Hotărâre nr. 1 din 13.01.2020

HOTĂRÂRE cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea jurisdicției constituționale în anul 2019 CHIŞINĂU 13 ianuarie 2020 În numele Republicii Moldova, Curtea Constituțională, judecând în componența: dlui Vladimir ȚURCAN, președinte, dlui Eduard ABABEI, dnei Domnica MANOLE, dlui Nicolae ROȘCA, dnei Liuba ȘOVA, dlui Serghei ȚURCAN, judecători, cu participarea dnei Elena Tentiuc, șef al Secretariatului Curții, examinând în ședință plenară Raportul privind exercitarea jurisdicției constituționale în anul 2019, având în vedere prevederile articolului 26 din Legea nr. 317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituțională, articolului 61 alin. (1) și articolului 62 lit. f) din Codul jurisdicției constituționale nr.502 din 16 iunie 1995, în baza articolului 10 din Legea cu privire la Curtea Constituțională, a articolului 5 lit. i) și a articolului 80 din Codul jurisdicției constituționale, HOTĂRĂŞTE: 1. Se aprobă Raportul privind exercitarea jurisdicției constituționale în anul 2019, conform anexei.

2. Prezenta hotărâre se publică în „ Monitorul Oficial al Republicii Moldova ”. Președinte Vladimir ȚURCAN Chișinău, 13 ianuarie 2020, HCC nr. 1 Aprobat prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 1 din 13 ianuarie 2020 RAPORT privind exercitarea jurisdicției constituționale în anul 2019 TITLUL I

SISTEMUL CONSTITUȚIONAL ÎN REPUBLICA MOLDOVA

A. Statutul și atribuțiile Curții Constituționale Statutul Curții Constituționale, unica autoritate de jurisdicție constituțională în Republica Moldova, care este autonomă și independentă față de puterile legislativă, executivă și judecătorească, este stabilit de Constituție, care prevede principiile și principalele atribuții funcționale ale Curții. Statutul Curții Constituționale este determinat de rolul său primordial de asigurare a respectării următoarelor valori: preeminența dreptului, supremația Constituției, democrația, separația puterilor în stat, drepturile omului. Aceste funcții majore sunt realizate prin intermediul instrumentelor garantate de Constituție. În cadrul bunei organizări a autorității statale, rolul Curții Constituționale este esențial și definitoriu.

Ea reprezintă un garant al democrației și al egalității în fața legii. Totodată, Curtea Constituțională contribuie la buna funcționare a autorităților publice în cadrul raporturilor constituționale de separație, echilibru, colaborare și control reciproc dintre puterile statului. Atribuțiile constituționale prevăzute de articolul 135 din Constituție sunt dezvoltate în Legea nr. 317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituțională și în Codul jurisdicției constituționale, adoptat prin Legea nr. 502 din 16 iunie 1995, care reglementează, inter alia, procedura de examinare a sesizărilor, modul de alegere a judecătorilor Curții Constituționale și a Președintelui Curții, atribuțiile, drepturile și responsabilitățile acestora.

Astfel, în conformitate cu prevederile constituționale, Curtea Constituțională: a) exercită, la sesizare, controlul constituționalității legilor, regulamentelor și hotărârilor Parlamentului, a decretelor Președintelui Republicii Moldova, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, precum și a tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte; b) interpretează Constituția; c) se pronunță asupra inițiativelor de revizuire a Constituției; d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane; e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului și a Președintelui Republicii Moldova, validează mandatele deputaților și al Președintelui Republicii Moldova; f) constată circumstanțele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Președintelui Republicii Moldova, interimatul funcției de Președinte, imposibilitatea Președintelui Republicii Moldova de a-și exercita atribuțiile mai mult de 60 de zile; g) rezolvă excepțiile de neconstituționalitate a actelor juridice; h) hotărăște asupra chestiunilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid.

B. Judecătorii Curții Constituționale Potrivit articolului 136 din Constituție, Curtea Constituțională este compusă din șase judecători, numiți pentru un mandat de șase ani. Pe data de 5 aprilie 2019, mandatul de judecător al Curții Constituționale al domnului Aurel Băieșu a expirat. La aceeași dată, domnul Aurel Băieșu și-a exprimat acordul să exercite obligațiile de judecător al Curții Constituționale până la depunerea jurământului de către succesorul în funcție, fapt confirmat prin Decizia Curții Constituționale nr. Ag-2 din 5 aprilie 2019. Având în vedere că pe 20 iunie 2019 dl Mihai Poalelungi și-a dat demisia din funcția de judecător și de Președinte al Curții Constituționale, pe data de 24 iunie 2019, prin Decizia Plenului Curții Constituționale (nr. Ag-4), domnul Veaceslav Zaporojan a fost ales în calitate de judecător care va exercita funcțiile Președintelui Curții Constituționale, în absența acestuia.

Pe data de 26 iunie 2019, domnul Aurel Băieșu și-a retras acordul de a exercita obligațiile de judecător și a declarat încetarea din 27 iunie 2019 a obligațiilor sale de serviciu. Tot pe 26 iunie 2019, judecătorii Curții Constituționale Veaceslav Zaporojan, Raisa Apolschii, Corneliu Gurin și Artur Reșetnicov au depus cereri de demisie din proprie inițiativă. Demisia judecătorului Veaceslav Zaporojan a avut efect suspensiv până la alegerea Președintelui Curții Constituționale. Prin Hotărârea Parlamentului nr. 121 din 16 august 2019 a fost numit în funcția de judecător al Curții Constituționale dl Vladimir Țurcan, iar prin Hotărârea Curții Constituționale nr.AG-6 din 19 august 2019 dl Vladimir Țurcan a fost ales în funcția de Președinte al Curții Constituționale.

Prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 302/18 din 30 iulie 2019 a fost numit în funcția de judecător al Curții Constituționale dl Eduard Ababei. Prin Hotărârea Parlamentului nr. 121 din 16 august 2019 a fost numită în funcția de judecător al Curții Constituționale dna Domnica Manole. Prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 404 din 15 august 2019 a fost numit în funcția de judecător al Curții Constituționale dl Nicolae Roșca. Prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 404 din 15 august 2019 a fost numită în funcția de judecător al Curții Constituționale dna Liuba Șova. Prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 302/18 din 30 iulie 2019 a fost numit în funcția de judecător al Curții Constituționale dl Serghei Țurcan.

