Hotărâre nr. 1 din 18.01.2019

Republica Moldova

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

HOTĂRÂRE cu privire la aprobarea Raportului privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2018 CHIŞINĂU 18 ianuarie 2019 În numele Republicii Moldova, Curtea Constituţională, judecând în componenţa: dlui Mihai POALELUNGI, președinte, dnei Raisa APOLSCHII, dlui Aurel BĂIEŞU, dlui Corneliu GURIN, dlui Artur REȘETNICOV, dlui Veaceslav ZAPOROJAN, judecători, examinând în şedinţă plenară Raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2018, având în vedere prevederile articolului 26 din Legea nr. 317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, articolului 61 alin. (1) şi articolului 62 lit. f) din Codul jurisdicţiei constituţionale nr.502-XIII din 16 iunie 1995, în baza articolului 10 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, a articolului 5 lit. i) şi a articolului 80 din Codul jurisdicţiei constituţionale, HOTĂRĂŞTE:

SISTEMUL CONSTITUȚIONAL ÎN REPUBLICA MOLDOVA

A. Statutul şi atribuţiile Curţii Constituţionale Statutul Curții Constituționale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova, care este autonomă și independentă față de puterile legislativă, executivă şi judecătorească, este stabilit de Constituție, care prevede principiile și principalele atribuții funcționale ale Curții. Statutul Curții Constituționale este determinat de rolul său primordial de asigurare a respectării următoarelor valori: preeminența dreptului, supremația Constituței, democrația, separația puterilor în stat, drepturile omului. Aceste funcții majore sunt realizate prin intermediul instrumentelor garantate de Constituție. În cadrul bunei organizări a autorităţii statale, rolul Curţii Constituţionale este esenţial şi definitoriu.

Ea reprezintă un garant al democraţiei și al egalităţii în faţa legii. Totodată, Curtea Constituţională contribuie la buna funcţionare a autorităţilor publice în cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc dintre puterile statului. Atribuțiile constituționale prevăzute de articolul 135 din Constituție sunt dezvoltate în Legea nr. 317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituțională și în Codul jurisdicției constituționale, adoptat prin Legea nr. 502-XIII din 16 iunie 1995, care reglementează, inter alia, procedura de examinare a sesizărilor, modul de alegere a judecătorilor Curții Constituționale și a Președintelui Curții, atribuțiile, drepturile și responsabilitățile acestora.

Astfel, în conformitate cu prevederile constituționale, Curtea Constituțională: a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte; b) interpretează Constituţia; c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane; e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova, validează mandatele deputaţilor şi al Preşedintelui Republicii Moldova; f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui Republicii Moldova, interimatul funcţiei de Preşedinte, imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile; g) rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice; h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.

B. Judecătorii Curții Constituționale Potrivit articolului 136 din Constituţie, Curtea Constituţională este compusă din șase judecători, numiți pentru un mandat de șase ani. Ca urmare a demisiei judecătorului constituțional Tudor Panțîru, pe data de 6 martie 2018, dl Mihai Poalelungi a fost desemnat în calitate de judecător al Curții Constituționale de către Consiliul Superior al Magistraturii, depunându-și jurământul pe 16 martie 2018. În cadrul ședinței plenare a Curții Constituționale din 16 martie 2018, prin Decizia nr. AG-7 din 2018, dl Mihai Poalelungi a fost ales în calitate de Preşedinte al Curții Constituționale, pentru un termen de trei ani. Totodată, prin Decretul Președintelui Republicii Moldova nr. 643-VIII din 19 martie 2018, dna Victoria Iftodi a fost desemnată în calitate de ministru al justiției, rămânând vacantă o funcție de judecător constituțional.

După demisia dlui Igor Dolea din funcția de judecător al Curții Constituționale, Consiliul Superior al Magistraturii l-a desemnat în funcția de judecător constituțional, prin Hotărârea nr. 581/27 din 11 decembrie 2018, pe dl Corneliu Gurin. De asemenea, prin Hotărârea Guvernului nr. 1219 din 12 decembrie 2018, a fost numit în funcția de judecător al Curții Constituționale dl Artur Reșetnicov. După demisia dlui judecător Victor Popa, prin Hotărârea Parlamentului nr. 339 din 14 decembrie 2018 a fost numită dna Raisa Apolschii în funcția de judecător al Curții Constituționale. Pe 14 decembrie 2018, dna Raisa Apolschii și dnii Corneliu Gurin și Artur Reșetnicov au depus în plenul Parlamentului jurământul de învestitură în funcția de judecători ai Curții Constituționale.

Începând cu 14 decembrie 2018, Plenul Curții Constituționale are următoarea componență: 1. Dl Mihai POALELUNGI, președinte, 2. Dna Raisa APOLSCHII,

TITLUL II. ACTIVITATEA JURISDICȚIONALĂ

A. APRECIEREA CURȚII

1. Principii generale 1.1. Constituția, Legea Supremă 1.1.1. Efectul retroactiv al hotărârilor Curții Constituționale în materie de drept penal procedural În plan temporal, executarea hotărârilor prin care se declară neconstituționalitatea unei prevederi legale ține atât de efectul pentru viitor al acestora, care se manifestă prin excluderea normei din fondul activ al legislației, cât și de efectul retroactiv, manifestat prin combaterea, pe calea revizuirii, a consecințelor produse de norma declarată neconstituțională. Dacă efectul pentru viitor al hotărârilor Curții este reglementat de articolul 140 alin. (1) din Constituție, efectul retroactiv se bazează pe un principiu general, i.e. principiul supremației Constituției, garantat de articolul 7 din Legea fundamentală (HCC 21/20181, §45).

