Hotărâre nr. 28 din 18.11.2014

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 3 octombrie 2014, în temeiul articolelor 135 alin. (1) lit.a) din Constituţie, 25 lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit. g) din Codul jurisdicţiei constituţionale, de deputatul în Parlament, dl Simion Furdui, privind controlul constituţionalităţii art. 234 din Codul contravenţional al Republicii Moldova.

Autorul sesizării a pretins că prevederile art. 234 din Codul contravenţional al Republicii Moldova, care obligă proprietarul sau mandatarul vehiculului de a comunica identitatea persoanei căreia i-a încredinţat conducerea vehiculului, contravin articolelor 21 și 26 alin. (1) din Constituție.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 6 octombrie 2014 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.

În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opinia Preşedintelui Republicii Moldova, Parlamentului, Guvernului, Procuraturii Generale.

În şedinţa plenară publică a Curţii sesizarea a fost susţinută de dl Vitalie Nagacevschi, avocat, reprezentantul autorului sesizării. Parlamentul a fost reprezentat de dl Ion Creangă, şef al Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de dl Vladimir Grosu, viceministru al justiţiei. ÎN FAPT

Conform art. 234 din Codul contravenţional, proprietarul sau mandatarul vehiculului este obligat să comunice identitatea persoanei căreia i-a încredinţat conducerea vehiculului, necomunicarea fiind sancţionată contravenţional.

Prevederile relevante ale Codului contravenţional al Republicii Moldova nr. 218-XVI din 24 octombrie 2008 (M.O., 2009, nr. 3-6, art. 15) sunt următoarele: Articolul 234 Necomunicarea identităţii persoanei căreia i s-a încredinţat conducerea vehiculului „(1) Necomunicarea de către proprietarul sau mandatarul (utilizatorul) vehiculului, la solicitarea poliţiei, a identităţii persoanei căreia i-a încredinţat conducerea sau comunicarea cu bună ştiinţă de date eronate privind identitatea acestei persoane se sancţionează cu amendă de la 45 la 50 de unităţi convenţionale aplicată persoanei fizice, cu amendă de la 75 la 100 de unităţi convenţionale aplicată persoanei juridice." Articolul 377 Libertatea de mărturisire împotriva sa „(1) Nimeni nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a soţului/soţiei, logodnicului/logodnicei sau să-şi recunoască vinovăţia. (2) Persoana căreia autoritatea competentă să soluţioneze cauza contravenţională îi propune să facă declaraţii demascatoare împotriva sa ori a rudelor sale apropiate, a soţului/soţiei, logodnicului/logodnicei este în drept să refuze de a face asemenea declaraţii şi nu poate fi trasă la răspundere pentru aceasta." Articolul 384 Persoana în a cărei privinţă a fost pornit proces contravenţional „[...] (2) Persoana în a cărei privinţă a fost pornit proces contravenţional are dreptul: [...] e) să primească informaţie scrisă şi explicarea drepturilor sale expuse în prezentul articol, inclusiv a dreptului de a tăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa, împotriva rudelor sale apropiate, a soţului/soţiei, logodnicului/logodnicei, precum şi de a nu-şi recunoaşte vinovăţia; [...]" ÎN DREPT

Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează în esenţă obligaţiile impuse proprietarului sau mandatarului (utilizatorului) vehiculului în ceea ce priveşte informarea poliţiei despre identitatea persoanei căreia i-a fost încredinţată conducerea.

Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii interconexe, precum dreptul la tăcere, parte componentă a dreptului la apărare și derivat al dreptului la un proces echitabil.

Articolele 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin. (1) lit. g) din Codul Jurisdicţiei Constituţionale abilitează deputatul în Parlament cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.

Curtea constată că obiectul controlului constituționalității îl constituie art. 234 din Codul contravenţional.

Curtea reține că prevederile contestate nu au mai fost obiect al controlului constituționalității.

Prin urmare, Curtea apreciază că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul Jurisdicţiei Constituţionale.

Totodată, Curtea menţionează că prerogativa care i-a fost acordată prin articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie presupune stabilirea corelaţiei dintre normele contestate şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia.

Astfel, pentru a elucida corespunderea dispoziţiilor contestate cu normele constituţionale, Curtea va opera, în special, cu prevederile articolului 26 alin. (1) și 21 din Constituție, cu prevederile actelor internaționale, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene.

Autorul sesizării pretinde, în special, că prevederile contestate vin în contradicţie cu art. 26 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia: „(1) Dreptul la apărare este garantat. [...]"