Pe 16 august 2019 cei șase judecători ai Curții Constituționale au depus jurământul în fața Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova și Consiliului Superior al Magistraturii. Începând cu 16 august 2019, Plenul Curții Constituționale are următoarea componență : dl Vladimir ȚURCAN, președinte, dl Eduard ABABEI, dna Domnica MANOLE, dl Nicolae ROȘCA, dna Liuba ȘOVA, dl Serghei ȚURCAN, judecători. *** C. Structura organizatorică Pe parcursul anului 2019 Curtea și-a desfășurat activitatea în conformitate cu structura organizatorică aprobată prin Decizia nr. 9 din 23 martie 2018, după cum urmează: D. Sesizarea Curții Curtea Constituțională își exercită atribuțiile la sesizarea subiecților abilitați cu acest drept.

Legislația Republicii Moldova nu conferă Curții competența de a exercita jurisdicția constituțională din oficiu.

Astfel, conform articolului 25 din Legea cu privire la Curtea Constituțională și articolului 38 alin. (1) din Codul jurisdicției constituționale, dreptul de sesizare a Curții Constituționale îl au: a) Președintele Republicii Moldova; b) Guvernul; c) ministrul justiției; d) Curtea Supremă de Justiție; f) Procurorul General; g) deputatul în Parlament; h) fracțiunea parlamentară; i) Avocatul Poporului; i 1 ) Avocatul Poporului pentru drepturile copilului; j) consiliile unităților administrativ-teritoriale de nivelul întâi sau al doilea, Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) – în cazurile de supunere controlului constituționalității a legilor, regulamentelor și hotărârilor Parlamentului, a decretelor Președintelui Republicii Moldova, a hotărârilor, ordonanțelor și dispozițiilor Guvernului, precum și a tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte, care nu corespund articolului 109 și, respectiv, articolului 111 din Constituția Republicii Moldova.

Sesizările înaintate de către subiectele cu drept de sesizare trebuie să fie motivate și să corespundă cerințelor de formă și de conținut prevăzute de articolul 39 din Codul jurisdicției constituționale. E. Elemente inedite din activitatea Curții Constituționale în anul 2019 Pe data de 14.11.2019 Curtea a adoptat Decizia nr. Ag - 12 pentru aprobarea Regulamentului Consiliului științific consultativ de pe lângă Curtea Constituțională a Republicii Moldova. Consiliul științific consultativ (în continuare - Consiliul) este compus din cel mult 21 de membri, iar lista nominală a membrilor Consiliului a fost aprobată prin Anexa nr.2 la Decizia nr. Ag-12 din 2019. Consiliul este format pe lângă Curtea Constituțională în conformitate cu articolul 36 din Legea cu privire la Curtea Constituțională nr. 317 din 13 decembrie 1994. Din componența Consiliului fac parte savanți și specialiști practicieni de înaltă calificare din diferite domenii.

Activitatea Consiliului a fost revigorată după o perioadă de zece ani, astfel încât prima reuniune a Consiliului a avut loc pe 19 noiembrie 2019, la care a fost abordat obiectul sesizării nr. 104g/2019 cu privire la controlul constituționalității articolului 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 294 din 21 decembrie 2007 privind partidele politice.

TITLUL II. ACTIVITATEA CURŢII CONSTITUŢIONALE ÎN CIFRE

Pe parcursul anului 2019 la Curtea Constituțională au fost depuse 235 de sesizări, 19 sesizări au fost preluate din anul 2018, astfel încât sarcina Curții în anul 2019 a constituit 254 de sesizări aflate pe rol, dintre care 46 de sesizări au fost transferate pentru anul 2020 (a se vedea diagrama nr. 1 din Anexa nr. 1). După obiect, din totalul sesizărilor depuse la Curte în anul 2019, în cea mai mare parte au fost contestate prevederi normative din domeniul penal (43%), fiind succedat de cele din domeniul civil (27%), domeniul drepturilor sociale, economice și culturale (11%), domeniul administrativ (9%), domeniul drepturilor politice (8%) și drepturilor social-politice (2%) ( a se vedea diagrama nr. 16 din Anexa nr. 1 ). În anul 2019 ( a se vedea diagrama nr.3 ) sesizările aflate pe rolul Curții au fost depuse de către: ● Președintele Republicii Moldova – 4 sesizări; ● deputați și fracțiuni parlamentare - 20 de sesizări ; ● Guvern – 0 sesizări; ● instanțele de judecată - 194 de sesizări ; ● avocatul poporului - 3 sesizări; ● Comisia Electorală Centrală - 10 sesizări ; ● Procuratura Generală – 4 sesizări; ● administrația publică locală – 0 sesizări.

În 2019, Curtea a adoptat 31 de hotărâri, și anume: - 3 hotărâri de interpretare a unor prevederi din Constituție; - 10 hotărâri pentru controlul constituționalității unor acte normative; - 7 hotărâri privind soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate; - 8 hotărâri de validare a mandatelor de deputat; - 1 hotărâre privind aprobarea Raportului pentru anul 2018 (a se vedea diagrama nr. 4 din Anexa nr. 1). De asemenea, în anul 2019, Curtea a pronunțat 2 avize, 152 decizii de inadmisibilitate, 4 decizii de respingere, 1 decizie de sistare (a se vedea diagrama nr. 2 din Anexa nr. 1 ). În 2019, Curtea s-a pronunțat asupra constituționalității sau neconstituționalității unor prevederi legale, după cum urmează: - în 6 hotărâri cel puțin o prevedere legală din cele contestate a fost recunoscută constituțională; - în 11 hotărâri cel puțin o prevedere legală din cele contestate a fost declarată neconstituțională ( a se vedea diagrama nr. 5 din Anexa nr. 1 ). Deși din punct de vedere procedural excepțiile de neconstituționalitate se depun la Curtea Constituțională de către instanțele de judecată, totuși, pe parcursul anului 2019, în calitate de autori care au ridicat excepțiile de neconstituționalitate în procesele pendinte, în ordine descrescândă, au fost: avocați (124 sesizări), fiind urmată de partea în proces propriu-zisă (55 sesizări),