Legislatorul nu i-a acordat Curții competența expresă de a stabili efectul retroactiv al hotărârilor sale, așa cum a făcut-o în cazul efectului pro futuro. Totuși, redactorii Constituției au adoptat un limbaj constituțional general, care le impune judecătorilor constituționali sarcina de a da un conținut concret garanțiilor articolului 7 din Constituție (HCC 21/2018, §48). Curtea a reținut că, din perspectiva articolului 7 din Constituție, hotărârile Curții Constituționale nu pot retroactiva în mod automat, ci pot retroactiva doar dacă Curtea Constituțională menționează expres acest fapt. În caz contrar, hotărârea Curții este aplicabilă doar pentru viitor (HCC 21/2018, §49). Curtea a considerat că, ca urmare a revizuirii hotărârii în baza normei contestate, persoana trebuie să aibă un beneficiu semnificativ, e.g.

reducerea pedepsei, comutarea pedepsei, achitare etc. Fără aceste beneficii, rejudecarea cauzei prin intermediul revizuirii ar fi disproporționată în raport cu principiul securității raporturilor juridice și resursele dedicate acestei proceduri (HCC 21/2018, §60). Totodată, legislația procesual-penală nu conține prevederi referitoare la perioada pentru care retroactivează hotărârea Curții. În lipsa unei asemenea prevederi, efectul retroactiv al hotărârii prin care se declară neconstituționalitatea unei dispoziții legale poate să se refere la fiecare caz în care a fost pronunțată o hotărâre judecătorească irevocabilă în perioada cuprinsă între data adoptării legii și data pronunțării hotărârii Curții.

Prin urmare, teoretic, toate hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate în perioada respectivă ar putea fi revizuite. Această situație este similară declarării neconstituționalității unei legi ab initio, fapt care 1 Hotărârea nr. 21 din 01.10.2018 pentru controlul constituționalității articolului 458 alin. (3) pct. 4) din Codul de procedură penală (efectul retroactiv al hotărârilor Curții Constituționale în materie de drept penal procedural) (sesizarea nr. 98a/2018) presupune că legea este neconstituțională din momentul adoptării ei, iar Curtea Constituțională doar descoperă acest fapt ulterior (HCC 21/2018, §61). Curtea a reținut că, în cadrul procedurii de revizuire, hotărârea Curții Constituționale prin care o anumită prevedere de drept penal procedural este declarată neconstituțională trebuie analizată din perspectiva impactului pe care îl poate produce asupra caracterului echitabil al procedurii în ansamblu (HCC 21/2018, §62).

Atunci când va declara neconstituțională o anumită prevedere legală, fie prin exercitarea controlului de constituționalitate, fie pe calea excepției de neconstituționalitate, având în vedere efectele pe care le poate produce hotărârea în discuție, Curtea va stabili expres în dispozitivul hotărârii dacă poate fi solicitată revizuirea hotărârilor judecătorești irevocabile și, dacă este necesar, va menționa perioada pentru care hotărârea sa retroactivează și termenul de solicitare a revizuirii. În caz contrar, va fi aplicat principiul acțiunii pentru viitor a hotărârii sale (HCC 21/2018, §64).

Efectele în timp ale hotărârilor Curții vor fi stabilite în funcție de următoarele criterii: 1) asigurarea securității raporturilor juridice; 2) evitarea lacunelor de reglementare; 3) respectarea principiului separației puterilor în stat; 4) evaluarea posibilelor efecte asupra bugetului național și planificării financiare sau asupra asigurării uniformității procedurilor administrative; și 5) alte motive importante pentru interesul general al comunității (HCC 21/2018, §65). Așadar, Curtea a reținut că articolul 458 alin. (3) pct. 4) din Codul de procedură penală este conform cu articolul 7 din Constituție în măsura în care revizuirea va putea fi solicitată, în baza hotărârii de declarare a neconstituționalității unei prevederi legale aplicate în cauză, doar dacă hotărârea Curții conține în mod expres o asemenea mențiune (HCC 21/2018, §66).

[...] posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătorești irevocabile bazate pe norme de drept penal procedural declarate neconstituționale și, prin urmare, regula mențiunii exprese a posibilității revizuirii [...] se va aplica doar în raport cu acestea (HCC 21/2018, §67). În cazul declarării neconstituționalității unei norme de drept penal substanțial, este firesc ca față de acestea să se aplice regula efectului retroactiv al normei penale mai favorabile, garantate de articolul 22 din Constituție (HCC 21/2018, §68). 2. Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale 2.1. Egalitatea 2.1.1. Exercitarea efectivă a dreptului de a plăti amenda contravenţională în jumătate În conformitate cu prevederile articolului 34 alin. (24) din Codul contravențional, amenda trebuie achitată de către contravenient de bunăvoie, în termen de 30 de zile de la data stabilirii acesteia.

Dispoziţiile alin. (3) din acelaşi articol prevăd că contravenientul poate achita doar jumătate din amenda stabilită în cel mult 72 de ore din momentul stabilirii ei. În acest caz, se consideră că sancţiunea amenzii este executată în totalitate (HCC 7/20182, §38). Prin textul “din momentul stabilirii ei”, legislatorul are în vedere începutul curgerii termenului de 72 de ore pentru achitarea amenzii în jumătate, care echivalează cu întocmirea 2 Hotărârea nr. 7 din 26.04.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 34 alin. (3) din Codul contravențional (achitarea amenzii în jumătate) (Sesizarea nr. 5g/2018) procesului-verbal cu privire la comiterea unei contravenţii, cu emiterea deciziei privind cauza contravenţională sau, după caz, cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (HCC 7/2018, §39).

