Hotărâre nr. 14 din 27.05.2014

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 11 aprilie 2014, în temeiul articolelor 135 alin. (1) lit.a) din Constituţie, 25 lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit. g) din Codul jurisdicţiei constituţionale, de către deputaţii în Parlament, dna Maria Postoico, dnii Anatolie Zagorodnîi, Igor Vremea şi Eduard Muşuc pentru controlul constituţionalităţii Art.II al Legii nr.56 din 4 aprilie 2014 pentru completarea articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002.

Autorii sesizării au pretins că prevederile Art.II al Legii nr.56 din 4 aprilie 2014 pentru completarea articolului 60 din Codul Penal al Republicii Moldova contravine articolelor 1, 7, 16, 22, 54, 114 din Constituție, precum și articolelor 6, 7, 14 și 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 19 mai 2014 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.

În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova, Guvernului, Misiunii norvegiene de experți pentru promovarea supremației legii în Moldova (NORLAM) și altor asociații obștești.

În şedinţa plenară publică a Curţii sesizarea a fost susţinută de dl Igor Vremea. Parlamentul a fost reprezentat de dl Sergiu Chirică, consultant principal în cadrul Direcției juridice generale a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către dl Nicolae Eșanu, viceministru al justiției, reprezentantul permanent al Guvernului la Curtea Constituțională. ÎN FAPT

La 4 aprilie 2014 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr.56 pentru completarea articolului 60 din Codul penal.

Articolul II al legii prevede că, prin derogare de la prevederile articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova, prescripţia tragerii la răspundere penală nu se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiuni de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu ori neglijenţă în serviciu în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 ori în legătură cu aceste evenimente, pentru care, la data intrării în vigoare a legii, nu a expirat termenul de prescripţie a tragerii la răspundere penală.

Prevederile relevante ale Codului penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002 (republicat în M.O., 2009, nr. 72-74, art.195) sunt următoarele: Articolul 1 Legea penală a Republicii Moldova „(1) Prezentul cod este unica lege penală a Republicii Moldova. (2) Codul penal este actul legislativ care cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, determină faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor. (3) Prezentul cod se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale." Articolul 10 Efectul retroactiv al legii penale „(1) Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale. (2) Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv." Articolul 60 Prescripţia tragerii la răspundere penală „(1) Persoana se liberează de răspundere penală dacă din ziua săvârşirii infracţiunii au expirat următoarele termene: a) 2 ani de la săvârşirea unei infracţiuni uşoare; b) 5 ani de la săvârşirea unei infracţiuni mai puţin grave; c) 15 ani de la săvârşirea unei infracţiuni grave; d) 20 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave; e) 25 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave. [...] (8) Prescripţia nu se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război, infracţiuni de tortură, tratament inuman sau degradant sau alte infracţiuni prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, indiferent de data la care au fost săvârşite."

Prevederile relevante ale Legii nr. 56 din 4 aprilie 2014 pentru completarea articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 (M.O., 2014, nr.86, art. 207) sunt următoarele: „Art.I. - La articolul 60 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 (republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.72-74, art.195), cu modificările ulterioare, alineatul (8) se completează în final cu textul ", indiferent de data la care au fost săvârşite". Art.II. - Prin derogare de la prevederile articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova, prescripţia tragerii la răspundere penală nu se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiuni de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu ori neglijenţă în serviciu în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 ori în legătură cu aceste evenimente, pentru care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, nu a expirat termenul de prescripţie a tragerii la răspundere penală."

Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, amendată prin protocoalele adiţionale la această convenţie (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997, M.O. nr. 54-55/502, 1997), în continuare - „Convenţia Europeană", sunt următoarele: Articolul 6 Dreptul la un proces echitabil „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori a securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. [...]" Articolul 7 Nici o pedeapsă fără lege „1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate." ÎN DREPT

Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează în esență neaplicarea prescripției tragerii la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu ori neglijenţă în serviciu în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 ori în legătură cu aceste evenimente, pentru care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 56 din 4 aprilie 2014, nu a expirat termenul de prescripţie a tragerii la răspundere penală.

Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională interconexe, precum principiile legalității, securității juridice, accesibilității și previzibilității legii, neretroactivității legii penale.

Articolele 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin. (1) lit. g) din Codul Jurisdicţiei Constituţionale abilitează deputatul în Parlament cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.

Curtea observă că prevederile contestate au fost adoptate prin derogare de la dispozițiile articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova.

