectării la sistemele de încălzire și alimentare cu apă, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 191 din 19 februarie 2002, nu permite efectuarea unor calcule mai precise, raportate la situația concretă a fiecărui apartament deconectat de la sistemul centralizat de încălzire. Astfel, instanțele judecătorești sunt obligate să aplice tale quale prevederile normative contestate, fără a verifica factorii relevanți și fără a evalua obiectiv utilizarea „indirectă” a căldurii de fiecare apartament deconectat.

Această situație juridică este contrară considerentelor hotărârii Strezovski și alții v. Macedonia de Nord, § 88, în care Curtea Europeană a reținut că, din motive similare, statul macedonean a eșuat, în pofida marjei sale de apreciere, să asigure echilibrul corect cerut între interesele în discuție și a eșuat să depună 9 eforturi pentru a asigura o protecție adecvată a dreptului de proprietate al reclamanților în contextul procedurilor în discuție, care presupuneau o ingerință esențială din partea statului în exercițiul acestui drept. Stabilirea unei plăți generale pentru consumul energiei termice în blocurile locative în cazul apartamentelor deconectate de la sistemul centralizat de încălzire, fără a se ține cont de circumstanțele fiecărui caz particular, afectează în mod nejustificat dreptul garantat de articolul 46 din Constituție al proprietarilor apartamentelor deconectate.

În acest sens, Curtea a reținut că trebuie să fie posibilă evaluarea de la caz la caz a circumstanțelor fiecărui apartament deconectat integral sau parțial de la sistemul centralizat și stabilirea unei taxe care depinde de aceste circumstanțe, nu de o valoare fixă. Plata pentru încălzire repartizată unui bloc rezidențial trebuie să aibă în vedere situația particulară a apartamentelor conectate, având în vedere posibilitatea proprietarilor de a consuma mai multă căldură, e.g. prin creșterea numărului de secțiuni de calorifere. Parlamentul sau Guvernul trebuie să elimine măsurile generale și să le permită autorităților cu competențe în domeniu să facă o evaluare obiectivă a utilizării „indirecte” a căldurii în fiecare caz individual, evaluare care să poată fi contestată în fața instanțelor judecătorești, în eventualitatea unui litigiu.

Totodată, Curtea a admis că obligația de achitare pentru energia termică poate fi justificată în unele situații și în cazul apartamentelor deconectate. Acesta este cazul spațiilor comune din blocurile locative, cheltuielile pentru încălzirea acestora trebuie suportate de toți locatarii, în lumina obligației de asigurare a bunei vecinătăți și a scopului legitim al împărțirii sarcinilor financiare. Având în vedere cele menționate, Curtea a constatat că prevederile contestate nu asigură un echilibru corect între interesele concurente, iar dreptul de proprietate al persoanelor vizate este încălcat. În aceste condiţii, Curtea a emis o Adresă Parlamentului și Guvernului, în vederea modificării legislației în conformitate cu raționamentele acestei hotărâri.

Cu privire la executarea hotărârii Curtea a constatat că aplicarea imediată a acestei hotărâri ar permite o repartizare dezechilibrată a plăților, inclusiv pentru spațiile comune, în cazurile de deconectare integrală sau parțială de la sistemul centralizat de încălzire. Din acest motiv, pentru a evita producerea consecințelor menționate, Curtea a considerat necesar să amâne efectele acestei hotărâri începând cu data de 1 mai 2022. În acelaşi timp, pentru a da efect acestei Hotărâri în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a considerat rezonabil ca aceasta să producă efecte imediate pentru autorii sesizării nr. 122g/2021.

3. TEMEIURILE DE CONTESTARE A ÎNCHEIERII PRIVIND INTENTAREA

PROCEDURII DE EXECUTARE

Pe 3 martie 2022, Curtea Constituțională a pronunțat Hotărârea nr. 5 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din articolul 60 alin. (4) din Codul de executare3. Curtea a observat că, potrivit prevederilor contestate, debitorul nu are dreptul de a contesta încheierea privind intentarea procedurii de executare în cazurile în care documentul nu este de 3 Hotărârea nr. 5 din 03.03.2022 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din articolul 60 alin. (4) din Codul de executare 10 competența executorului judecătoresc; documentul executoriu nu este întocmit în conformitate cu prevederile articolului 14 din Codul de executare; documentul este înaintat de persoana care nu are împuternicirile respective (articolul 61 alin. (1) lit. a), c) și d) din Codul de executare).