Curtea a observat că scopurile urmărite prin instituirea posibilităţii de a plăti amenda în jumătate constau în (a) reducerea ingerinţei în exerciţiul dreptului la proprietate al persoanei amendate, având în vedere că plata în jumătate a amenzii nu echivalează cu plata integrală a acesteia, şi în (b) stimularea persoanelor amendate, care îşi exprimă acordul faţă de constatarea faptei, de a plăti amenda aplicată în termenul stabilit, pentru a evita eventualele cheltuieli de punere în executare a acesteia, în cazul neplăţii ei (HCC 7/2018, §41). În anumite cazuri procesul-verbal cu privire la comiterea unei contravenţii se întocmeşte în prezenţa persoanei, iar în altele procesul-verbal se întocmeşte în lipsa contravenienţilor (HCC 7/2018, §46).

În cazul livrării copiei procesului-verbal prin intermediul oficiului poştal, termenul de 72 de ore stabilit pentru exercitarea dreptului contravenientului de a achita jumătate din amenda stabilită poate fi diminuat, din cauza expedierii prin poştă, sau chiar epuizat, în cazul unor întârzieri. În acest sens, posibilitatea de a achita jumătate din amenda stabilită reprezintă un drept al contravenientului acordat prin lege, fiind conceput pentru realizarea scopului legitim general al asigurării ordinii publice. Termenul de 72 de ore stabilit de dispoziţiile contestate nu poate fi utilizat contrar scopului pentru care a fost instituit (HCC 7/2018, §48). Pentru a fi realizat acest scop, expedierea copiei procesului-verbal cu privire la contravenţie trebuie efectuată astfel încât dreptul contravenientului de a achita jumătate din amenda stabilită în termen de 72 de ore să poată fi exercitat în mod efectiv şi în totalitatea sa (HCC 7/2018, §49).

Aşadar, având în vedere categoria persoanelor informate prin poştă despre existenţa unui proces-verbal privind comiterea unei contravenţii, măsura legală contestată poate conduce la diminuarea sau chiar la epuizarea termenului de 72 de ore pentru realizarea dreptului de a achita jumătate din amenda stabilită. Prin urmare, această măsură legală nu operează pentru realizarea scopului legitim care stă la baza ei (HCC 7/2018, §50). Curtea a observat că persoanele amendate în baza Codului contravenţional, care primesc în timp util, prin intermediul serviciilor poştale, copia procesului-verbal de comitere a unei contravenţii, pot achita jumătate din amendă, pentru că îşi pot realiza în mod efectiv acest drept în cele 72 de ore de la emiterea actului constatator.

Spre deosebire de această categorie de persoane, persoanele care primesc copia procesului-verbal prin intermediul serviciilor poştale cu întârziere, astfel încât să nu-şi poată realiza în mod efectiv dreptul de a plăti amenda în jumătate, sunt tratate în mod diferit din motive neimputabile lor (HCC 7/2018, §52). Din perspectiva articolului 16 din Constituţie, acest tratament diferenţiat nu este unul justificat în mod obiectiv şi rezonabil (HCC 7/2018, §53). Totodată, Curtea a subliniat că legea contravenţională conţine prevederi care pot avea un caracter penal, în sensul autonom al Convenţiei Europene. Totuşi, legislatorul a stabilit „standarde duble” de protecţie în cazul exercitării dreptului de a achita jumătate din amenda stabilită în cazul contravenienţilor.

Standardul de protecţie oferit de legea contravenţională denotă un grad mai redus în comparaţie cu cel oferit de legea penală. Însă Curtea Europeană a reţinut în jurisprudenţa sa că, deşi statele au posibilitatea să nu sancţioneze unele infracţiuni sau le pot pedepsi pe cale contravenţională şi nu pe cale penală, autorii conduitelor considerate contrare legii nu trebuie să se afle într-o situaţie defavorabilă din cauză că regimul juridic aplicabil în materie contravenţională este diferit de cel aplicabil în materie penală (hotărârea Anghel v. România, 4 octombrie 2007, § 67). Acest tratament diferenţiat nu este unul justificat în mod obiectiv şi rezonabil (HCC 7/2018, §55). În acest sens, deşi repunerea în termen poate fi cerută pentru motive întemeiate, Codul contravenţional nu prevede posibilitatea acestei practici atunci când termenul stabilit pentru achitarea amenzii în jumătate a expirat din motive care nu îi pot fi imputate contravenientului (HCC 7/2018, §59).

Curtea a reţinut că în cazul în care decizia de sancţionare a contravenientului este adoptată în lipsa acestuia şi îi este adusă la cunoştinţă cu întârziere prin intermediul oficiului poştal dreptul contravenientului de a achita jumătate din amenda stabilită poartă un caracter iluzoriu. Faptul că măsura legală contestată permite o asemenea situaţie prin prevederea expresă, potrivit căreia termenul de 72 de ore începe să curgă din momentul emiterii actului de aplicare a amenzii, demonstrează o desconsiderare a scopului legitim urmărit. În consecinţă, este încălcat dreptul de proprietate al contravenienţilor în discuţie (HCC 7/2018, §61). Totodată, Curtea a notat că aceeaşi lege contravenţională permite un tratament diferenţiat nejustificat în mod obiectiv şi rezonabil în cazul contravenienţilor amendaţi, prin încălcarea articolului 16 din Constituţie.