Curtea constată că prevederile Legii nr. 56 din 4 aprilie 2014 nu au mai făcut obiectul controlului constituționalității. Prin urmare, sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

Curtea contată că a fost legal sesizată şi este competentă să hotărască asupra constituţionalităţii prevederilor Art. II al Legii nr.56 din 4 aprilie 2014 pentru completarea articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova.

Curtea reține că autorii sesizării au invocat pretinsa încălcare a articolelor 22, 23, 54 și 114 din Constituție.

Curtea reține că prerogativa care i-a fost acordată prin articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie presupune stabilirea corelaţiei dintre normele contestate şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia.

În context, Curtea nu atestă nici un raport de cauzalitate între normele contestate și art.114 din Constituţie, potrivit căruia justiția se înfăptuiește în numele legii numai de instanțele judecătorești.

Pentru a elucida corespunderea dispozițiilor contestate cu normele constituţionale, Curtea va opera, în special, cu prevederile articolului 22 combinat cu articolele16, 23 din Constituţie, precum și cu prevederile actelor internaționale și jurisprudența Curții Europene.

Autorii sesizării pretind că normele contestate încalcă articolul 22 din Constituție, care prevede: „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos."

La fel, autorii sesizării invocă și încălcarea articolului 16 din Constituție, potrivit căruia: „(1) Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului. (2) Toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială."

De asemenea, autorii sesizării consideră că prevederile contestate vin în contradicţie și cu articolul 23 din Constituție, potrivit căruia: „(1) Fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică. (2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative." 1. Argumentele autorilor sesizării

Autorii sesizării au menţionat că legea contestată conține grave abateri de la principiile legalității, securității juridice, accesibilității, previzibilității legii şi neretroactivității legii penale.

În argumentarea sesizării, autorii invocă necesitatea asigurării calităţii legii în procesul de legiferare, întrucât, pentru a fi respectată, legea trebuie să fie clară, precisă și previzibilă, astfel încât individul să fie în măsură să prevadă consecințele ce pot decurge dintr-un fapt/acţiune determinată.

De asemenea, autorii sesizării susțin că norma contestată încalcă principiul neretroactivității legii, deoarece duce la înrăutățirea situației persoanelor potențial vinovate de săvârșirea unor infracțiuni, în cazul cărora prescripția pentru tragerea la răspundere penală are scadență imediat sau în viitorul imediat apropiat. 2. Argumentele autorităţilor

Potrivit opiniei Parlamentului, prevederile contestate au caracterul unei legi penale speciale, care derogă de la dreptul comun, stabilind, în funcţie de anumite circumstanțe, noi reguli, aplicabile în exclusivitate unor categorii de raporturi sociale sau subiecte strict determinate.

Astfel, imprescriptibilitatea tragerii la răspundere penală în cazul infracțiunilor comise în timpul evenimentelor din aprilie 2009 a fost declarată datorită gravității atingerii valorilor sociale ocrotite prin incriminarea lor, ce necesită implicare și reacții ferme din partea statului. Aceste circumstanțe motivează intervenția legislatorului prin adoptarea unei legi speciale, optând pentru aplicarea imediată a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe, pentru infracțiunile de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depășirea atribuțiilor de serviciu, neglijență în serviciu doar în cazul în care acestea au fost comise în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 și care au legătură cu aceste evenimente.

Președintele Republicii Moldova în opinia prezentată menționează că, potrivit art. 60 alin. (1) și art. 72 alin. (3) lit. n) din Constituție, Parlamentul este organul reprezentativ suprem și unica autoritate legislativă, care prin lege organică reglementează infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora.

Potrivit Președintelui, complexitatea dosarelor din aprilie 2009, precum și necesitatea efectuării unei anchete corecte, nu a permis ca până în prezent organele de anchetă și instanțele de judecată să stabilească și să tragă la răspundere penală persoanele care se fac vinovate de acțiunile incriminate.

Astfel, ținând cont de faptul că termenul de prescripție de 5 ani de la săvârșirea unei infracțiuni mai puțin grave expira în aprilie 2014, legislativul, în deplină concordanță cu competențele sale constituționale, a adoptat legea contestată, reglementând o derogare de la normele penale generale.

Totodată, cu referire la neretroactivitatea legii penale, în opinia şefului statului se menționează că legea contestată nu introduce noi infracțiuni și nu modifică pedepsele.

