Hotărâre nr. 26 din 11.11.2014

La originea cauzei se află sesizarea Curţii Supreme de Justiţie, depusă la Curtea Constituţională la 29 septembrie 2014, în temeiul articolelor 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, 25 lit. d) din Legea cu privire la Curtea Constituțională şi 38 alin.(1) lit.d) din Codul jurisdicţiei constituţionale, privind controlul constituţionalităţii sintagmelor „art.243", „şi 330 2 " din alin. (4), alin. (5 1 ) şi alin. (5 2 ), precum şi sintagma „şi întocmirea procesului-verbal de către agentul constatator" din alin. (5 3 ) din Legea nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului, în redacţia Legii nr.177 din 25 iulie 2014 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative.

Autorul sesizării a pretins, în special, că modificările operate la articolul 19 din Legea cu privire la statutul judecătorului, şi anume excluderea acordului Consiliului Superior al Magistraturii în cazul pornirii urmăririi penale în privinţa judecătorilor pentru infracţiunile prevăzute de art. 243 şi 330² din Codul penal, precum și modul și procedura de sancționare contravențională a judecătorilor afectează independenţa sistemului judecătoresc și reprezintă o ingerinţă inadmisibilă în garanţiile procesuale acordate magistraţilor în scopul asigurării independenţei şi imparţialităţii lor în exercitarea actului de justiţie.

Autorul sesizării consideră că normele contestate contravin articolelor 6, 20 şi 116 alineatele (1) şi (6) din Constituţie, precum şi actelor internaţionale privind independenţa judecătorilor.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 20 octombrie 2014 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

În procesul examinării sesizării Curtea Constituţională a solicitat opinia Preşedintelui Republicii Moldova, Parlamentului, Guvernului, Procuraturii Generale.

La şedinţa plenară publică a Curţii, Curtea Supremă de Justiţie a fost reprezentată de Iulia Sîrcu, vicepreşedinte al Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ, şi de Valentin Lastaveţchi, şef al Secretariatului Curţii Supreme de Justiţie. Parlamentul a fost reprezentat de Sergiu Sidor, şef al Serviciului legislaţie privind ordinea publică şi organele de drept în cadrul Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de Nicolae Eşanu, viceministru al justiţiei. ÎN FAPT

La 25 iulie 2014 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr.177 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative.

Prin adoptarea legii menţionate, legiuitorul a operat modificări la art. 19 din Legea nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului. Astfel, în urma modificărilor operate la alin. (4), suplimentar infracţiunilor de corupere pasivă şi trafic de influenţă, pornirea urmăririi penale împotriva judecătorilor fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii poate fi iniţiată şi în cazul infracţiunilor de spălare a banilor şi îmbogăţire ilicită.

Prin introducerea alin. (5 1 ) s-a stabilit că după începerea procesului penal şi până la pornirea urmăririi penale judecătorul poate fi reţinut, percheziţionat şi supus aducerii silite cu autorizaţia Procurorului General, prim-adjunctului sau a unui adjunct desemnat în temeiul ordinului emis de Procurorul General, fără informarea Consiliului Superior al Magistraturii.

Cu referire la atragerea la răspundere contravenţională a judecătorului, legiuitorul a stabilit la alineatul (5 2 ) competenţa agentului constatator de a soluţiona cauza contravenţională cu privire la un judecător doar în cazul în care acesta îşi dă acordul. În lipsa acordului cauza urmează a fi soluţionată de către instanţa de judecată. Prin introducerea alin. (5 3 ) s-a stabilit că judecătorul reţinut, în cazul în care este bănuit că a săvârşit o contravenţie, urmează a fi eliberat imediat după identificare şi întocmirea procesului verbal, cu informarea Consiliului Superior al Magistraturii.