judecătoriile din oficiu (11 sesizări) și Curțile de Apel (2 sesizări) ( a se vedea diagrama nr. 11 din Anexa nr. 1 ). Efectuând o analiză comparativă în dinamică a actelor Curții, se constată că: - numărul sesizărilor în anul 2019 a fost în creștere față de anul 2018, constituind 235 sesizări depuse în anul 2019, față de 212 sesizări depuse în anul 2018; - numărul hotărârilor adoptate în anul 2019 a fost 31, în raport cu anul 2018, când au fost adoptate 33 de hotărâri; - în anul 2019 au fost adoptate 152 decizii de inadmisibilitate, în raport cu anul 2018, când au fost adoptate 162 decizii de inadmisibilitate; - pe parcursul anului 2019 ponderea excepțiilor de neconstituționalitate în activitatea jurisdicțională a Curții a fost în creștere în comparație cu anul 2018, astfel, 82% din totalul sesizărilor depuse în anul 2019 l-au format excepțiile de neconstituționalitate.

TITLUL III. ACTIVITATEA JURISDICȚIONALĂ

A.

APRECIEREA CURȚII

1. Principii generale 1.1. Separația și colaborarea puterilor 1.1. 1. Autonomia financiară a autorităților independente Curtea a considerat că prerogativa constituțională a fiecărei autorități publice indicate în Constituție constă în a-și exercita atribuțiile astfel încât să asigure funcționalitatea eficientă și neîntreruptă a întregului mecanism statal. Pentru atingerea acestui deziderat trebuie să existe instrumentele și condițiile necesare, excluzându-se orice tentativă de limitare sau de blocare a activității acestor autorități. Iată de ce Curtea Constituțională, Curtea Supremă de Justiție, celelalte instanțe judecătorești, ca autorități publice care, în virtutea funcțiilor constituționale, exercită controlul de constituționalitate și de legalitate asupra activității autorităților executive și legislative, trebuie să aibă la dispoziție resursele financiare necesare exercitării acestor funcții.

În caz contrar, funcționalitatea mecanismului statal ar putea fi afectată (HCC nr.27/2019 , §54). Legea finanțelor publice și responsabilității bugetar-fiscale împreună cu Legea privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar stabilesc reglementări rigide în materie de finanțare bugetară. În acest sens, Curtea a observat că procedura de elaborare și adoptare a bugetului anual este de natură să atragă autoritățile publice independente în „negocieri” cu autoritățile executive pentru obținerea finanțării necesare activității.

Curtea Constituțională și instanțele de judecată sunt autorități cu funcții de control de constituționalitate și de legalitate asupra activității autorității executive și celei legislative, fapt care este de natură să „deranjeze” autoritățile supuse controlului, și acestea, în calitate de autorități care elaborează anual proiectul bugetului de stat (Guvernul) sau aprobă bugetul de stat (Parlamentul), ar putea în mod nejustificat limita finanțarea autorităților vizate (HCC nr. 27/2019, §57). Independența autorităților statuate de Constituție nu presupune o interdicție absolută în privința intervențiilor organului executiv și celui legislativ în materia asigurării financiare a acestor organe. Guvernul este îndreptățit să reducă resursele financiare destinate acestor autorități, însă o astfel de măsură trebuie să fie proporțională și să aibă o fundamentare obiectivă.

Guvernul nu este îndreptățit să intervină în bugetele autorităților respective, astfel încât modificările să le pericliteze capacitatea de a-și exercita eficient funcțiile reglementate de Constituție și actele normative. Chiar în condiții de criză economică, statul este obligat să asigure independența funcțională și financiară a activității acestor autorități constituționale (HCC nr. 27/2019, §62). Curtea și-a fundamentat analiza din prezenta cauză pe diferite instrumente juridice ale Consiliului Europei, în care este abordată problema independenței judecătorilor. Astfel, articolul 6 din Carta europeană privind statutul judecătorilor prevede că nivelul protecției financiare a judecătorilor ar trebui stabilit astfel încât să nu îi expună unui risc de presiuni susceptibile să le afecteze independența.

Acest nivel poate varia de la un judecător la altul, în funcție de factori obiectivi, cum ar fi sarcinile profesionale suportate. De asemenea, în recomandările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei se menționează, pe de o parte, că protecția financiară a judecătorilor trebuie să fie pe măsura rolului și a responsabilităților acestora și trebuie să aibă un nivel suficient pentru a‑i pune la adăpost de orice presiuni exterioare care urmăresc influențarea deciziilor lor. Pe de altă parte, trebuie introduse dispoziții legale precise care să împiedice reducerea acestei protecții (a se vedea, în acest sens, Recomandarea nr. R(94)12 privind independența, eficiența și rolul judecătorilor) (HCC nr.27/2019, §63).

Curtea Europeană a stabilit în jurisprudența sa referitoare la articolul 6 § 1 din Convenție că tribunalele trebuie să se bucure de independență, în special, în relația lor cu executivul, cu legislativul și cu părțile procesului. Pentru a stabili dacă un tribunal se bucură de independență, Curtea Europeană are în vedere factori ca modalitatea de desemnare și durata mandatului membrilor săi, existența protecției împotriva presiunilor externe și aspectul stabilirii independenței aparente a entității (a se vedea, spre exemplu, Campbell şi Fell v. Regatul Unit, 28 iunie 1984, § 78; și Brudnicka și alții v. Polonia, 3 martie 2005, § 38) (HCC nr. 27/2019, §64).

Având în vedere aceste elemente, Curtea a considerat că principiul independenței justiției, așa cum decurge acesta din textele articolelor 1 alin. (3), 6, 116 alin. (1) și 121 alin. (1) din Constituție, le impune autorităților statului obligația de a garanta independența financiară a judecătorilor pentru a‑i proteja împotriva riscului eventualelor intervenții sau presiuni exterioare și pentru a nu le afecta imparțialitatea la adoptarea hotărârilor (HCC nr. 27/2019, §65).