Potrivit reprezentantului Guvernului, în măsura în care termenul de prescripție a început să curgă până la intrarea în vigoare a legii noi și continuă, nu suntem în prezenţa retroactivităţii legii. Conform principiului aplicării imediate a legii noi, acesta trebuie să se aplice faptei care se află în derulare la momentul în care legea a fost adoptată.

În cazul prescripţiei nu suntem în prezenţa unui drept care aparţine cetăţeanului, dreptul acestuia este unul mai general, care ţine de securitatea raporturilor juridice, și anume dreptul la un proces echitabil.

Reprezentantul Guvernului a subliniat că eliminarea prescripțiilor pentru infracțiunile săvârșite la 7 aprilie 2009 ar putea comporta aspecte de neconstituționalitate sub aspectul proporționalității și justificării interesului public deosebit.

Curtea Supremă de Justiție menționează că extinderea termenului de prescripție la infracțiuni diferențiate pe criteriul laturii obiective poate ridica probleme de constituționalitate și conformitate cu prevederile Convenției Europene. 3. Aprecierea Curţii 3.1. Principii generale

Curtea reține că, potrivit articolului 1 alin.(3) din Constituţie, Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.

În Hotărârea nr.4 din 22 aprilie 2013 Curtea Constituţională, cu referire la Raportul Comisiei de la Veneţia privind statul de drept (CDL-AD(2011) 003 rev, Strasbourg, 4 aprilie 2011), a subliniat: „54. Exigenţele statului de drept presupun asigurarea legalităţii, securităţii juridice, interzicerea arbitrarului, accesul la justiţie în faţa instanţelor judecătoreşti independente şi imparţiale, inclusiv controlul judiciar al actelor administrative, respectarea drepturilor omului, nediscriminarea şi egalitatea în faţa legii."

Astfel, în conformitate cu jurisprudenţa sa anterioară, Curtea reiterează că principiul statului de drept fundamentează exigenţa unei protecţii adecvate împotriva arbitrarului din partea puterii publice.

Totodată, Curtea reține că preeminenţa dreptului ține de esenţa statului de drept. Principiul preeminenței dreptului impune ca orice imixtiune a autorităților în dreptul individului să fie supusă unui control strict.

Curtea reține că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului şi ale statului de drept îl constituie principiul legalităţii. Legalitatea, ca principiu de bază al statului de drept, determină conformitatea normei sau a actului juridic cu normele superioare care stabilesc condiţii de procedură privind edictarea normelor juridice.

Preeminenţa dreptului se asigură prin întreg sistemul de drept, inclusiv prin normele penale, acestea caracterizându-se prin anumite trăsături proprii, distinctive în raport cu alte categorii de norme, ce se diferenţiază între ele prin caracterul şi structura lor, prin sfera de incidenţă.

Astfel, în materie penală, preeminența dreptului generează următoarele principii, și anume: principiul legalității infracţiunilor și pedepselor; principiul inadmisibilității aplicării extensive a legii penale , în detrimentul persoanei, în special, prin analogie; principiul aplicării legii penale în timp; neretroactivitatea legii penale, cu excepţia legii penale mai favorabile.

Curtea menționează că o lege penală comportă un caracter general, ea reglementând situaţii şi incriminând fapte care sunt aplicabile pentru subiecţi nedeterminaţi şi fără a avea caracter particular sau concret.

Totodată, Curtea reține că incriminarea faptelor în legile penale, stabilirea pedepsei pentru ele, precum şi alte reglementări, cum ar fi prescriptibilitatea răspunderii penale, se întemeiază pe raţiuni de politică penală .

În contextul celor enunțate , Curtea menționează că, în conformitate cu prevederile articolelor 60 şi 66 din Constituţie, adoptarea legilor constituie prerogativa exclusivă a Parlamentului. Totodată, orice reglementare urmează a fi în limitele principiilor statuate în sistemul de drept în vigoare și să se subscrie principiului preeminenţei dreptului . 3.2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză - Aplicarea legii penale

Analizând prevederile articolului II al legii contestate, Curtea consideră necesar a examina instituţia prescripţiei penale şi efectelor acesteia asupra persoanei în corelaţie cu principiul constituțional al neretroactivității legii penale.

Curtea reține că, potrivit articolului 22 din Constituție, nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos . De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos.

În context, Curtea menționează că în materie penală se aplică legea în vigoare la momentul comiterii faptei, și nu legea intrată în vigoare după consumarea infracțiunii, cu excepţia legii mai favorabile, care are efect retroactiv.