Aceste prevederi instituie o interdicție absolută, insensibilă la particularitățile unor cazuri, și afectează drepturile debitorului, prevăzute de articolele 20, 26 şi 46 din Constituție. Pentru a se încadra în limitele admisibile ale restrângerii exercițiului acestor drepturi, interdicția în discuție trebuie să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de articolul 54 din Constituție. Curtea a admis că scopul legitim al interdicției este protejarea dreptului creditorilor la realizarea, în termen rezonabil, a drepturilor lor recunoscute printr-un document executoriu prezentat spre executare. Totuși, prin instituirea interdicției absolute, prevederile articolului 60 alin. (4) din Codul de executare acordă o pondere abstractă mai mare interesului legitim al asigurării celerității procedurii de executare și, în consecință, interesului creditorului.

Curtea a observat că una dintre omisiunile contestate din articolul 60 alin. (4) din Codul de executare este cazul reglementat la articolul 61 alin. (1) lit. a) din Cod, potrivit căruia executorul judecătoresc trebuie să refuze intentarea procedurii de executare dacă documentul executoriu nu este de competența sa. Curtea a notat că executorul judecătoresc poate întreprinde acțiuni de executare doar în circumscripția camerei teritoriale a executorilor judecătorești în care biroul său își are sediul. Curtea a admis că în cazul intentării unei eventuale proceduri de executare cu încălcarea competenței teritoriale, executorul judecătoresc se poate deplasa la locul aflării bunurilor debitorului care nu se află în circumscripția camerei teritoriale a executorului judecătoresc în care biroul acestuia își are sediul său.

Acest fapt va determina suportarea de către debitor a cheltuielilor suplimentare pentru transportarea bunurilor sale și, prin urmare, va presupune existența unei sarcini patrimoniale mai mari pentru debitor, în comparație cu cazul în care executorul va respecta dispozițiile articolului 61 alin. (1) lit. a) din Cod. Curtea a observat că, în lipsa strămutării de către executor a procedurii de executare, potrivit articolului 32 alin. (1) lit. b) din Codul de executare, contestarea încheierii este imposibilă. Curtea a considerat că această interdicție reprezintă o negare a drepturilor debitorului de acces liber la justiție, la apărare și la proprietate. Curtea a subliniat că una dintre omisiunile de a contesta încheierea de intentare a procedurii de executare este în cazul emiterii acesteia pe baza unui document executoriu întocmit cu încălcarea dispozițiilor articolului 14 din Codul de executare.

Potrivit articolului 15 alin. (1) din Cod, pentru intentarea procedurii de executare creditorul trebuie să prezinte documentul executoriu executorului judecătoresc. Acest document trebuie întocmit în conformitate cu condițiile de formă și de conținut stabilite expres de legislator în articolul 14 din Cod. Curtea a notat că, în eventualitatea în care documentul executoriu nu conține datele de identificare a debitorului (numele, prenumele şi data nașterii, domiciliul și datele bancare în cazul persoanei fizice), executorul judecătoresc nu-l va anunța pe debitor despre intentarea procedurii de executare, despre posibilitatea executării benevole a documentului executoriu și despre posibilitatea încheierii unei tranzacții cu debitorul (articolele 60 și 62 din Cod).

În eventualitatea în care debitorul execută benevol titlul executoriu, atunci debitorul va achita doar plata taxei de intentare şi de arhivare a dosarului de executare, nefiind necesară achitarea 11 onorariului executorului judecătoresc și a spezelor procedurii de executare (articolul 60 alin.(3) din Cod). Totodată, Curtea își poate imagina o situație în care încheierea privind intentarea procedurii de executare ar putea fi anulată doar pentru că lipsește o mențiune, de exemplu, numărul cauzei în a cărei bază a fost eliberat titlul executoriu. În mod evident, mențiunea este insignifiantă în raport cu fondul cauzei. În asemenea situații judecătorul de drept comun trebuie să constate, în fiecare caz particular, dacă lipsa unei mențiuni în titlul executoriu determină anularea încheierii privind intentarea procedurii de executare.