Eliminarea textului „mijloacele financiare necesare bunei funcționări a instanțelor de judecată sunt aprobate de Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, și sunt incluse în bugetul de stat” din articolul 22 alin. (1) din Legea privind organizarea judecătorească nr. 514 din 6 iunie 1995 și introducerea textului „cheltuielile pentru înfăptuirea justiției se efectuează de la bugetul de stat în limita alocațiilor bugetare aprobate Consiliului Superior al Magistraturii prin legea bugetară anuală” dezavantajează autoritatea judecătorească și pot restrânge capacitatea acesteia de a obține mijloacele necesare bunei sale funcționări (HCC nr. 27/2019, §67). În acest caz, Curtea a constatat că restrângerea autonomiei financiare pentru instanțele judecătorești nu a fost motivată în mod obiectiv și rezonabil de către legislator.

Deși legislatorul a invocat ca motiv necesitatea uniformizării regulilor raportării financiare în sfera publică, Curtea a menționat că acest motiv nu poate fi reținut în vederea diminuării standardelor de protecție financiară garantat judecătorilor . În primul rând, o vastă jurisprudență a Curții Europene pledează în favoarea stabilirii unor standarde ridicate de protecție a judiciarului împotriva imixtiunilor executivului și legislativului (a se vedea, spre exemplu, Miroshnik v. Ucraina, 27 noiembrie 2008, §§ 61-64, jurisprudență reafirmată ulterior în cauza Mikhno v. Ucraina, 1 septembrie 2016, §§ 160-162) (HCC nr. 27/2019, §68).

În consecință, Curtea a considerat că articolele 22 alin. (1) din Legea privind organizarea judecătorească și 27 alin. (1) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție, în redacția Legii nr. 172 din 27 iulie 2018 pentru modificarea și completarea unor acte legislative, nu respectă exigențele constituționale din perspectiva principiului independenței justiției și urmează a fi declarate neconstituționale (HCC nr. 27/2019, §69). Textul „Curtea Constituțională este finanțată de la bugetul de stat în limita alocațiilor bugetare aprobate prin legea bugetară anuală” din articolul 37 alin.(1) din Legea cu privire la Curtea Constituțională schimbă modul de aprobare a bugetului, iar limita alocațiilor este de natură să defavorizeze autoritatea publică independentă și poate afecta independența sa funcțională.

Curtea a considerat că redacția anterioară a acestui alineat, care prevedea că „Curtea Constituțională are un buget propriu, care face parte integrantă din bugetul de stat”, prezintă un grad mai ridicat de protecție din perspectiva independenței financiare a acestei autorități (HCC nr. 27/2019, §73). Așadar, având în vedere cele menționate supra, Curtea a constatat că nu poate reține niciun argument în favoarea justificării ingerinței în valorile constituționale care garantează independența Curții Constituționale (HCC nr. 27/2019, §74). Curtea a declarat neconstituționale articolele 37 alin. (1) din Legea nr. 317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituțională, 27 alin. (1) din Legea nr. 789 din 26 martie 1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiție și 22 alin. (1) din Legea nr.514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească (HCC nr. 27/2019, dispozitiv).

Curtea a revigorat prevederile articolului 37 alin. (1) din Legea nr. 317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituțională în redacția: „Curtea Constituțională are un buget propriu, care face parte integrantă din bugetul de stat” (HCC nr. 27/2019, dispozitiv). Curtea a revigorat teza I din articolul 22 alin. (1) din Legea nr. 514 din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească în redacția: „Mijloacele financiare necesare bunei funcționări a instanțelor judecătorești sunt aprobate de Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, și sunt incluse în bugetul de stat” (HCC nr. 27/2019, dispozitiv). 2. Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale 2.1. Egalitatea 2.1.1.

Remunerarea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii aleși din rândul profesorilor titulari de drept Articolul 122 din Constituție stabilește că Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din judecători și profesori titulari aleși pentru o durată de patru ani. Alineatul (2) al aceluiași articol prevede că din Consiliul Superior al Magistraturii fac parte de drept: Președintele Curții Supreme de Justiție, ministrul justiției și Procurorul General (HCC nr. 21/2019 , §35). Cu privire la tratamentul diferențiat între aceste categorii de subiecte, Curtea a constatat că acesta are în vedere aplicarea unor condiții salariale preferențiale față de membrii Consiliului Superior al Magistraturii aleși din rândul corpului judecătorilor în raport cu membrii Consiliului aleși din rândul profesorilor titulari de drept (HCC nr. 21/2019, §36).

Componența Consiliului Superior al Magistraturii este reglementată la articolul 3 din Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii. Acest articol stabilește că Consiliul Superior al Magistraturii este constituit din 12 membri, șase fiind aleși prin vot secret de către Adunarea Generală a Judecătorilor, trei fiind aleși de către Parlament, din rândul profesorilor de drept titulari, și trei membri de drept. Referitor la procedura alegerii membrilor Consiliului din rândul corpului judecătorilor, Legea stabilește la alineatul (5) că judecătorii aleși în CSM sunt detașați în cadrul Consiliului pe durata mandatului. Pe de altă parte, așa cum a stabilit Curtea la etapa admisibilității sesizării, numirea profesorului titular de drept în funcția de membru al Consiliului Superior al Magistraturii nu atrage și consecința recunoașterii statutului de magistrat (HCC nr. 21/2019, §37).

Curtea a precizat în jurisprudența sa că protecția recunoscută judecătorului nu constituie privilegiul lui personal, ci un bun al întregii societăți, acesta fiind chemat să asigure protecția eficientă a drepturilor fiecărui membru al societății. Remunerația judecătorului, în care intră orice mijloc de asigurare materială sau socială, constituie una din componentele de bază ale independenței lui, reprezentând o contrapondere față de restricțiile, interdicțiile și responsabilitățile impuse acestora în virtutea funcțiilor. Mai mult, Curtea a precizat că statul are obligația de a stabili remunerația judecătorului astfel încât aceasta să compenseze efortul și responsabilitățile lui și să fie pe măsura statutului și funcțiilor pe care le exercită.

Mai mult, o vastă jurisprudență a Curții Europene vorbește despre necesitatea protecției judecătorilor, dată fiind necesitatea garantării independenței lor. Așadar, de vreme ce legislatorul este pe deplin îndreptățit să instituie în raport cu aceste categorii de subiecte garanții suplimentare, Curtea a considerat că diferența rezultată este justificată în mod obiectiv și rezonabil (HCC nr. 21/2019, §38). De asemenea, o pondere semnificativă o are și faptul că diferența de tratament în discuție se înscrie în sfera marjei de discreție recunoscute legislatorului în acest domeniu. Curtea a menționat că legislatorul se bucură de o marjă amplă de discreție în materie de politică socială și de ocupare a forței de muncă, precum și în materie de definire a măsurilor susceptibile să realizeze acest obiectiv.