Şi reglementarea diferită faţă de legea penală a dreptului de a achita jumătate din amenda stabilită, contravine principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii (HCC 7/2018, §62). Prin urmare, până la modificarea legii de către Parlament, termenul de 72 de ore de achitare a amenzii în jumătate va curge din momentul stabilirii acesteia ori, după caz, din momentul informării contravenientului (HCC 7/2018, §63). 2.1.2. Sancționarea conducerii în stare de ebrietate a vehiculelor pentru care nu este necesară deținerea permisului de conducere Potrivit articolului 233 alin. (1) din Codul contravenţional, conducerea vehiculului de către o persoană care se află în stare de ebrietate produsă de alcool ce depăşeşte gradul maxim admisibil stabilit de lege, dacă fapta nu constituie infracţiune, se sancţionează cu amendă de la 350 la 500 de unităţi convenţionale, cu privarea de dreptul de a conduce vehicule pe un termen de la 2 la 3 ani.

Potrivit articolului 233 alin. (3) din Cod, aceeaşi acţiune comisă de către un conducător de vehicul pentru care nu este prevăzută obligaţia de a deţine permis de conducere se sancţionează cu amendă de la 400 la 500 de unităţi convenţionale, muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o durată de la 20 la 40 de ore sau arest contravenţional pe un termen de 15 zile (HCC 11/20183, §49). Curtea a menţionat anterior că securitatea traficului rutier constituie un interes public major. Prin urmare, asigurarea securităţii reprezintă o obligaţie pozitivă a statului. Unitatea de transport care participă la trafic reprezintă o sursă de pericol sporit, conducătorul auto având obligaţia de a respecta reglementările impuse de autorităţi în vederea evitării riscurilor inerente utilizării autovehiculelor.

De asemenea, deţinătorul vehiculului este răspunzător de prejudiciul 3 Hotărârea nr.11 din 08.05.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 233 alineatele (1), (2) și (3) din Codul contravențional (sancționarea conducerii în stare de ebrietate a vehiculelor pentru care nu este necesară deținerea permisului de conducere) (sesizarea nr. 42g/2018) provocat prin utilizarea vehiculului aflat în posesia sa - HCC nr.28 din 18 noiembrie 2014, §45 (HCC 11/2018, §52). Curtea a admis faptul că aplicarea unor sancţiuni disuasive pentru conducerea în stare de ebrietate a vehiculelor pentru care nu este prevăzută obligaţia de a deţine permis de conducere contribuie la asigurarea securităţii traficului rutier, precum şi la protecţia vieţii şi a sănătăţii persoanelor (HCC 11/2018, §53).

Curtea a constatat că aceste scopuri speciale pot fi subsumate următoarelor scopuri legitime generale prevăzute de articolul 54 alin. (2) din Constituţie: asigurarea ordinii publice şi ocrotirea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane (HCC 11/2018, §54). Curtea a stabilit, la această etapă, dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între sancţionarea mai dură a conducătorilor de vehicule pentru care nu este necesară deţinerea permisului de conducere, în raport cu conducătorii de vehicule pentru care este necesară deţinerea permisului, şi scopurile legitime enunţate mai sus (HCC 11/2018, §56). Curtea a constatat că riscurile pe care le generează vehiculele pentru conducerea cărora nu este necesară deţinerea permisului de conducere (bicicleta, motocultorul, vehiculul cu tracţiune animală ş.a.) pot fi mai reduse decât riscurile generate de vehiculele pentru a căror conducere este necesară deţinerea permisului (HCC 11/2018, §58).

Curtea nu întrevede vreun argument juridic raţional şi rezonabil ca o persoană care conduce în stare de ebrietate un vehicul pentru care nu este prevăzută obligaţia de a deţine permisul de conducere să fie sancţionată mai dur decât o persoană care conduce un vehicul pentru care este prevăzută obligaţia de a deţine permisul de conducere. În afară de privarea de dreptul de a conduce în cazul vehiculelor pentru care este necesară deţinerea permisului de conducere, nimic nu justifică existenţa unei diferenţieri între cele două categorii şi aplicarea unui tratament discriminatoriu în cazul persoanelor care conduc vehicule pentru care nu este necesară deţinerea permisului de conducere (HCC 11/2018, §60).

Curtea Europeană a subliniat în jurisprudenţa sa că tratamentul diferenţiat echivalează cu discriminare, dacă nu are la bază o justificare obiectivă şi rezonabilă, a persoanelor în situaţii similare. “Lipsa justificării obiective şi rezonabile” presupune că diferenţierea în cauză nu urmăreşte un “scop legitim” sau că nu există un “raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi “scopul urmărit” - Sejdić şi Finci v. Bosnia şi Herţegovina, 22 decembrie 2009, § 42; Stummer v. Austria, 7 iulie 2011, § 87; Khamtokhu şi Aksenchik v. Rusia, 24 ianuarie 2017 § 64 (HCC 11/2018, §48). Prin urmare, tratamentul juridic disproporţionat al celor două categorii de subiecţi contravine articolului 16 coroborat cu articolele 25 şi 46 din Constituţie (HCC 11/2018, §61).

2.1.3. Salarizarea judecătorilor Parlamentul a adoptat o lege prin care a exclus din Legea nr. 355 din 23 decembrie 2005 cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar toate compartimentele care reglementau condițiile și modul de salarizare a judecătorilor, inclusiv sporul pentru grad de calificare, sporul pentru păstrarea secretului de stat și sporul pentru deținerea gradului științific. În acest sens, Curtea a observat că, deși aceste sporuri salariale reprezintă retribuții financiare și sunt bazate pe criterii obiective, ele nu au fost incluse în legea nouă care reglementează salarizarea judecătorilor (HCC 24/20184, §48). Așadar, Curtea a constatat existența incertitudinii și o lipsă de coerență în realizarea scopurilor de către legislator.