Prevederile relevante ale Legii nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (republicată în M. O., 2013, nr.15-17, art.63) sunt următoarele: Articolul 17 Asigurarea independenţei judecătorului „Independenţa judecătorului este asigurată prin: a) procedura de înfăptuire a justiţiei; b) procedeul de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie; c) declararea inviolabilităţii lui; d) secretul deliberărilor şi interzicerea de a cere divulgarea lui; e) stabilirea răspunderii pentru lipsa de stimă faţă de judecată, judecători şi pentru imixtiune în judecarea cauzei; f) alocarea resurselor adecvate pentru funcţionarea sistemului judiciar, crearea de condiţii organizatorice şi tehnice favorabile activităţii instanţelor judecătoreşti; g) asigurarea materială şi socială a judecătorului; h) alte măsuri, prevăzute de lege." Articolul 19 Inviolabilitatea judecătorului „(1) Personalitatea judecătorului este inviolabilă. (2) Inviolabilitatea judecătorului se extinde asupra locuinţei şi localului lui de serviciu, vehiculelor şi mijloacelor de telecomunicaţie folosite de el, asupra corespondenţei, bunurilor şi documentelor lui personale. (3) Judecătorul nu poate fi tras la răspundere pentru opinia sa exprimată în înfăptuirea justiţiei şi pentru hotărârea pronunţată dacă nu va fi stabilită, prin sentinţă definitivă, vinovăţia lui de abuz criminal. (4) Urmărirea penală împotriva judecătorului poate fi pornită doar de către Procurorul General sau prim-adjunctul, iar în lipsa acestuia de către un adjunct în temeiul ordinului emis de Procurorul General, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile Codului de procedură penală. În cazul săvârşirii de către judecător a infracţiunilor specificate la art.243, 324, 326 şi 3302 ale Codului penal al Republicii Moldova, precum şi în cazul infracţiunilor flagrante, acordul Consiliului Superior al Magistraturii pentru pornirea urmăririi penale nu este necesar. (5) Judecătorul nu poate fi reţinut, supus aducerii silite, arestat, percheziţionat fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii. Acordul Consiliului Superior al Magistraturii nu este necesar în caz de infracţiune flagrantă. (5¹) Prin derogare de la alin.(5), după începerea procesului penal şi până la începerea urmăririi penale, în cazul infracţiunilor specificate la art.243, 324, 326 şi 330/2 din Codul penal al Republicii Moldova, judecătorul poate fi reţinut, supus aducerii silite, percheziţionat, în condiţiile Codului de procedură penală al Republicii Moldova, fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii, doar cu autorizaţia Procurorului General sau a prim-adjunctului, iar în lipsa acestuia - a unui adjunct desemnat în temeiul ordinului emis de Procurorul General. (5²) Prin derogare de la prevederile Codului contravenţional al Republicii Moldova în partea ce vizează examinarea cauzelor contravenţionale de către agentul constatator, în cazul în care judecătorul refuză să semneze procesul-verbal cu privire la contravenţie sau dacă acesta solicită expres, prin menţiune în procesul-verbal cu privire la contravenţie, examinarea cauzei de către instanţa de judecată, dosarul contravenţional se transmite pentru examinare şi soluţionare a cauzei instanţei de judecată de la locul unde a fost săvârşită fapta. (5³) Judecătorul reţinut, în cazul în care este bănuit că a săvârşit o contravenţie, urmează a fi eliberat imediat după identificare şi întocmirea procesului-verbal de către agentul constatator, cu informarea Consiliului Superior al Magistraturii despre faptul reţinerii."

Prevederile relevante ale Legii nr. 947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii (republicată în M. O., 2013, nr.15-17, art. 65) sunt următoarele: Articolul 23 Asigurarea inviolabilităţii judecătorilor „(1) În cazul examinării propunerii Procurorului General de pornire a urmăririi penale împotriva judecătorului, de a fi tras la răspundere penală, de a fi reţinut, arestat şi adus forţat, Consiliul Superior al Magistraturii va adopta, în regim de urgenţă, în temeiul principiului inviolabilităţii judecătorului, o hotărâre prin care: a) va da acordul; b) va refuza acceptul. (2) La examinarea problemelor indicate la alin.(1), Procurorul General nu poate participa la deliberare."