Reglementări privind efectul retroactiv al legii penale se cuprind în art. 10 din Codul penal, potrivit căruia: „(1) Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv , adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale. (2) Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv ."

Astfel, în sensul art. 22 din Constituție în coroborare cu art.10 din Codul penal, neretroactivitatea legii penale vizează orice circumstanță care duce la înrăutățirea situației persoanei , fără a se limita doar la mărimea și categoria pedepsei aplicate, astfel încorporând și instituția prescripției tragerii la răspundere penală.

Curtea reține că necesitatea reglementării prescripţiei tragerii la răspundere penală reiese din chintesenţa acestei instituţii, or, răspunderea penală, ca mijloc de realizare a ordinii de drept prin constrângere, trebuie să intervină cât mai curând după săvârşirea infracţiunii. Justificarea prescripţiei este strâns legată de raţiunea represiunii penale, care, după trecerea unui interval îndelungat de timp de la săvârşirea infracţiunii, devine ineficientă în raport cu scopul pedepsei penale.

La fel, rațiunea reglementării prescripției răspunderii penale o constituie garantarea securității juridice prin fixarea unor termene pentru intentarea acțiunilor penale și prevenirea unor atingeri dreptului la apărare.

Curtea menționează că posibilitatea aplicării retroactive a prescripției tragerii la răspundere penală variază în sistemele de drept şi depinde de calificarea dată acesteia, în sens material sau procesual.

Astfel, în statele în care prescripţia este calificată în sens material se aplică prevederile legale în vigoare la momentul comiterii faptei infracționale , aplicarea retroactivă fiind posibilă doar dacă este mai favorabilă.

În același timp, calificarea în sens procesual determină aplicarea imediată a legii oricărei proceduri supuse modificării, indiferent de momentul săvârșirii faptei infracţionale.

În contextul celor menționate mai sus, Curtea Europeană în jurisprudența sa admite posibilitatea modificării termenelor de prescripție de tragere la răspundere penală pentru infracțiunile al căror termen nu a expirat, în funcție de calificarea dată de legislația națională - materială sau procesuală .

Astfel, în cauza Coeme şi alţii vs. Belgia Curtea Europeană a menționat: „ Dacă legea naţională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripţie penală ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond, este posibilă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripţie în ceea ce priveşte infracţiunile pentru care nu s-a împlinit deja acest termen la momentul modificării".

Totodată, în cauza „Asociația 21 Decembrie 1989" și alții vs. România din 24 mai 2011, Curtea Europeană a menționat: „144. [...] Curtea nu poate accepta ca o anchetă să fie efectivă în cazul în care se termină prin efectul prescripției răspunderii penale , în vreme ce înseși autoritățile au rămas inactive ."

La fel, în c auza Scoppola vs. Italia (nr.2) din 17 septembrie 2009, Curtea Europeană a reținut: „109.[...] articolul 7 § 1 din Convenţie nu garantează doar principiul neretroactivităţii legilor penale mai severe, dar de asemenea şi implicit principiul retroactivităţii legii penale mai blânde . Acest principiu se transpune prin regula după care, dacă legea penală în vigoare la momentul comiterii infracţiunii şi legile penale posterioare, adoptate înainte de pronunţarea unei decizii definitive sunt diferite, judecătorul trebuie să o aplice pe aceea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile acuzatului."

Curtea reține că instituţia prescripţiei penale în Republica Moldova este inserată în legea penală (lege materială).

Astfel, potrivit art. 60 alin. (1) din Codul penal, persoana se eliberează de răspundere penală dacă din ziua săvârșirii infracţiunii au expirat următoarele termene: a) 2 ani de la săvârșirea unei infracţiuni uşoare; b) 5 ani de la săvârșirea unei infracţiuni mai puţin grave; c) 15 ani de la săvârșirea unei infracţiuni grave; d) 20 de ani de la săvârșirea unei infracţiuni deosebit de grave; e) 25 de ani de la săvârșirea unei infracţiuni excepţional de grave.

Curtea reține că, potrivit art. 60 alin. (2) din Codul penal, prescripţia răspunderii penale se aplică în funcţie de fapta săvârșită, ea având efecte din ziua săvârșirii infracţiunii şi până la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată.

În același timp, Curtea reține că, potrivit legii contestate, prin derogare de la prevederile articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova, prescripţia tragerii la răspundere penală nu se aplică persoanelor care au săvârșit infracţiuni de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu ori neglijenţă în serviciu în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 ori în legătură cu aceste evenimente , pentru care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, nu a expirat termenul de prescripţie a tragerii la răspundere penală.