La fel, autorul sesizării susține că au fost încălcate şi prevederile art. 21 din Constituție: „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale." 1. Argumentele autorului sesizării

În opinia autorului sesizării, unul din elementele principale ale dreptului la apărare în cadrul unui proces contravenţional este dreptul de a nu te autodenunţa, sarcina probaţiunii revenind părţii acuzării.

În acest sens, autorul invocă articolul 377 din Codul contravenţional al Republicii Moldova, care stabileşte că nimeni nu poate nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a soţului/soţiei, logodnicului/logodnicei sau să-şi recunoască vinovăţia. De asemenea, persoana căreia autoritatea competentă să soluţioneze cauza contravenţională îi propune să facă declaraţii demascatoare împotriva sa ori a rudelor sale apropiate, a soţului/soţiei, logodnicului/logodnicei este în drept să refuze de a face asemenea declaraţii şi nu poate fi trasă la răspundere pentru aceasta.

La fel, art. 384 alin. (2) lit. e) prevede pentru persoana în a cărei privinţă a fost pornit procesul contravenţional dreptul de a primi informaţia scrisă şi explicarea drepturilor sale, inclusiv a dreptului de a tăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa, împotriva rudelor sale apropiate, a soţului/soţiei, logodnicului/logodnicei, precum şi de a nu-şi recunoaşte vinovăţia. 2. Argumentele autorităţilor

Parlamentul, în opinia sa, menționează că, potrivit prevederilor constituționale și ale Convenției Europene, orice persoană poate fi obligată prin lege la îndeplinirea unor acțiuni necesare pentru apărarea ordinii publice şi prevenirea faptelor penale, precum și pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Totodată, potrivit opiniei Parlamentului, comunicarea de către proprietarul vehiculului a numelui persoanei care se afla la volan nu poate duce la incriminarea acesteia din urmă. Organele de drept sunt obligate să aducă alte probe directe, ce dovedesc vinovăţia persoanei, care nemijlocit era conducătorul vehiculului implicat în comiterea faptei ilicite.

Potrivit opiniei scrise a Președintelui Republicii Moldova, dreptul la tăcere constituie o exigenţă elementară a procesului echitabil și se află în conexiune cu prezumția nevinovăției. Totodată, în contextul jurisprudenței Curții Europene, acest drept nu este unul absolut și urmează a fi raportat de fiecare dată la circumstanțele cauzei.

Astfel, având în vedere art. 55 din Constituție, potrivit căruia fiecare își exercită drepturile și obligațiile cu bună credință, Președintele Republicii Moldova susține că obligația de a furniza informații agentului constatator este proporțională scopului urmărit și nu încalcă dreptul persoanei de a nu se autoincrimina.

În opinia prezentată de Guvern se menționează că unitatea de transport prezintă o sursă de pericol sporit atât pentru viaţa şi sănătatea persoanelor, cât şi pentru bunurile celor din jur. Deci, întru garantarea siguranţei publice, statul este obligat să îi responsabilizeze pe proprietarii autovehiculelor care transmit terţelor persoane conducerea autovehiculului şi, în acest sens, să deţină dreptul şi să dispună de mecanisme pentru obţinerea informaţiei privind identitatea persoanei căreia i-a fost încredinţată conducerea.

În opinia prezentată de Procuratura Generală, la fel, se menţionează că exploatarea vehiculelor este o activitate legată de un izvor de pericol sporit pentru lumea înconjurătoare, pentru viaţa şi sănătatea persoanei, iar dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică este un drept suprem, consfinţit de art.24 din Constituţie.

În același timp, Procuratura Generală consideră că dispoziţia art. 234 din Codul contravenţional poate fi aplicată proprietarului sau mandatarului vehiculului căruia i se pretinde calitatea de martor în proces şi doar pentru necomunicarea sau comunicarea cu bună ştiinţă de date eronate privind identitatea persoanei, căreia i-a încredinţat conducerea. Sarcina de a proba circumstanţele cauzei revine agentului constatator şi/sau persoanei învestite cu dreptul de a soluţiona cauza contravenţională. 3. Aprecierea Curţii - Principii generale

Curtea menţionează că, potrivit art.15 din Constituție, cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.

De asemenea, orice persoană îşi exercită drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile altora (art. 55 din Constituţie).

În acest sens, Curtea reține că, potrivit articolului 21 din Constituție, orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale . Dreptul la apărare este garantat de articolul 26 din Constituție.