Curtea a mai reținut că legislatorul a reglementat dreptul creditorului de a solicita instanței de judecată corectarea erorilor sau omisiunilor din titlul executoriu. Astfel, de vreme ce legislatorul a prevăzut corectarea erorilor/omisiunilor din titlu, Curtea a reținut că restrângerea exercițiului dreptului debitorului de a contesta încheierea privind intentarea procedurii de executare, emisă pe baza unui document executoriu întocmit cu încălcarea dispozițiilor articolului 14 din Codul de executare, nu este justificată. De altfel, Curtea nu a considerat că parcurgerea procedurii corectării erorilor sau omisiunilor din titlul executoriu și, ulterior, depunerea acestuia la executorul judecătoresc pot prejudicia în mod semnificativ celeritatea procedurii de executare.

Cu privire la imposibilitatea contestării încheierii de intentare a procedurii de executare întocmite pe baza unui document prezentat de persoana care nu are împuternicirile stabilite de legislație, Curtea a observat că împuternicirile reprezentantului, în acest caz, trebuie să fie formulate în procură sau în contract, întocmite în condițiile legii (articolul 49 alin. (1) din Codul de executare). De asemenea, dreptul reprezentantului de a prezenta un titlu executoriu spre urmărire trebuie menționat expres în actul de reprezentare, sub sancțiunea nulității (articolul 81 alin. (1) din Codul de procedură civilă). Sub acest aspect, Curtea a reținut că executorul judecătoresc nu-şi poate asuma primirea spre executare a unui document executoriu depus de către o persoană neîmputernicită potrivit legii.

În lipsa unei asemenea împuterniciri, această acțiune este lovită de sancțiunea nulității. Așadar, pentru ca prevederile contestate să fie în concordanță cu articolele 20, 26, 46 și 54 din Constituție, Curtea a considerat necesar ca debitorul să poată contesta încheierea privind intentarea procedurii de executare în cazurile în care: (i) documentul executoriu nu este de competența executorului judecătoresc; (ii) documentul executoriu nu este întocmit în conformitate cu prevederile articolului 14 din Codul de executare; (iii) documentul este înaintat de persoana care nu are împuternicirile respective (cazuri reglementate la articolul 61 alin. (1) lit. a), c) și d) din Codul de executare).

4. INTERDICȚIA APLICATĂ ORGANIZAȚIILOR NECOMERCIALE DE A

FUNCȚIONA ÎN CALITATE DE FURNIZORI PRIVAȚI DE SERVICII

MEDIA AUDIOVIZUALE

Pe 10 martie 2022, Curtea Constituțională a pronunțat Hotărârea nr. 6 privind controlul constituționalității textului „şi funcționează sub formă de societăți comerciale” din articolul 28 alin. (1) din Codul serviciilor media audiovizuale4. 4 Hotărârea nr. 6 din 10.03.2022 privind controlul constituționalității textului „şi funcționează sub formă de societăți comerciale” din articolul 28 alin. (1) din Codul serviciilor media audiovizuale 12 Curtea a notat că persoanele juridice de drept privat pot avea scop lucrativ (comercial) și scop nelucrativ (necomercial). Persoanele juridice cu scop lucrativ sunt, inter alia, societățile comerciale care pot desfășura orice activitate neinterzisă de lege pentru a obține și a repartiza profitul între membrii, asociații și acționarii săi.

Persoanele juridice fără scop lucrativ sunt organizațiile necomerciale care pot desfășura orice gen de activitate neinterzis de lege pentru realizarea scopului prevăzut de statut, altul decât obținerea de venit. Profitul realizat de organizațiile necomerciale nu poate fi distribuit între membri, fondatori și alte persoane. Prin urmare, Curtea a menționat că legislatorul a stabilit că organizația necomercială este în drept să desfășoare activități economice aducătoare de profit, inclusiv cele supuse licențierii, iar profitul realizat va fi folosit exclusiv în vederea realizării scopurilor statutare. Astfel, din perspectiva dreptului de a desfășura activități economice, Curtea a reținut că atât organizațiile necomerciale, cât şi societățile comerciale se află în situații asemănătoare.