Pe de o parte, acesta afirmă scopul majorării substanțiale a remunerării judecătorilor, iar pe de altă parte, exclude sporurile salariale menționate, instituind totodată un tratament diferențiat între judecători și alte persoane cu funcție de demnitate publică (HCC 24/2018, §49). Cu privire la sporul pentru deținerea gradului științific, Curtea a constatat că acesta este prevăzut și acordat persoanelor cu funcție publică în vederea eforturilor depuse de aceștia, ca o recunoaștere a meritelor personale și a efortului suplimentar de pregătire și de perfecționare profesională (HCC 24/2018, §51).

În acest sens, Curtea a menționat că, deși legislatorul a eliminat posibilitatea judecătorilor de a obține sporul pentru deținerea gradului științific, acordarea acestuia era una legitimă din punct de vedere constituțional, dată fiind necesitatea încurajării lor de a participa activ la viața științifică, de a-și perfecționa cunoștințele în domeniul dreptului și de a-și îmbunătăți performanțele profesionale la locul de muncă. Există prezumția potrivit căreia posesorul titlului științific de doctor sau de doctor habilitat în drept are o pregătire profesională superioară în comparație cu o persoană care nu posedă acest titlu (HCC 24/2018, §52). Curtea a reținut că, în cazul în care statul vrea să încurajeze obținerea de titluri științifice de către persoanele cu funcție publică, ar trebui să recunoască aceleași beneficii în mod egal.

Prin urmare, este nejustificată excluderea judecătorilor de la obținerea sporului pentru deținerea gradului științific (HCC 24/2018, §53). Aceleași raționamente sunt aplicabile și în cazul sporului pentru grad de calificare și al sporului pentru păstrarea secretului de stat. Legislatorul a stabilit „standarde duble” de acordare a acestor suplimente salariale în cazul judecătorilor și în cazul altor persoane care dețin funcții publice sau de demnitate publică. De altfel, nu se poate afirma că gradele de calificare ale judecătorilor sunt mai puțin importante decât gradele de calificare ale altor funcții publice, pentru că în ambele cazuri acestea au ca scop aprecierea rezultatelor activității și a nivelului de profesionalism al persoanei.

De asemenea, ar fi în afara oricărui argument rațional dacă s-ar susține că judecătorii au o responsabilitate redusă în privința păstrării secretului de stat, în raport cu alte funcții publice (HCC 24/2018, §54). Prin urmare, Curtea a conchis că excluderea sporurilor salariale ale judecătorilor (i.e. sporul pentru deținerea gradului științific, sporul pentru grad de calificare și sporul pentru păstrarea secretului de stat) și omisiunea de a le reglementa [...] instituie un tratament diferențiat nejustificat între judecători și alte persoane cu funcții de demnitate publică. Acest tratament este contrar articolelor 6, 16 și 116 alin. (1) din Constituție (HCC 24/2018, §55). 2.1.4.

Reglementarea autodenunţării în legea penală 4 Hotărârea nr. 24 din 02.10.2018 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale articolelor 3 și 4 din Legea nr.328 din 23 decembrie 2013 privind salarizarea judecătorilor și procurorilor și a unei sintagme din articolul 131 alin. (1) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (sesizarea nr. 57a/2018) Din analiza naturii juridice a autodenunțării se desprinde concluzia că legislatorul o prezumă ca fiind un regret sincer al vinovatului pentru săvârşirea infracțiunii, fapt care diminuează în mod considerabil pericolul social pe care îl reprezintă aceasta (DCC 66/20185, §27). Totodată, Curtea a subliniat natura diferită a autodenunțării reglementată în partea generală și în partea specială din legea penală.

Astfel, autodenunțarea ca circumstanţă atenuantă generală nu este un element constitutiv al infracţiunii. Ea doar influenţează realizarea formelor răspunderii penale, precum și stabilirea de către instanţa de judecată a categoriei concrete de pedeapsă şi a cuantumului ei, în limitele pedepsei stabilite de norma părții speciale a Codului penal. În ipoteza liberării de răspundere penală, prevăzută de partea specială a legii penale, autodenunțarea modifică calificarea faptei infracționale comise (DCC 66/2018, §28).

Curtea a reținut că autodenunțarea faptelor specificate la articolele 325 alin. (4), 326 alin. (4) și 334 alin. (4) din Codul penal are ca scop prevenția specială, cea de descoperire a infracțiunilor nominalizate, precum și a infracțiunilor corelative de corupere pasivă, trafic de influență sau luare de mită, dar și prevenția generală, exprimată prin temerea persoanelor, care ar fi tentate să săvârșească acte de corupție, că vor fi denunțate (DCC 66/2018, §29). Atât instituția pedepsei penale, cât și instituția liberării de răspundere penală, prin sistemul reglementărilor din legea penală, reprezintă mijloacele considerate de către legislator eficiente în contextul politicii penale (DCC 66/2018, §30).

Curtea a subliniat că raportul de proporţionalitate între diverse instituții de drept penal și efectele acestora asupra destinatarilor legii penale constituie o condiţie de eficacitate a prevenţiei generale asigurată de legea penală. Cu referire la raportul de proporționalitate dintre autodenunțare, ca circumstanță atenuantă, și ipoteza liberării de răspundere penală prevăzută în partea generală și în partea specială a legii penale, natura juridică a acestor categorii de circumstanţe este diferită și nu poate fi comparată (DCC 66/2018, §32). Prin urmare, principiul egalității în fața legii penale nu este afectat, deoarece egalitatea în legea penală nu presupune uniformizarea (DCC 66/2018, §33).

2.2. Accesul liber la justiție 2.2.1. Medierea judiciară Din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene rezultă faptul că dreptul de acces la justiţie, sub aspectul judecării cauzei într-un termen rezonabil, nu este un drept absolut, ci unul relativ. Astfel, în Wynen and Centre hospitalier interrégional Edith-Cavell v. Belgia, 8 octombrie 2002, Curtea Europeană a pus în balanţă principiul egalităţii armelor cu principiul judecării cauzei într-un termen rezonabil, acesta fiind un caz în care reclamantului nu i s-a permis să depună alte cereri şi documente după o perioadă de două luni de la înregistrarea cererii sale la grefa tribunalului.