Curtea menționează că dreptul la tăcere constituie un element al dreptului la apărare ca parte a unui proces echitabil .

Articolul 14 pct.3 lit.g) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice garantează dreptul persoanei acuzate la tăcere. Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul să nu fie silită să mărturisească împotriva sa sau să-și recunoască vinovăția.

Deși art.6 al Convenţiei Europene nu menţionează în mod expres dreptul de a păstra tăcerea şi una din componentele lui - dreptul de a nu contribui la propria incriminare, Curtea Europeană în jurisprudența sa a menționat că dreptul la un proces echitabil include și „dreptul pentru orice acuzat în sens autonom, de a păstra tăcerea și de a nu încerca să contribuie la propria incriminare" ( cauza Funke vs. Franța , 25 februarie 1993).

Curtea menționează că garantarea acestui drept de normele internaţionale este justificată, în special, de necesitatea de a proteja acuzatul împotriva abuzurilor din partea autorităţilor, ceea ce permite evitarea erorilor judiciare şi într-un final asigurarea unui proces echitabil.

Totodată, potrivit jurisprudenței Curții Europene, „dreptul de a păstra tăcerea nu este unul absolut" ( cauza Weh vs. Austria , 8 iulie 2004).

Deşi el este incompatibil cu imunitatea de a baza o condamnare în exclusivitate sau în mod esenţial pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul lui de a răspunde la întrebări sau de a depune mărturii, este evident că un asemenea privilegiu nu ar trebui să împiedice de a lua în consideraţie tăcerea acuzatului, în situaţii care în mod vădit cer o explicaţie din partea lui ( cauza John Murray vs. Regatul Unit , 8 februarie 1996).

Pentru a stabili dacă esența dreptului de a tăcea și a privilegiului de a nu se autoincrimina a fost încălcată, instanța trebuie să țină cont de natura și gradul de constrângere utilizat pentru a obține mărturia, existența oricăror garanții de procedură corespunzătoare, precum și scopul utilizării materialelor dobândite în acest mod ( cauza O , Halloran şi Francis vs. Regatul Unit ).

Curtea reține că garanțiile stabilite de Convenția Europeană în materie penală sunt aplicabile totalmente și proceselor contravenționale ( cauza Zilimberberg vs. Moldova , 1 februarie 2005). - Aplicarea principiilor în prezenta cauză

Curtea reține că, în scopul garantării şi protejării securităţii în trafic, legiuitorul a reglementat în Codul contravenţional responsabilitatea pentru comiterea faptelor ilegale, pertinente domeniului circulaţiei rutiere.

Curtea menționează că, potrivit Legii nr. 131 din 7 iunie 2007 privind siguranţa traficului rutier, proprietarul autovehiculului are dreptul să acorde, în modul stabilit, altor persoane, care posedă permis de conducere, dreptul de a conduce şi utiliza autovehiculul (art. 23 alin. (2) lit. b)).

Totodată, art. 23 alin. (1) din lege stipulează că proprietarul de autovehicul, la cererea poliţiei, este obligat să comunice , în termenul solicitat, datele privind identitatea persoanei căreia i-a încredinţat autovehiculul pentru a fi condus pe drumuri publice.

Curtea menționează că neonorarea obligaţiei proprietarului sau mandatarului (utilizatorului) vehiculului, la solicitarea poliţiei, de a comunica identitatea persoanei căreia i-a fost încredinţată conducerea constituie contravenție (art.234 din Codul contravențional). De asemenea, este supusă sancţiunii contravenționale şi comunicarea cu bună ştiinţă de date eronate privind identitatea acestei persoane.

Curtea reține că securitatea traficului rutier prezintă un interes public major, prin urmare asigurarea securității este o obligație pozitivă a statului. Unitatea de transport, ca participant la trafic, reprezintă o sursă de pericol sporit, conducătorul auto având obligația de a respecta anumite reglementări impuse de autorităţi în evitarea riscurilor rezultate din utilizarea autovehiculelor. De asemenea, deţinătorul vehiculului este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin utilizarea vehiculului aflat în posesia sa.

Curtea menționează că legislatorul, la reglementarea relațiilor de proprietate asupra vehiculului și a securităţii circulaţiei rutiere, este în drept să instituie anumite obligații față de proprietar, inclusiv responsabilitatea care poate să survină.

Curtea reține că persoana, bucurându-se de dreptul de a nu divulga numele membrilor familiei sale și al rudelor apropiate, nu poate să se eschiveze, în calitate de proprietar, de la anumite obligații expres stabilite în lege.