Totuși, prin interdicția de a presta servicii media audiovizuale, organizațiile necomerciale sunt tratate diferit. De asemenea, Curtea a reținut incidența articolului 46 din Constituție, care garantează dreptul de proprietate al persoanelor, menționând că măsura contestată intervine în sfera obținerii de venituri de către organizațiile necomerciale pentru realizarea scopurilor lor statutare (a se vedea Raportul cu privire la finanțarea asociațiilor, adoptat la cea de-a 118-a sesiune plenară, Veneția, 15-16 martie 2019, CDL-AD(2019)002, § 136). Curtea a notat că respectarea principiului egalității presupune acordarea acelorași avantaje tuturor persoanelor aflate în situații similare, cu excepția cazului în care se demonstrează că tratamentul diferențiat este justificat în mod obiectiv şi rezonabil.

Această condiție demonstrează că principiul egalității nu are în vedere interzicerea oricărui tratament diferențiat, ci doar a tratamentelor diferențiate nejustificate. Sub acest aspect, Curtea a observat că în nota informativă la proiectul de Lege nr. 174 din 8 noiembrie 2018 nu se regăsește niciun argument cu privire la interdicția pentru furnizorul privat de servicii media audiovizuale de a activa ca organizație necomercială. În opiniile prezentate de Guvern și de Consiliul Audiovizualului se menționează că tratamentul diferențiat între societățile necomerciale și cele comerciale de a presta servicii media audiovizuale nu este justificat. Curtea a reținut că tratamentul diferențiat între societățile comerciale și cele necomerciale în privința posibilității de a funcționa ca furnizori privați de servicii media audiovizuale este lipsit de un scop legitim prevăzut de articolul 54 alin. (2) din Constituție.

Având în vedere această concluzie, Curtea nu a trecut la următoarea etapă a testului, deoarece tratamentul diferențiat nu a fost justificat în mod obiectiv și rezonabil.

5. PLATA REMUNERAȚIEI ADMINISTRATORULUI PROVIZORIU PENTRU

ACTIVITATEA DESFĂȘURATĂ ÎN PERIOADA DE OBSERVAȚIE

Pe 5 aprilie 2022, Curtea Constituțională a pronunțat Hotărârea nr. 8 privind excepția de neconstituționalitate a articolelor 25 alin. (6) și 32 din Legea insolvabilității nr. 149 din 29 iunie 20125. 5 Hotărârea nr. 8 din 05.04.2022 privind excepția de neconstituționalitate a articolelor 25 alin. (6) și 32 din Legea insolvabilității nr. 149 din 29 iunie 2012 13 Curtea a observat că autorul sesizărilor critică, în general, modalitatea de remunerare a administratorului provizoriu în cauzele de insolvabilitate și, în principal, omisiunea de reglementare a modalității de încasare a cheltuielilor și de achitare a onorariului. Curtea a reiterat că una dintre condițiile obligatorii pe care trebuie să le respecte ingerințele în articolul 46 este ca acestea să urmărească cel puțin un scop legitim prevăzut de articolul 54 alin. (2) din Constituție.

Curtea a observat că legislatorul a prevăzut în articolul 32 din Legea insolvabilității repartizarea cheltuielilor judiciare aferente perioadei de observare a debitorului, inclusiv cheltuielile avansate și remunerația calculată administratorului provizoriu, după cum urmează: (i) creditorilor semnatari ai cererii introductive, dacă instanța de insolvabilitate respinge cererea introductivă în legătură cu lipsa temeiurilor de insolvabilitate a debitorului [alin. (3)]; (ii) debitorului, dacă instanța de insolvabilitate adoptă hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate [alin. (1)]; (iii) membrilor organelor de conducere şi asociaţilor, acţionarilor sau membrilor debitorului, în mod solidar, dacă în patrimoniul debitorului nu există bunuri ori acestea sunt insuficiente pentru a se acoperi cheltuielile procesului de insolvabilitate în măsura în care acestor persoane le este imputabilă culpa la apariţia stării de insolvabilitate [alin. (2)]. Așadar, Curtea a reținut că, în prezent, nu există un cadru legal care să reglementeze modul de achitare a remunerației administratorului provizoriu și modul de restituire a eventualelor cheltuieli avansate de acesta, în cazul în care debitorul aflat în perioada de observație nu are bunuri și nici nu există persoane cărora le-ar fi imputabilă eventuala stare de insolvabilitate.