În Göç v. Turcia [MC], 11 iulie 2002, Curtea Europeană a pus în balanţă dreptul la o şedinţă de judecată publică cu dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, într-un caz care avea la bază prevederile legale din dreptul turc care impuneau o 5 Decizia nr. 66 din 19.06.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 79a/2018 pentru controlul constituționalității unor prevederi din Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 985 din 18 aprilie 2002 procedură scrisă pentru stabilirea compensaţiilor, ca urmare a detenţiei ilegale (HCC 8/20186, §55). Curtea a observat că prevederile Capitolului XIII1 [Medierea judiciară] din Codul de procedură civilă instituie o modalitate obligatorie de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor adresate instanţei judecătoreşti, cu ajutorul şi sub conducerea acesteia, în cazurile expres stabilite de lege.

Aşadar, orice persoană care doreşte să introducă o acţiune în justiţie având ca obiect un litigiu mediabil [art.1821 alin. (1)] trebuie să recurgă în prealabil, cu asistenţa judecătorului, la procedura medierii judiciare (HCC 8/2018, §57). Articolul 1822 din Codul de procedură civilă stabileşte întinderea temporală a procedurii medierii. După acceptarea spre examinare a cererii de chemare în judecată, instanţa judecătorească fixează, în termen de 5 zile, data şedinţei de soluţionare amiabilă a litigiului. Instanţa judecătorească întreprinde măsuri pentru ca părţile să soluţioneze pe cale amiabilă litigiul sau unele probleme litigioase şi, în acest scop, poate cere prezentarea lor personală, chiar dacă sunt reprezentate în proces, şi le acordă un termen de conciliere, care nu va depăşi 15 zile.

Termenul medierii judiciare nu poate depăşi 45 de zile de la data la care a fost fixată prima şedinţă de soluţionare amiabilă a litigiului, dacă legea nu prevede altfel. În concluzie, durata procedurii medierii judiciare poate avea, de regulă, 50 de zile (HCC 8/2018, §58). Curtea a reţinut, din analiza generală a normelor contestate, că acestea îndeplinesc cerinţele de calitate a legii, fiind clare, precise şi previzibile (HCC 8/2018, §59). Articolul 1822 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede că scopul şedinţei de soluţionare amiabilă a litigiului este să ajute părţile să comunice, să negocieze, să le identifice interesele, să le evalueze poziţiile şi să găsească soluţiile reciproc satisfăcătoare (HCC 8/2018, §61).

Curtea a reţinut că statul este îndreptăţit să ţină cont de obiectivele eficienţei şi ale economiei, indiferent dacă un mod mai greoi de desfăşurare a procedurilor, în cazul persoanelor care nu ajung la un acord în procedura medierii, ar reprezenta o ingerinţă în principiul judecării cauzei într-un termen rezonabil. Scopul încercării obligatorii de soluţionare a litigiilor pe cale amiabilă este cel de a se realiza o soluţionare a acestora mai rapidă şi mai ieftină. O soluţionare mai rapidă şi mai ieftină a litigiilor este, în primul rând, în interesul fiecărei părţi. În acelaşi timp, acest fapt presupune o degrevare a instanţelor în ansamblu şi sporeşte efectivitatea administrării justiţiei de către stat.

În fine, ajungerea de către părţi la un acord într-un cadru extraprocesual este adesea mai propice pentru obţinerea unei “păci juridice” durabile, în comparaţie cu o decizie judiciară litigioasă (HCC 8/2018, §63). O procedură de mediere judiciară pur facultativă nu este la fel de eficientă ca o procedură obligatorie care trebuie să preceadă orice litigiu (HCC 8/2018, §67). În fine, Curtea nu a identificat alte măsuri cu caracter general mai puţin intruzive care să asigure soluţionarea litigiilor în mod expeditiv, ieftin şi în conformitate cu interesele părţilor (HCC 8/2018, §69).

Curtea a avut în vedere, pentru consolidarea acestor argumente, şi concluziile Avocatului General Juliane Kokott, prezentate în Rosalba Alassini şi alţii, pe 19 noiembrie 6 Hotărârea nr.8 din 26.04.2018 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 225 din 30 mai 2003 (medierea judiciară) (sesizarea nr. 3g/2018) 2009, în cauzele C-317/08 şi C-320/08, pct.47, concluzii confirmate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Potrivit acestora, introducerea unei proceduri obligatorii de soluţionare a litigiilor prin conciliere este indispensabilă doar dacă o conciliere pur facultativă nu reprezintă o modalitate la fel de adecvată, dar mai puţin constrângătoare pentru a atinge obiectivele menţionate anterior.

O procedură de soluţionare extrajudiciară pur facultativă nu ar fi la fel de eficientă ca o procedură obligatorie care trebuie să preceadă orice litigiu (HCC 8/2018, §70). Aşadar, în contextul celor menţionate supra, Curtea a constatat că procedura medierii judiciare, reglementată de prevederile capitolului XIII1 din Codul de procedură civilă, nu încalcă dreptul garantat de articolul 20 din Constituţie, sub aspectul judecării cauzei într-un termen rezonabil (HCC 8/2018, §78). 2.2.2.

Controlul judiciar al hotărârilor emise de către Consiliul Superior al Magistraturii în cauzele disciplinare Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate a fost textul „hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii pot fi contestate […] doar în partea ce se referă la procedura de emitere/adoptare” din articolul 25 alin. (1) din Legea nr. 947 din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii și articolul 25 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 544 din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (HCC 13/20187, §21). În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul a menționat că controlul hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii se limitează doar la verificarea procedurii de adoptare/emitere a acestora, deși ele pot fi ilegale și din alte motive (HCC 13/2018, §32).