Această marjă de discreție cuprinde inclusiv libertatea organizării instituțiilor statului și a serviciilor sale publice (HCC nr. 21/2019, §39). Mai mult, membrii de drept ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt remunerați în baza altor reguli decât cele aplicabile față de membrii aleși ai Consiliului Superior al Magistraturii. [...] Acest ultim element vine să confirme concluzia Curții, referitor la existența caracterului obiectiv și rezonabil al tratamentului diferențiat. Așadar, având în vedere considerentele menționate supra , Curtea a constatat că tratamentul diferențiat în discuție în prezentul caz nu încalcă articolele 16 și 43 din Constituție, care garantează principiul egalității și dreptul la muncă și la protecția muncii (HCC nr. 21/2019, §40).

2.1.2. Stagiul de cotizare pentru îngrijitorul persoanei cu dizabilitate severă Articolul 5 alin. (2) lit. d) din Legea privind sistemul public de pensii stabilește că perioada de îngrijire a unui copil cu dizabilitate severă sub vârsta de 18 ani de către unul dintre părinți, tutore, curator, până la angajarea în funcția de asistent personal, este asimilată stagiului de cotizare. Curtea a constatat că această normă are în vedere aplicarea față de părinte, tutore sau curator a unor condiții speciale privind calcularea stagiului de cotizare, necesar exercițiului dreptului la pensie. Exercițiul acestui drept implică recunoașterea stagiului de cotizare doar în cazul persoanelor care îngrijesc un copil cu dizabilități severe (HCC nr. 19/2019 , §32).

Curtea a reținut că, în vederea diminuării fenomenului de abandon al copiilor care suferă de o dizabilitate severă și în vederea garantării unui echilibru social-economic al familiei, legislatorul poate asimila perioada de îngrijire a copilului cu dizabilități severe stagiului de cotizare. Totuși, deși poate decide în privința conținutului, limitelor, precum și a condițiilor în care poate fi acordat acest drept, legislatorul nu se bucură, în exercițiul acestei competențe, de o marjă discreționară largă, ci trebuie să respecte, între altele, exigențele articolelor 16, 47 și 51 din Constituție, care garantează principiul egalității, dreptul la asistență și protecție socială, precum și protecția specială a persoanelor cu dizabilități (HCC nr. 19/2019, §33).

Deși nu există o obligație constituțională expresă de recunoaștere a stagiului de cotizare în cazul persoanelor care îngrijesc o persoană cu dizabilitate severă, legislatorul trebuie să reglementeze această materie de o manieră nediscriminatorie, respectând dreptul la protecție și asistență socială al persoanei cu dizabilități . Curtea a precizat că, fiind o prestație de asigurări sociale, dreptul la pensie și, implicit, dreptul la asimilarea stagiului de cotizare depind în mare măsură de contextul social și economic și de resursele financiare pe care statul le poate aloca în această direcție. Acest fapt presupune că legislatorul, în conformitate cu prevederile art. 72 alin. (3) lit.j) din Constituție, este competent să intervină și să modifice condițiile în care pot fi acordate aceste drepturi, atunci când realitățile economice și sociale o impun.

Totuși, orice diminuare a protecției oferite pretinde, în toate cazurile, o justificare obiectivă și rezonabilă din partea legislatorului, cu respectarea garanțiilor constituționale relevante (HCC nr. 19/2019, §34). În acest context, cazul în discuție reprezintă un tratament diferențiat între părintele, tutorele sau curatorul care îngrijește o persoană cu dizabilități severe cu vârsta de peste 18 ani și părintele, tutorele sau curatorul care îngrijește un copil cu dizabilități severe, din perspectiva dreptului la pensie. Curtea a reținut că, deși aceste categorii de persoane se află în situații similare în exercițiul activității de îngrijire a persoanei cu dizabilități, prevederea contestată operează un tratament diferențiat.

Nu există niciun motiv care ar putea justifica în mod obiectiv și rezonabil această diferență. Concluzia este evidentă în cazul comparării situației persoanelor în discuție din perspectiva imposibilității obiective de a realiza o activitate producătoare de venit, precum și din perspectiva condiției persoanei cu dizabilități severe care, atât înainte de atingerea majoratului, cât și după atingerea acestuia, are nevoie de acordarea îngrijirilor (HCC nr. 19/2019, §35). Mai mult, având în vedere faptul că legislatorul este obligat să ofere protecție persoanelor cu dizabilități, este nejustificată excluderea protecției în cazul persoanei cu dizabilități severe cu vârsta de peste 18 ani, în contextul menționat.

Totuși, reieșind din prevederile articolului 51 alin. (1) din Constituție, și aceste persoane au dreptul să-și dezvolte sentimentele demnității și stimei de sine, fiind asistate de îngrijitor, care adesea este un membru al familiei. Cei care îngrijesc persoane cu dizabilități severe se află în circumstanțe similare și, prin urmare, trebuie să beneficieze de oportunități egale stabilite de lege (HCC nr. 19/2019, §36). Așadar, pornind de la aceste premise, Curtea a constatat că este nejustificat tratamentul diferențiat existent între părintele, tutorele sau curatorul unui copil cu dizabilitate severă și părintele, tutorele sau curatorul unei persoane cu dizabilitate severă cu vârsta de peste 18 ani, în privința beneficiilor recunoscute, în materie de exercițiu al dreptului la pensie.

Acest fapt contravine prevederilor articolelor 16, 47 și 51 din Constituție (HCC nr. 19/2019, §37). 2.1.3. Pretinsa discriminare a bărbaților condamnați la închisoare care au copii cu vârsta de până la 8 ani Prevederile contestate ale Legii privind amnistia în legătură cu declararea anului 2008 An al Tineretului le-au acordat femeilor care aveau copii în vârstă de până la opt ani posibilitatea eliberării de la pedeapsa cu închisoarea, posibilitate care nu le-a fost acordată și bărbaților care au copii în vârstă de până la opt ani. Totuși, acordarea acestei posibilități doar femeilor are la bază o justificare obiectivă și rezonabilă (HCC nr. 10/2019 [4] , §49). Curtea a admis că prin eliberarea mamelor de la pedeapsa închisorii Parlamentul a acționat în vederea realizării interesului superior al copilului, manifestat prin creșterea și educarea acestuia de către mamă (HCC nr. 10/2019, §43).