Această omisiune de reglementare face ca administratorul provizoriu să nu fie remunerat pentru o activitate de interes public desfășurată în mod efectiv. Curtea nu a constatat existența vreunui scop legitim pentru a justifica omisiunea reglementării unui mecanism de plată a remunerației administratorului provizoriu și restituire a cheltuielilor avansate de acesta în cazul în care debitorul nu are bunuri și nici nu există persoane cărora să le fie imputabilă starea de insolvabilitate a debitorului. Așadar, în lipsa unui scop legitim al omisiunii de reglementare, Curtea a constatat o intruziune inadmisibilă în dreptul de proprietate al administratorului provizoriu, intruziune care nu îndeplinește condiția impusă de articolul 54 alin. (2) din Constituție.

Astfel, prevederile articolului 32 din Legea insolvabilității contravin articolului 46 coroborat cu articolele 23 și 54 din Constituție în partea în care nu reglementează un mecanism de plată a remunerației administratorului provizoriu și restituire a cheltuielilor avansate de acesta în cazul în care debitorul nu are bunuri și nici nu există persoane cărora să le fie imputabilă starea de insolvabilitate a debitorului. De asemenea, Curtea a menționat că nu poate substitui Parlamentul în reglementarea unui mecanism de remunerare în situațiile examinate supra. Această circumstanță face imposibilă aplicarea imediată a acestei Hotărâri. Curtea a notat că posedă competența expresă de a stabili efectul pro futuro al hotărârilor sale.

Din acest motiv, pentru a evita producerea unor consecințe negative în domeniul stabilității şi disciplinei financiare ale economiei de piață, Curtea a considerat necesar să amâne efectele acestei hotărâri, prin urmare, efectele hotărârii se vor aplica începând cu data de 1 ianuarie 2023. Totodată, Curtea a decis ca în cazul excepției de neconstituționalitate a articolului 32 din Legea insolvabilității nr. 149 din 29 iunie 2012 privind omisiunea de a reglementa un mecanism pentru recuperarea cheltuielilor efectuate în avans şi pentru încasarea remunerației administratorului provizoriu în situația în care în patrimoniul debitorului nu există bunuri, 14 ridicată de dl Marcel Lungu, administrator al insolvabilității, hotărârea să producă efecte de la data adoptării.

Curtea a menționat că, în baza articolului 78 alin. (8) din Codul jurisdicției constituționale, cheltuielile legate de executarea hotărârilor Curţii Constituţionale se acoperă din contul autorităților publice, instituțiilor şi organizațiilor indicate în hotărârea Curţii. Astfel, pentru executarea acestei hotărâri, Curtea a dispus ca Guvernul să atribuie mijloacele bănești necesare pentru plata remunerației administratorului provizoriu în cauzele pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul central.

6. SELECTAREA CANDIDAȚILOR LA FUNCȚIA DE MEMBRU ÎN

ORGANELE DE AUTOADMINISTRARE ALE JUDECĂTORILOR ȘI

PROCURORILOR Pe 7 aprilie 2022, Curtea Constituțională a pronunțat Hotărârea nr. 9 pentru controlul constituționalității Legii nr. 26 din 10 martie 2022 privind unele măsuri aferente selectării candidaților la funcția de membru în organele de autoadministrare ale judecătorilor și procurorilor6. Curtea a constatat că, potrivit articolului 1 din Legea nr. 26 din 10 martie 2022, obiectul acesteia constituie reglementarea raporturilor juridice aferente procedurii de evaluare a integrității candidaților la funcția de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, al Consiliului Superior al Procurorilor, precum şi a candidaților la funcţia de membru în organele specializate ale acestora, ca etapă obligatorie a procesului de selectare a candidaților şi de alegere sau numire a acestora în funcţiile respective.

De asemenea, Legea nr. 26 din 10 martie 2022 urmărește instituirea unei comisii de evaluare ad hoc, responsabilă de verificarea integrității acestor candidați. Cu privire la prevederile articolului 14 alineatele (2) și (3) din Legea nr. 26 din 10 martie 2022, Curtea a reținut că acestea îi acordă Președintelui Republicii, un exponent al puterii executive, competența de a confirma și de a respinge candidaturile judecătorilor desemnați de Președintele Curții Supreme de Justiție pentru examinarea contestațiilor împotriva Comisiei de evaluare. Respingerea candidaturilor judecătorilor de către Președintele Republicii este urmată de desemnarea altor candidați, care, de asemenea, vor fi confirmați de Președintele Republicii.