Curtea a subliniat că unul dintre capetele de cerere a reclamantei din cazul Ramos Nunes De Carvalho E Sá v. Portugalia, 21 iunie 2016, § 65, caz judecat de către Curtea Europeană, fusese faptul că întinderea controlului exercitat de către Curtea Supremă de Justiţie a Portugaliei echivala cu un recurs în “legalitate”, nu cu un control de “plină jurisdicţie”. Curtea Supremă de Justiţie nu putea reexamina stabilirea faptelor realizată de către Consiliul Superior al Magistraturii din Portugalia, nici nu putea revizui în mod efectiv sancţiunea disciplinară aplicată unui judecător (HCC 13/2018, §36).

De asemenea, în cazul Tato Marinho Dos Santos Costa Alves Dos Santos Et Figueiredo v. Portugalia, 21 iunie 2016, § 45, reclamanta, judecător, a susţinut că instanţa supremă portugheză refuzase să reexamineze faptele stabilite de către Consiliul Superior al Magistraturii din Portugalia, invocând principiul neamestecului în competenţa discreţionară a administraţiei (HCC 13/2018, §37). În Ramos Nunes De Carvalho E Sá v. Portugalia, § 83, Curtea Europeană a subliniat că “instanţa” pe care o are în vedere articolul 6 § 1 trebuie să aibă competenţa de a examina toate problemele de fapt şi de drept relevante pentru soluţionarea litigiului pentru care a fost sesizată.

Acelaşi articol reclamă ca instanţele să indice în mod suficient motivele pe care se bazează, iar această condiţie impune oferirea unui răspuns special şi explicit la motivele decisive pentru 7 Hotărârea nr. 13 din 14.05.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 25 alin. (1) din Legea nr. 947 din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii şi din articolul 10 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 793 din 10 februarie 2000 (controlul judiciar al hotărârilor emise de către Consiliul Superior al Magistraturii în cauzele disciplinare) (sesizarea nr. 148g/2017) soluţionarea litigiului în discuţie - a se vedea, în acelaşi sens, Tato Marinho Dos Santos Costa Alves Dos Santos Et Figueiredo v. Portugalia, § 50 (HCC 13/2018, §38).

Curtea a subliniat că prevederile articolului 25 din Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii şi ale articolului 10 din Legea contenciosului administrativ nu-i conferă Curţii Supreme de Justiţie competenţa de a efectua o reexaminare a faptelor stabilite de către Consiliul Superior al Magistraturii, în cauze disciplinare împotriva judecătorilor. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiţie este împiedicată să examineze probleme care pot fi fundamentale pentru litigiile cu care este sesizată - a se vedea Oleksandr Volkov v. Ucraina, 9 ianuarie 2013, § 127. Eventualii reclamanţi nu au, potrivit legilor incidente, posibilitatea unei reexaminări a faptelor decisive pentru cauza lor, de către Curtea Supremă de Justiţie (a se vedea, mutatis mutandis, Tsfayo v. Regatul Unit, 14 noiembrie 2006, § 48) (HCC 13/2018, §39).

Totuşi, pentru respectarea standardelor articolului 20 din Constituţie, Curtea Supremă de Justiţie trebuie să aibă, în materia controlului contestaţiilor la hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, capacitatea de a soluţiona problemele cu care se confruntă de o manieră eficientă şi de a realiza un control la fel de eficient al cauzelor - a se vedea Ramos Nunes De Carvalho E Sá v. Portugalia, § 88 (HCC 13/2018, §40). Aceste precizări îi permit Curţii să afirme că cerinţele pe care le impun dispoziţiile legale contestate nu îi conferă un caracter suficient controlului realizat de către Curtea Supremă de Justiţie în materia contestaţiilor la hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii.

Aceeaşi este concluzia la care a ajuns Curtea Europeană în cazurile Ramos Nunes De Carvalho E Sá v. Portugalia, § 89, şi Tato Marinho Dos Santos Costa Alves Dos Santos Et Figueiredo v. Portugalia, § 56, şi pe care Curtea o împărtăşeşte, în prezenta hotărâre (HCC 13/2018, §41). Aşadar, controlul a cărui realizare o impun dispoziţiile contestate pentru Curtea Supremă de Justiţie în materie de contestaţii ale hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii nu are o întindere suficientă şi contravine articolului 20 din Constituţie. Prezenta hotărâre nu implică revizuirea hotărârilor Curţii Supreme de Justiţie deja pronunţate împotriva hotărârilor contestate ale Consiliului Superior al Magistraturii (HCC 13/2018, §42).

2.2.3. Contestarea calificativului acordat de către Comisia de licențiere a profesiei de avocat Posibilitatea autoguvernării profesiei de avocat există în vederea unei mai bune realizări a interesului public al justiţiei independente. Într-o cauză din faţa Curţii Supreme a Canadei, Attorney General of Canada v. Law Society of British Columbia, [1982] 2 S.C.R. 307, judecătorul Estey, care a elaborat opinia majorităţii, a menţionat (la pp. 335-336) că nu vede “nimic patologic cu privire la alegerea unei agenţii administrative care să reglementeze un sector al comunităţii. Legislativul trebuie să cântărească şi să stabilească toate aceste probleme şi nu văd consecinţe de ordin constituţional care să decurgă din acest mod de reglementare” (HCC 18/20188, §43).