Totuși, din punctul de vedere al justificării acordării amnistiei doar mamelor care au copii în vârstă de până la opt ani, Curtea a constatat că, potrivit datelor publicate de către Biroul Național de Statistică, la începutul anului 2008, în cele 17 instituții penitenciare își ispășeau pedeapsa 5470 deținuți, dintre care 282 de femei (5,2%) (a se vedea https://goo.gl/ruYRfC). Astfel, deținuții de sex masculin erau cu aproximativ 95% mai mulți decât cei de sex feminin. Acordarea dreptului de amnistie tuturor taților de copii în vârstă de până la opt ani, inclusiv celor care au comis infracțiuni grave, ar presupune eliberarea din închisoare a unui număr foarte mare de deținuți. Eliberarea unui număr mare de persoane care nu și-au executat pedepsele, dintre care unii pot fi periculoși, ar putea crea în rândul publicului un sentiment de neliniște referitor la siguranța publică (HCC nr. 10/2019, §47).

În aceste circumstanțe, ar fi foarte dificil, probabil chiar imposibil, ca Parlamentul să elibereze tații în baza acelorași motive invocate în cazul mamelor. Dacă ar fi urmărit să asigure un tratament egal, Parlamentul probabil că nici nu ar fi adoptat această Lege privind amnistia și, prin urmare, nu ar fi fost eliberat niciunul dintre părinți (HCC nr. 10/2019, §48). Mai mult, nimic nu împiedica și nici nu împiedică în continuare ca tații să se adreseze la instituțiile abilitate, în vederea acordării dreptului de eliberare înainte de termen, pe baza unor motive individuale. Sub acest aspect, Codul penal prevede multiple instituții care acordă scutirea de pedeapsă, având în vedere circumstanțele speciale ale fiecărei cauze (HCC nr.10/2019, §50).

Prin urmare, cuvântul „femeie” din teza a doua a articolului 5 din Legea nr. 188 din 10 iulie 2008 privind amnistia în legătură cu declararea anului 2008 An al Tineretului este conform cu articolul 16, coroborat cu articolul 28 din Constituție (HCC nr. 10/2019, §51). 2.1.4. Tratament egal la asigurarea obligatorie de asistență medicală în cazul părintelui care îngrijește patru sau mai mulți copii Deși Constituția nu garantează în mod expres un drept de asigurare obligatorie de asistență medicală din contul statului în cazul în care mama are patru sau mai mulți copii, din moment ce legislativul a hotărât să acorde un asemenea drept, iar acesta intră, în virtutea caracterului său social, în câmpul de aplicare al articolului 47 din Constituție, trebuie să se asigure beneficiul egal al exercițiului acestuia (HCC nr. 3/2019, §44).

Articolul 4 alin. (4) lit. m) din Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistență medicală stabilește că Guvernul are calitatea de asigurat pentru mamele cu patru sau mai mulți copii care nu sunt angajate în câmpul muncii și care își au domiciliul în Republica Moldova. Potrivit normei menționate, pentru a beneficia de dreptul de asigurare obligatorie de asistență medicală din contul statului, persoana trebuie să întrunească următoarele condiții: (i) să nu fie încadrată în câmpul muncii; (ii) să aibă domiciliul în Republica Moldova; (iii) să aibă patru sau mai mulți copii; și (iv) să aibă statutul de mamă . În timp ce primele trei condiții respectă exigențele impuse de principiul egalității, reprezentând criterii neutre, cea de-a patra condiție trezește dubii de constituționalitate și pretinde o analiză sub aspectul nediscriminării (HCC nr. 3/2019, §46).

Progresul egalității între sexe reprezintă astăzi un scop major în rândul statelor membre ale Consiliului Europei și doar motive foarte puternice pot justifica un tratament diferențiat pe criteriu de gen. În special, referirea la tradiții, la presupunerile de ordin general sau la comportamentele sociale predominante într-un anumit stat nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă a unui tratament diferențiat pe criterii de sex. Spre exemplu, Curtea Europeană a subliniat că statele părți la Convenție nu pot impune tradiții care derivă din ideea că bărbatul joacă un rol primordial, iar femeia un rol secundar în familie (a se vedea, în acest sens, Ünal Tekeli v. Turcia , 16 noiembrie 2004, § 63) (HCC nr. 3/2019, §47).

Pe de altă parte, în jurisprudența Curții Europene s-a stabilit în mod constant că un tratament diferențiat pe criterii de sex respectă exigențele articolului 14 din Convenție, atunci când acesta asigură egalitatea substanțială dintre bărbați și femei. Astfel, stabilirea unor nevoi diferite pentru femei, în special în legătură cu starea de maternitate și de graviditate, poate fi considerată conformă cu exigențele articolului 14 din Convenție. Prin urmare, sunt acceptabile anumite diferențieri aplicabile în cazul bărbaților și al femeilor în favoarea femeilor, cu condiția ca acestea să urmărească protecția gravidității sau a maternității (HCC nr. 3/2019, §48).

În contextul prezentei cauze, Curtea a considerat că scopurile în discuție nu se regăsesc în cazul normelor contestate, pentru că dreptul la asigurarea obligatorie de asistență medicală urmărește garantarea protecției sănătății părintelui care asigură îngrijirea a patru sau mai mulți copii (HCC nr. 3/2019, §49). Curtea a observat că articolul 4 alin. (4) lit. m) din Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistență medicală le garantează mamelor cu patru sau cu mai mulți copii dreptul la asigurarea obligatorie a asistenței medicale. La o analiză atentă a reglementării în discuție, se constată că aceasta nu-i oferă protecție mamei doar pe perioada maternității, în timpul căreia mama este deosebit de vulnerabilă, precum și că nu oferă protecție raporturilor caracteristice dintre mamă și copii, pentru că această măsură operează și în afara perioadei sarcinii și a nașterii (HCC nr. 3/2019, §50).