Curtea a reținut că această soluție legislativă nu este conformă cu principiul separației puterilor în stat, pentru că admite ingerința nejustificată a unei autorități care face parte din puterea executivă în administrarea justiției. De asemenea, Curtea a conchis că această soluție legislativă nu este conformă nici cu principiul independenței judecătorilor. Din punctul de vedere al unui observator obiectiv, examinarea contestațiilor formulate împotriva deciziilor Comisiei de evaluare de un complet de judecată format doar din judecători care au fost confirmați de Președintele Republicii ar putea trezi dubii referitoare la independența judecătorilor. Un astfel de mecanism ar putea crea percepția că judecătorii confirmați de Președintele Republicii acționează sub autoritatea acestuia.

Cu privire la prevederile articolului 15 alin. (12) din Legea nr. 26 din 10 martie 2022, Curtea a notat că analiza constituționalității acestora nu poate fi disociată de contextul și de 6 Hotărârea nr. 9 din 07.04.2022 pentru controlul constituționalității Legii nr. 26 din 10 martie 2022 privind unele măsuri aferente selectării candidaților la funcția de membru în organele de autoadministrare ale judecătorilor și procurorilor 15 circumstanțele de fapt în care a fost adoptată Legea nr. 26 din 10 martie 2022. La data la care a intrat în vigoare Legea nr. 26 din 10 martie 2022, Consiliul Superior al Magistraturii avea în componența sa doar opt membri (un membru de drept, șase membri aleși din rândul judecătorilor și un membru profesor de drept titular) din numărul de 12 stabilit de legislația în vigoare la data respectivă.

La 1 aprilie 2022, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 120 din 23 septembrie 2021 pentru modificarea Constituției Republicii Moldova, mandatele membrilor de drept din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii au încetat ope legis. Astfel, după 1 aprilie 2022, Consiliul are în componența sa șapte membri (dintre care șase sunt judecători aleși). Curtea a constatat că legislatorul a împuternicit Consiliul Superior al Magistraturii să adopte, pe baza prevederilor articolului 15 alin. (12) din Legea nr. 26 din 10 martie 2022, hotărâri care pun în aplicare atribuțiile stabilite de Constituție, în conformitate cu dispozițiile Codului administrativ care reglementează emiterea actelor administrative.

Sub acest aspect, Curtea a subliniat că atribuțiile constituționale ale Consiliului Superior al Magistraturii sunt, între altele, cele prevăzute la articolul 123 (i.e. numirea, transferarea, detașarea, promovarea în funcție şi aplicarea de măsuri disciplinare faţă de judecători) și cea prevăzută la articolul 136 alin. (2) din Constituție (i.e. numirea a doi judecători la Curtea Constituțională). Curtea a notat că această soluție legislativă are ca efect acordarea către Consiliul Superior al Magistraturii care funcționează cu șapte membri (dintre care șase judecători aleși), marea majoritate a acestora având mandatele expirate, a competenței de a decide cu o majoritate simplă de patru voturi chestiunile care pun în aplicare atribuțiile sale constituționale.

În acest context, Curtea a menționat că instituirea unui asemenea mecanism referitor la exercitarea atribuțiilor prevăzute la articolele 123 și 136 alin. (2) din Constituție afectează echilibrul dintre condiția asigurării independenței judecătorilor și condiția evitării autoguvernării corporatiste în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Din acest motiv, Curtea a reținut că textul „stabilite prin Constituția Republicii Moldova” din articolul 15 alin. (12) din Legea nr. 26 din 10 martie 2022 este contrar articolului 122 din Constituție. Acest fapt exclude competența Consiliului Superior al Magistraturii de a adopta, pe baza articolului 15 alin. (12) din Legea nr. 26 din 10 martie 2022, hotărâri care rezultă din atribuțiile prevăzute de articolele 123 și 136 alin. (2) din Constituție.

Pentru a asigura funcționalitatea Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea a reținut că până la data întrunirii legale a noii componențe, pe baza articolului 15 alin. (12) din Legea nr. 26 din 10 martie 2022, Consiliul Superior al Magistraturi va putea adopta hotărâri care pun în aplicare atribuțiile prevăzute în Legea nr. 26 din 10 martie 2022 sau care au ca obiect administrarea treburilor curente. Prin administrarea treburilor curente, Curtea a avut în vedere inclusiv competența Consiliului Superior al Magistraturii de a oferi acordul pentru pornirea urmăririi penale și pentru realizarea acțiunilor de urmărire penală în privința judecătorilor, cu excepția cazurilor în care judecătorii sunt suspectați de comiterea unor delicte în exercițiul funcțiilor lor legale.