Contrar legii derogatorii citate mai sus, Codul penal stabilește la art. 60 alin. (8) imprescriptibilitatea tragerii la răspundere penală doar pentru săvârșirea infracţiunilor contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război, infracţiuni de tortură, tratament inuman sau degradant sau alte infracţiuni prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Curtea observă că, prin interpretarea sistemică a legii penale a Republicii Moldova, instituția prescripției tragerii la răspundere penală este reglementată în coroborare cu instituția pedepsei penale . Agravarea pedepsei conduce în mod direct la schimbarea prescripţiei.

Astfel, Curtea reține că termenul de prescripție variază în funcție de gravitatea pedepsei.

Curtea menționează că, prin norma contestată, extinderea prescripţiei nu modifică gradul prejudiciabil al infracţiunilor de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, neglijenţă în serviciu, limitele pedepselor respectivelor infracţiuni fiind nemodificate de către legiuitor.

Deci, Curtea reține că reglementarea unor termene de prescripţie diferite de tragere la răspundere penală pentru aceleaşi categorii de infracţiuni (abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, neglijenţă în serviciu) instituie un tratament discriminatoriu între persoanele care au săvârșit aceleași categorii de infracțiuni în aceeași perioadă de timp .

În același timp, Curtea reține că infracțiunile de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu, neglijenţă în serviciu sunt calificate ca infracțiuni ușoare, mai puțin grave sau grave.

De asemenea, Curtea reține că doar pentru infracțiunile ușoare și mai puțin grave termenul de prescripție de tragere la răspundere penală este de 2 și 5 ani, pe când pentru infracțiunile grave termenul este de 15 ani.

Respectiv, Curtea reține că pasivitatea și incapacitatea organelor de drept de a investiga faptele de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu și neglijenţă în serviciu săvârșite în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 nu poate justifica o asemenea intervenție legislativă prin adoptarea normelor penale derogatorii. Ineficiența și inacțiunea organelor de drept nu poate avea ca efect aplicarea cu efect retroactiv a prevederilor care înrăutățesc situația persoanei.

Curtea reiterează că legislativul păstrează deplina competență pentru a adopta reglementări de natură penală, inclusiv poate modifica prescripţia penală, fie în sensul micşorării sau extinderii termenului, fie al eliminării totale a prescripţiei din legea penală, însă aceste modificări trebuie să fie încorporate în Codul penal, ca unica lege penală, potrivit art. 1 din Codul penal al Republicii Moldova, dar nu prin legi derogatorii. La fel, orice modificări legislative nu trebuie să desconsidere principiile sistemului de drept deja statuate de către legiuitorul însuși. Raţiunea legii penale are ca pilon de bază proporţionalitatea pedepselor cu gradul prejudiciabil al faptelor comise, independent de circumstanţele comiterii lor.

Astfel, orice reglementare de drept penal trebuie să fie conformă cu principiile fundamentale ale dreptului penal şi cu exigenţele prealabile ale protecţiei drepturilor fundamentale , prin exactitate respectând principiul legalităţii .

Din cele menționate Curtea reține că derogarea de la prevederile articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova și stabilirea imprescriptibilității tragerii la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracţiuni de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu ori neglijenţă în serviciu în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 ori în legătură cu aceste evenimente, pentru care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 56 din 4 aprilie 2014, nu a expirat termenul de prescripţie a tragerii la răspundere penală, contravine prevederilor articolelor 22 și 16 din Constituţie. - Calitatea legii

Curtea reține că legea penală constituie un ansamblu de reguli juridice, formulate într-o manieră clară, concisă şi precisă. 79 . În Raportul Comisiei de la Veneția privind preeminenţa dreptului (adoptat la cea de-a 86-a sesiune plenară, 25-26 martie 2011) s-a stabilit: „47. Parlamentul nu poate deroga de la drepturile fundamentale adoptând texte ambigue de legi. Cetăţenii trebuie să se bucure de o protecţie juridică esenţială în faţa statului şi instituţiilor sale."