În plus, exercițiul acestui drept nici nu se află într-o relație directă cu maternitatea sau cu graviditatea. Acest fapt se poate observa atunci când sunt analizate dispozițiile pct. 34 subpct. 2 lit. f) din Regulamentul privind acordarea/suspendarea statutului de persoană asigurată în sistemul asigurării obligatorii de asistență medicală, Regulament care dezvoltă dispozițiile legale și care stabilește dreptul de asigurare obligatorie a asistenței medicale și în cazul părinților adoptatori cu patru sau mai mulți copii. Aceste considerente sunt suficiente pentru a-i permite Curții să constate faptul că prevederea în discuție nu urmărește să protejeze femeile din perspectiva gravidității și a maternității lor, fiind esențială, așadar, circumstanța îngrijirii a patru sau mau mulți copii (HCC 3/2019, §51).

Prin urmare, Curtea a reținut că este nejustificat tratamentul diferențiat existent între mamele și tații care au patru sau mai mulți copii în îngrijire în materie de acordare a dreptului de asigurare obligatorie de asistență medicală. Concluzia caracterului nejustificat al tratamentului diferențiat stabilit devine și mai evidentă în ipoteza beneficierii de acest drept ca urmare a adoptării copiilor, caz în care acordarea acestui privilegiu exclusiv mamei adoptatoare este, în mod evident, unul nejustificat (HCC nr. 3/2019, §52). Prin urmare, Curtea a considerat că de beneficiul acestui drept trebuie să se bucure în mod egal atât mama, cât și tatăl a patru sau mai mulți copii, pentru că aceștia se află în situații comparabile, în situația creșterii și a educării acestor copii (HCC nr. 3/2019, §53).

În continuare, Curtea a observat că soluția neconstituționalității textului „ mame ” de la articolul 4 alin. (4) lit. m) din Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistență medicală și textului „ mamele ” de la punctul 34 litera f) din Regulamentul privind acordarea/suspendarea statutului de persoană asigurată în sistemul asigurării obligatorii de asistență medicală este de natură să lipsească de efectivitate dreptul la asistență medicală în cazul persoanei care îngrijește patru sau mai mulți copii și să creeze blocaje în cadrul sistemului național de asigurare obligatorie de asistență medicală. Din aceste motive, pentru a remedia deficiența existentă, Curtea și-a rezervat prerogativa de a stabili prin prezenta hotărâre o soluție provizorie care să reglementeze problema asigurării obligatorii de asistență medicală în cazul părintelui care îngrijește patru sau mai mulți copii, până va interveni Parlamentul (HCC nr. 3/2019, §60).

Această soluție le impune autorităților responsabile din domeniul asigurării obligatorii a asistenței medicale ca, la sesizarea beneficiarilor măsurii asigurării obligatorii a asistenței medicale ( i.e. mama și alte persoane, care au calitatea de părinte ce îngrijește patru sau mai mulți copii), să dea curs demersurilor lor în vederea garantării efectivității dreptului pe care aceștia îl posedă (HCC nr. 3/2019, §61). 2.2. Accesul liber la justiție 2.2.1. Suspendarea executării actelor Băncii Naționale a Moldovei Eliminarea posibilității de a cere suspendarea executării actelor Băncii Naționale a Moldovei adoptate în procesul de evaluare și de supraveghere a calității acționarilor entităților supravegheate de Banca Națională prin articolul 214 alin. (8) din Codul administrativ nu echivalează, în sine, cu o încălcare a articolului 20 din Constituție (HCC nr. 20/2019, §39).

Privită în mod separat, imposibilitatea suspendării actelor relevante ale Băncii Naționale a Moldovei nu afectează, la modul abstract, dreptul acționarului la un proces echitabil. Din perspectiva articolului 20 din Constituție și a articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul fundamental pe care îl au persoanele este un drept la (i) „judecarea cauzei în mod echitabil și public”, (ii) „în termen rezonabil” și (iii) de către o instanță care este „independentă”, „imparțială” și „instituită de lege”. Aceste condiții nu impun instituirea unei proceduri de suspendare a actelor Băncii Naționale a Moldovei. Posibilitatea suspendării unor acte ale autorităților publice poate fi dedusă sau presupusă a fi necesară din perspectiva dreptului la un proces echitabil dacă acest drept nu ar putea opera sau funcționa fără ea (HCC nr.20/2019, §48).

Dreptul la un proces echitabil poate exista, opera sau funcționa fără instituția suspendării. În același timp, dacă este reglementată, instituția suspendării nu poate exista fără garanțiile dreptului la un proces echitabil, decât în situații bine-determinate. Cu titlu de digresiune, Curtea a făcut trimitere la următorul exemplu din jurisprudența Curții Europene: în cauza Micallef v. Malta [MC], 15 octombrie 2009, § 75, Curtea Europeană a reținut că procedurile preliminare, cum sunt cele care vizează instituirea unei măsuri provizorii ca suspendarea, nu sunt considerate, în mod obișnuit, ca stabilind drepturi și obligații cu caracter civil și, prin urmare, nu intră în câmpul de protecție al articolului 6 din Convenție.

Totuși, în anumite cazuri, Curtea Europeană a aplicat articolul 6 în privința procedurilor provizorii, în special pentru că acestea erau decisive pentru drepturile cu caracter civil ale reclamantului. Aplicabilitatea dreptului la un proces echitabil în cazul procedurilor provizorii depinde de următoarele condiții: în primul rând, dreptul în discuție trebuie să aibă un caracter civil, atât în cadrul procedurilor principale, cât și în cadrul procedurilor de suspendare. În al doilea rând, trebuie analizate natura măsurii provizorii, obiectul și scopul ei, precum și efectele în privința dreptului în discuție. Oricând o măsură provizorie va fi considerată efectivă pentru a determina dreptul sau obligația cu caracter civil, în ciuda duratei perioadei în care este în vigoare, articolul 6 va fi aplicabil (Kübler v. Germania, 13 ianuarie 2011, §47) (HCC nr. 20/2019, §49).