În acest sens, Curtea menționează că, potrivit articolului 54 alin.(2) din Constituţie, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice , în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor , protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane , împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.

În cauza Weh vs. Austria Curtea Europeană a menționat că garanția dreptului la tăcere nu poate fi interpretată astfel încât, în temeiul acesteia, proprietarul vehiculului să nu respecte obligația aferentă vehiculului său, inclusiv să refuze de a oferi colaboratorului de poliție, care investighează o încălcare a legii, informația despre persoana care la un moment anume se afla în posesia sau utiliza vehiculul ce aparține proprietarului. Mai mult decât atât, o simplă oferire a unei astfel de informaţii colaboratorului de poliție nu este depunere de mărturii împotriva unei persoane anume.

De asemenea, în cauza Salabiaku vs. Franța, din 7 octombrie 1998, Curtea Europeană a reținut că stabilirea unei prezumții de responsabilitate pentru a constata vinovăţia persoanei nu contravine prezumţiei de nevinovăţie a acesteia. Astfel de prezumţii sunt admisibile doar în măsura în care sunt rezonabile, prezumă lucruri dificil sau imposibil de probat şi pot fi răsturnate de către persoana interesată.

Curtea reține că, aplicând mutatis mutandis rațiunile Curții Europene ( cauza Falk vs. Olanda , 19 octombrie 2004), regula de responsabilitate (aplicată proprietarilor automobilelor înregistrate) a fost introdusă pentru a garanta eficiența securității traficului prin asigurarea faptului că orice încălcare a regulilor circulației rutiere de mijloace tehnice sau de altă natură, comise de către conducători a căror identitate nu poate fi stabilită în momentul infracțiunii, nu va rămâne nesancționată.

Prin urmare, un interes public de o importanță majoră, cum este securitatea traficului rutier, permite impunerea unor responsabilități față de cetățeni, în particular, de a informa poliția privind persoana căreia i-a fost încredinţată conducerea, având ca scop protejarea participanților la trafic împotriva accidentelor și producerii consecințelor negative, precum și crearea condițiilor legale pentru tragerea la răspundere a persoanelor care au violat regulile circulaţiei rutiere.

Curtea constată că nu există mijloace mai puțin restrictive pentru realizarea scopului asigurării securității rutiere și, prin urmare, stabilirea unei asemenea responsabilități este proporțională scopului urmărit, iar impunerea unor asemenea obligații nu poartă un caracter excesiv .

Curtea menționează că atragerea la răspundere contravențională a proprietarului sau mandatarului autovehiculului survine în cazul refuzului de a comunica autorităților identitatea persoanei căreia i-a încredinţat conducerea și doar în situația implicării mijlocului de transport în comiterea unei infracțiuni sau contravenții.

Prin urmare, Curtea reține că proprietarului i se păstrează garanțiile stabilite de art. 377 din Codul contravențional, și anume dreptul de a nu mărturisi împotriva sa sau a rudelor apropiate, în partea ce ține de fondul eventualei infracțiuni sau contravenții cu implicarea autovehiculului.

În același timp, Curtea subliniază că simpla obligație a proprietarului sau a mandatarului de a comunica identitatea persoanei care conducea vehiculul nu poate duce la incriminarea altor fapte ulterioare, organele de drept fiind cele responsabile de a proba încălcarea prevederilor legale.

Suplimentar, Curtea reține că, potrivit Codului contravențional, decizia agentului constatator de aplicare a sancțiunii contravenționale poate fi contestată în instanța de judecată. Respectiv, instanța de judecată verifică legalitatea actelor care emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judiciar. Exercitarea controlului judecătoresc asigură pe deplin dreptul la un recurs efectiv, garantat de art. 13 din Convenţia Europeană.

În lumina celor expuse, Curtea menționează că sancţionarea contravențională a proprietarului sau mandatarului vehiculului pentru refuzul de a comunica identitatea persoanei căreia i-a încredințat conducerea, nu constituie o încălcare a articolelor 21 și 26 alin. (1) din Constituție. În temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 60, 61, 62 lit.a) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională HOTĂRĂŞTE : 1. Se respinge ca nefondată sesizarea dlui Simion Furdui, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, pentru controlul constituţionalităţii articolului 234 din Codul contravenţional. 2. Se recunoaşte constituţional articolul 234 din Codul contravenţional al Republicii Moldova nr. 218-XVI din 24 octombrie 2008 3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Preşedinte Alexandru Tănase Chişinău, 2014 HCC nr. 28 Dosarul nr.53a/2014