Excepția din urmă este dictată de faptul că judecătorii beneficiază, potrivit articolului 116 alin. (51) din Constituție, doar de imunitate funcțională, adică de „imunitatea fără răspundere”, care urmărește protejarea judecătorului de tragere la răspundere pentru opinia sa juridică. Totodată, Curtea nu a putut ignora situația unui număr mare de judecători care urmează să parcurgă procedura confirmării în funcție până la atingerea plafonului pentru limită de vârstă, o chestiune care este de notorietate în mediul juridic. În eventualitatea în care nu s-ar fi 16 pronunțat în această privință, Curtea ar fi lăsat nerezolvată o situație cu efecte directe pentru judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, pentru volumul crescut de muncă al judecătorilor care se află în exercițiul funcției și pentru bugetul de stat din care sunt plătite salariile judecătorilor care nu au fost confirmați în funcție până la atingerea plafonului de vârstă.

În acest sens, Curtea a menționat că, după 1 aprilie 2022, atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la numirea judecătorilor în funcție până la atingerea plafonului de vârstă nu mai pot fi deduse din prevederile constituționale. Competența în discuție a fost prevăzută, în scop tranzitoriu, în Legea nr. 47 din 10 martie 2022 pentru modificarea articolului 13 din Legea nr. 154/2012 privind selecția, evaluarea performanțelor şi cariera judecătorilor.

Din aceste motive, Curtea a conchis că neconstituționalitatea textului „stabilite prin Constituția Republicii Moldova” din articolul 15 alin. (12) din Legea nr. 26 din 10 martie 2022 nu exclude competența Consiliului Superior al Magistraturii de a înainta, în condițiile Legii nr. 47 din 10 martie 2022, către Președintele Republicii Moldova propunerile de numire în funcție până la atingerea plafonului de vârstă a judecătorilor al căror termen inițial de numire în funcţie a expirat până la data de 1 aprilie 2022.

7. PLAFONAREA ADAOSULUI COMERCIAL LA PRODUSELE IMPORTANTE

DIN PUNCT DE VEDERE SOCIAL

Pe 14 aprilie 2022, Curtea Constituțională a pronunțat Hotărârea nr. 10 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 20 alin. (6) din Legea privind comerțul interior, a Hotărârii Guvernului nr. 774 din 20 iunie 2016 cu privire la prețurile de comercializare a produselor social importante în ansamblul său și, în particular, a pct. 4 lit. b) din aceasta, precum și a articolului 10 alin. (8) din Legea cu privire la antreprenoriat și întreprinderi7. I. Controlul constituționalității articolului 20 alin. (6) din Legea privind comerțul interior și a pct. 4 lit. b) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 774 din 20 iunie 2016 Curtea a observat că problema abordată de către autorul sesizării se referă la măsura plafonării adaosului comercial la produsele social importante.

Curtea a precizat că va elucida următoarele chestiuni: a) dacă măsura atacată este prevăzută de lege; b) dacă urmărește realizarea unui scop legitim; c) dacă este aptă să asigure realizarea scopului urmărit; d) dacă există măsuri alternative mai puțin intruzive, care au legătură cu scopurile legitime urmărite; e) dacă măsura respectă o relație rezonabilă de proporționalitate între principiile concurente. a) Dacă măsura contestată este „prevăzută de lege” Curtea a conchis că normele legale contestate, care stabilesc, inter alia, alimentele considerate produse social importante, caracteristicile lor calitative și cantitative și modul de formare a prețului de comercializare a acestora, respectă standardul „prevăzut de lege”.

b) Dacă măsura contestată urmărește realizarea unui scop legitim 7 Hotărârea nr. 10 din 14.04.2022 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 20 alin. (6) din Legea nr. 231 din 23 septembrie 2010 privind comerțul interior, a Hotărârii Guvernului nr. 774 din 20 iunie 2016 cu privire la prețurile de comercializare a produselor social importante în ansamblul său și, în particular, a pct. 4 lit. b) din aceasta, pre