Așadar, considerentul absolutist al Curții exprimat în HCC nr. 31 din 1 octombrie 2013 cu referire la existența unui drept de a cere suspendarea unor acte administrative, prin prisma articolului 20 din Constituție, nu este îndreptățit . Pentru a se putea susține încălcarea articolului 20 din Constituție în fața Curții Constituționale, trebuie să se constate afectarea caracterului echitabil general al procedurilor, prin existența unor norme legale, un criteriu fundamental pe care autorii sesizării trebuiau să-l demonstreze (HCC nr. 20/2019, §50). Eventuala existență a unei obligații pozitive a statului de a garanta dreptul de a cere suspendarea actelor Băncii Naționale a Moldovei de către acționarii sancționați poate fi dedusă din aspectul procedural al dreptului de proprietate, și numai dacă lipsa unui drept de a cere suspendarea ar prejudicia dreptul de proprietate, prejudiciu care ar deveni ireversibil și cu puține oportunități de redresare.

De asemenea, existența unei obligații pozitive a statului de a garanta un drept de a cere suspendarea actelor Băncii Naționale a Moldovei de către acționarii sancționați ar putea conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil coroborat cu dreptul de proprietate, dacă efectele actelor Băncii Naționale a Moldovei ar presupune încălcarea caracterului echitabil general al procedurilor judiciare (HCC nr. 20/2019, §51).

Potrivit articolului 45 alin. (1) din Legea privind activitatea băncilor, orice persoană este obligată, până la achiziționarea/dobândirea acțiunilor unei bănci, să obțină de la Banca Națională a Moldovei aprobarea prealabilă, în anumite condiții, în următoarele situații: (a) o persoană, în calitate de achizitor potențial, intenționează să achiziționeze, prin orice modalitate, direct sau indirect, inclusiv în calitate de beneficiar efectiv, o deținere calificată într-o bancă ori să își majoreze, direct sau indirect, inclusiv în calitate de beneficiar efectiv, deținerea calificată astfel încât proporția drepturilor sale de vot sau a deținerii să atingă ori să depășească nivelul de 5%, 10%, 20%, 33% sau 50% ori astfel încât banca să devină o filială a sa; (b) o persoană, în calitate de dobânditor, intenționează să dobândească, individual sau concertat, prin orice modalitate, o deținere într-o bancă asupra căreia au devenit incidente prevederile alin. (2) din articolul 45 al Legii sau ale alin. (2) din articolul 52 al Legii; (c) o persoană intenționează să primească ca aport la capitalul său social acțiuni ale băncii.

Dacă sunt încălcate aceste prevederi legale, exercițiul dreptului de vot, al dreptului de convocare și desfășurare a adunării generale a acționarilor, al dreptului de a introduce chestiuni în ordinea de zi, al dreptului de a propune candidați pentru membrii organului de conducere, al dreptului de a primi dividende este suspendat de drept din data achiziției/dobândirii realizate [articolul 45 alin. (2) din Legea privind activitatea băncilor] (HCC nr. 20/2019, §53). Curtea a observat că sancțiunea prevăzută de articolul 45 alin. (2) din Legea privind activitatea băncilor este însoțită de o altă sancțiune, prevăzută la alin. (4), care impune vânzarea de către persoanele în discuție, în termen de trei luni de la data achiziției/dobândirii, a acțiunilor aferente deținerii astfel achiziționate/dobândite.

Mai mult, potrivit articolului 52 alin. (6) din Legea privind activitatea băncilor, Banca Națională a Moldovei poate dispune prelungirea termenului de trei luni cu perioade a câte cel mult trei luni, de cel mult trei ori, în cazul în care prelungirea este necesară în vederea neadmiterii periclitării stabilității financiare sau în cazul în care există un interes public în a dispune prelungirea, sau atunci când a fost identificat, fără efectuarea unei evaluări prealabile de către Banca Națională a Moldovei, un achizitor potențial al acțiunilor expuse spre vânzare, al cărui caracter potrivit și adecvat nu comportă suspiciuni întemeiate la momentul adoptării deciziei de prelungire (HCC 20/2019, §54).

Obligativitatea vânzării de către persoanele în discuție, în termen de trei luni de la data achiziției/dobândirii, a acțiunilor aferente deținerii astfel achiziționate/dobândite nu reprezintă, în sine, o încălcare a dreptului de proprietate, ci doar o ingerință. Din punct de vedere procedural, efectele acestei obligații legale pot fi amânate sau anulate, iar dacă nu pot fi anulate, există mijloace compensatorii (HCC nr. 20/2019, §55). Posibilitatea reparării prejudiciului material provocat prin actul declarat ilegal al Băncii Naționale a Moldovei reprezintă o garanție procedurală suficientă pentru a nu fi încălcat dreptul de proprietate, sub aspectul obligării acționarilor sancționați de a-și vinde acțiunile (HCC nr.20/2019, §57).

Dacă după expirarea termenului de trei luni de la articolul 45 alin. (4) din Legea privind activitatea băncilor acțiunile nu au fost înstrăinate, devin incidente prevederile articolului 52 1 din Lege (HCC nr. 20/2019, §58). Lectura articolului 52 1 conduce și ea la constatarea faptului că dreptul de proprietate al acționarilor sancționați nu este încălcat, pentru că acești proprietari au parte, într-un final, de o despăgubire. Condițiile de compensare în baza acestei legislații sunt importante pentru a se putea observa că măsura legală care instituie sancțiuni respectă echilibrul corect cerut și nu impune o sarcină disproporționată în privința reclamanților (a se vedea Grainger v. Regatul Unit (dec.), 10 iulie 2012, § 37) (HCC nr. 20/2019, §59).

În HCC nr. 29 din 6 noiembrie 2017, Curtea a reținut, la paragraful 68, că un remediu similar din Legea instituțiilor financiare nr. 550 din 21 iulie 1995 privind repararea prejudiciilor prin compensare materială echitabilă asigură „un just echilibru între interesul public și interesele băncii/acționarilor” (HCC nr. 20/2019, §60). Acest remediu este conform cu articolul 53 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia persoanele vătămate în drepturile lor de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, sunt îndreptățite să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei (HCC nr. 20/2019, §61).

De asemenea, Curtea a constatat, cu titlu de garanție, că potrivit articolului 11 alin. (9) din Legea nr. 548 cu privire la Banca Națională a Moldovei, cererile de contestare a actelor Băncii Naționale adoptate în procesul de evaluare și supraveghere a calității acționarilor entităților supravegheate de Banca Națională se judecă în termen de trei luni de la data depunerii. Așadar, acționarii care depun toată diligența au posibilitatea să probeze, într-un proces de judecată, că îndeplinesc toate condițiile unui bun a