În acelaşi timp, dacă există persoane bine-pregătite în materie de drept care doresc să fie avocaţi, iar acestea nu trec examenul prevăzut de lege din cauza unor proceduri defectuoase, 8 Hotărârea nr.18 din 03.07.2018 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din Legea cu privire la avocatură nr. 1260 din 19 iulie 2002 (sesizarea nr. 61g/2018) poate fi afectată încrederea generală în profesia de avocat. Mai mult, nu este în joc doar interesul public al încrederii în profesia de avocat, ci şi principiul autonomiei persoanelor care doresc să profeseze avocatura. Curtea deduce acest principiu din interpretarea coroborată a articolului 1 alin. (3), care prevede că demnitatea omului reprezintă o valoare supremă în Republica Moldova, cu articolul 43 din Constituţie.

Aşa cum a menţionat lordul Denning în Pett v. Greyhound Racing Assn., Ltd., [1968] 2 All E.R. 545 (C.A. Civ. Div.), decizia de a suspenda o persoană sau de a nu-i reînnoi licenţa de a practica o profesie “priveşte reputaţia sau chiar existenţa acesteia” (p. 549). Iată de ce un fost Preşedinte al Curţii Supreme a Canadei, judecătorul Dickson, a afirmat în Kane v. Board of Governors of the University of British Columbia, [1980] 1 S.C.R. 1105, că “este necesar un standard înalt de justiţie atunci când este în discuţie dreptul unei persoane de a-şi continua exercitarea profesiei” (p. 1113) (HCC 18/2018, §46). Curtea a observat că doar avocaţii stagiari pot susţine examenul de calificare în faţa Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat, aşa cum prevede articolul 20 alin. (1) din Legea cu privire la avocatură.

Dacă un avocat stagiar este examinat în mod incorect şi, din acest motiv, nu susţine examenul de intrare în profesie, reputaţia sa este afectată în mod inevitabil. Din acest motiv, metodele de examinare nu trebuie să fie unele arbitrare (HCC 18/2018, §47). Curtea a notat că, potrivit articolului 43 alin. (4) din Legea cu privire la avocatură, hotărârile Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat pot fi contestate în contencios administrativ în partea ce ţine de procedura de organizare a examenelor, însă calificativul acordat nu poate fi contestat (HCC 18/2018, §48). Curtea a subliniat că numai acest fapt poate ridica probleme din perspectiva respectării articolului 13 din Convenţia Europeană.

În Alexandridis v. Grecia, 21 februarie 2008, § 46, Curtea Europeană a reamintit că articolul 13 din Convenţie impune existenţa în dreptul intern a unui remediu pentru cererile care pot fi considerate “îndreptăţite” în sensul Convenţiei. Un asemenea remediu trebuie să-i permită, în prezenta cauză, instanţei naţionale competente să cunoască conţinutul cererii bazate pe Convenţie şi să ofere o redresare adecvată. Remediul trebuie să fie unul obiectiv, atât în practică, cât şi în drept. De altfel, în Alexandridis, Curtea Europeană a constatat existenţa unei încălcări a articolului 13 din Convenţie, din cauza lipsei unui asemenea remediu (§ 49) (HCC 18/2018, §52).

Din acest punct de vedere, Curtea a subliniat că articolul 43 alin. (4) din Legea cu privire la avocatură, care stabileşte că hotărârile Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat pot fi contestate în contencios administrativ în partea ce ţine de procedura de organizare a examenelor şi că calificativul acordat nu poate fi contestat, ridică probleme şi prin prisma articolului 6 § 1 din Convenţie, deci prin prisma articolului 20 din Constituţie. Această problemă nu cunoaşte o soluţie acceptabilă nici la nivelul Statutului profesiei de avocat emis de către Uniunea Avocaţilor din Republica Moldova, care prevede la articolul 27 alin. (13) faptul că hotărârile Comisiei de licenţiere pentru promovarea candidaţilor la fiecare etapă a examenului de calificare pot fi contestate în faţa aceleiaşi Comisii.

Existenţa acestei proceduri nu reprezintă un remediu efectiv, având în vedere în special încălcarea principiului Nemo judex in causa sua (nimeni nu poate fi judecător în propria cauză) (HCC 18/2018, §58). Jurisprudenţa europeană a permis Curții să tragă concluzia neconstituţionalităţii articolului 43 alin. (4) din Legea cu privire la avocatură, care limitează analiza instanţei de contencios administrativ sesizate la verificarea respectării procedurii de către Comisia de licenţiere (a se vedea hotărârea Lambourdiere v. Franţa, 2 august 2000, § 24, în care Curtea Europeană a subliniat că simpla existenţă a unui element discreţionar în modul de redactare a unei dispoziţii legale nu exclude, în sine, existenţa unui drept civil).

În acest sens, controlul instanţei de contencios administrativ trebuie să fie unul deplin, în fapt şi în drept, cu privire la orice aspect (procedural sau substanţial). Curtea a avut în vedere inclusiv raţiunile exprimate în Hotărârea sa nr.13 din 14 mai 2018 cu privire la controlul efectuat de către Curtea Supremă de Justiţie în materie de hotărâri disciplinare emise de către Consiliul Superior al Magistraturii (HCC 18/2018, §59). 2.2.4. Întinderea controlului substanţial al instanţelor de contencios administrativ – standardul rezonabilității În măsura în care sunt ridicate probleme ce ţin de drepturile fundamentale ale persoanei, pretins a fi încălcate prin adoptarea hotărârilor de către Comisia de licenţiere, instanţele de contencios administrativ trebuie să efectueze un control care să asigure protecţia efectivă a acestor drepturi, în conformitate cu Constituţia, cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cu Convenţia Europeană şi cu jurisprudenţa Curţii Europene.

În schimb, dacă sunt ridicate probleme teoretice privind baremul stabili