Curtea menționează că, potrivit articolului 23 din Constituție, statul asigură dreptul fiecărui om de a-și cunoaște drepturile și îndatoririle, făcând accesibile în acest sens toate legile.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a menționat că persoana este în drept să cunoască, în termeni foarte clari, ce acte și omisiuni sunt de natură să-i angajeze responsabilitatea penală ( cauza Kokkinakis vs. Grecia din 25 mai 1993). Atunci când un act este privit ca infracțiune, judecătorul poate să precizeze elementele constitutive ale infracțiunii, dar nu să le modifice, în detrimentul acuzatului, iar modul în care el va defini aceste elemente constitutive trebuie să fie previzibil pentru orice persoană consultată de un specialist ( cauza X. vs. Regatul Unit din 7 mai 1982).

De asemenea, în cauza E.K. vs. Turcia din 7 februarie 2002, Curtea Europeană reafirmă cerinţele previzibilității legii penale şi formulării suficient de clare : „ Această condiţie se consideră îndeplinită atunci când justiţiabilul, citind textul dispoziţiei pertinente şi, în caz de necesitate, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţele judecătoreşti, poate să ştie pentru ce acţiuni şi inacţiuni poate fi supus răspunderii penale (§51) " .

Curtea reține că legea penală are repercusiunile cele mai dure comparativ cu alte legi sancţionatoare, ea incriminează faptele cele mai prejudiciabile, respectiv, norma penală trebuie să dispună de o claritate desăvârşită pentru toate elementele componenţei infracţiunii în cazul normelor din partea specială a legii penale. Această condiţie este indispensabilă şi în cazul normelor din partea generală a legii penale.

Formulele generale şi abstracte într-un caz concret pot afecta funcţionalitatea legii penale, aplicarea ei coerentă şi sistemică, ceea ce ar denatura principiul calităţii legii.

Curtea observă că norma contestată stabilește imprescriptibilitatea răspunderii penale pentru fapte desfăşurate într-o perioadă / dimensiune temporală, și anume: „ în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 ori în legătură cu aceste evenimente ."

Curtea reține că „ timpul săvârșirii faptei" este un element inerent al componenţei infracţiunii, care urmează a fi indicat cu precizie, în conformitate cu prevederile art. 9 din Codul penal, potrivit căruia „timpul săvârşirii faptei se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor."

Curtea menționează că, în contextul legii penale, termenul „eveniment", utilizat în norma contestată, comportă caracter ambiguu din perspectiva că nu exprimă nici fapta, nici timpul, nici locul infracţiunii, ca semn al componenţei infracţiunii.

Termenul „ eveniment " poate implica atât prezenţa factorului uman (manifestaţii, întrevederi, reuniuni, proteste etc.), cât şi lipsa acestuia (de exemplu, evenimente naturale de origine tehnogenă etc.).

Nici sintagma „ în legătură cu aceste evenimente ", din punct de vedere al timpului săvârşirii faptei prejudiciabile (ca semn inerent al componenţei infracţiunii), nu contribuie la asigurarea clarității şi previzibilității normei contestate.

Curtea reține că principiul calităţii legii exclude în mod imperios posibilitatea incriminării şi definirii infracţiunilor într-o formulă ambiguă şi incertă.

Din raţionamentele expuse, Curtea conchide că norma în partea privind „în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 ori în legătură cu aceste evenimente" , din punct de vedere al calităţii legii, încalcă principiul l ex certa.

Prin urmare, norma legală supusă controlului constituţionalităţii încalcă exigenţele clarităţii şi previzibilităţii, astfel cum acestea au fost definite în jurisprudenţa Curţii Europene, și pune în pericol principiul securităţii raporturilor juridice şi, implicit, atentează la drepturile fundamentale.

În același timp, a fortiori , trebuie subliniat faptul că legea penală a Republicii Moldova este supusă principiului codificării. În acest sens, Codul penal este un act legislativ unic, expus într-o formă unitară, omogenă, care cuprinde toate normele juridice din dreptul penal.

Astfel, prin prisma preeminenţei dreptului şi a principiilor aplicării legii penale, Curtea menționează că legiuitorul urmează să respecte statutul legii penale în raport cu întregul sistem de acte normative. În temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 60, 61, 62 lit. a) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională HOTĂRĂŞTE : 1. Se admite sesizarea deputaţilor în Parlament dna Maria Postoico și dnii Anatolie Zagorodnîi, Igor Vremea şi Eduard Muşuc. 2. Se declară neconstituţional articolul II al Legii nr.56 din 4 aprilie 2014 pentru completarea articolului 60 din Codul Penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002. 3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Preşedinte Alexandru TĂNASE Chişinău, 27 mai 2014 HCC nr. 14 Dosarul nr. 27a/2014