Prevederile relevante ale Codului penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 (republicat în M.O., 2009, nr.72-74, art.195) sunt următoarele: Articolul 243 Spălarea banilor „(1) Spălarea banilor săvârşită prin: a) convertirea sau transferul bunurilor de către o persoană care ştie ori trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite, în scopul de a tăinui sau de a deghiza originea ilicită a bunurilor sau de a ajuta orice persoană, implicată în comiterea infracţiunii principale, de a se sustrage de la consecinţele juridice ale acestor acţiuni; b) tăinuirea sau deghizarea naturii, originii, amplasării, dispunerii, transmiterii, deplasării proprietăţii reale a bunurilor ori a drepturilor aferente de către o persoană care ştie sau trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite; c) achiziţionarea, deţinerea sau utilizarea bunurilor de către o persoană care ştie ori trebuia să ştie că acestea constituie venituri ilicite; d) participarea la orice asociere, înţelegere, complicitate prin acordarea de asistenţă, ajutor sau sfaturi în vederea comiterii acţiunilor prevăzute la lit.a)-c) se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 2000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de până la 5 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani, cu amendă, aplicată persoanei juridice, de la 7000 la 10000 de unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice. (2) Aceleaşi acţiuni săvârşite: b) de două sau mai multe persoane; c) cu folosirea situaţiei de serviciu se pedepsesc cu amendă în mărime de la 2000 la 5000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 4 la 7 ani. (3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite: a) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală; b) în proporţii deosebit de mari, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani. (4) Acţiuni ilicite constituie şi faptele comise în afara teritoriului ţării dacă acestea conţin elementele constitutive ale unei infracţiuni în statul în care au fost comise şi pot constitui elementele constitutive ale unei infracţiuni comise pe teritoriul Republicii Moldova." Articolul 324 Corupere pasivă „(1) Pretinderea, acceptarea sau primirea, personal sau prin mijlocitor, de către o persoană publică sau de către o persoană publică străină de bunuri, servicii, privilegii sau avantaje sub orice formă, ce nu i se cuvin, pentru sine sau pentru o altă persoană, sau acceptarea ofertei ori promisiunii acestora pentru a îndeplini sau nu ori pentru a întârzia sau a grăbi îndeplinirea unei acţiuni în exercitarea funcţiei sale sau contrar acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale şi cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani. (2) Aceleaşi acţiuni săvârşite: [Lit.a) exclusă prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009] a1) de un funcţionar internaţional; b) de două sau mai multe persoane; c) cu extorcare de bunuri sau servicii enumerate la alin.(1); d) în proporţii mari se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale şi cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani. (3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite: a) de o persoană cu funcţie de demnitate publică; b) în proporţii deosebit de mari; c) în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale, se pedepsesc cu închisoare de la 7 la 15 ani cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale şi cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 3 la 5 ani." Articolul 326 Traficul de influenţă „(1) Pretinderea, acceptarea sau primirea, personal sau prin mijlocitor, de bani, titluri de valoare, servicii, privilegii, alte bunuri sau avantaje, pentru sine sau pentru o altă persoană, de către o persoană care are influenţă sau care susţine că are influenţă asupra unei persoane publice, persoane cu funcţie de demnitate publică, persoane publice străine, funcţionar internaţional, pentru a-l face să îndeplinească sau nu ori să întârzie sau să grăbească îndeplinirea unei acţiuni în exercitarea funcţiei sale, indiferent dacă asemenea acţiuni au fost sau nu săvârşite, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1500 unităţi convenţionale sau cu închisoare de până la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 2000 la 4000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate. (1¹) Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane, personal sau prin mijlocitor, de bunuri, servicii, privilegii sau avantaje enumerate la alin.(1), pentru aceasta sau pentru o altă persoană, când respectiva persoană are sau susţine că are o influenţă asupra unei persoane publice, persoane cu funcţie de demnitate publică, persoane publice străine, funcţionar internaţional, în scopul indicat la alin.(1), se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1500 unităţi convenţionale sau cu închisoare de până la 3 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 2000 la 4000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate. (2) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (1¹): b) săvârşite de două sau mai multe persoane; c) săvârşite cu primirea de bunuri sau avantaje în proporţii mari; d) urmate de influenţa promisă sau de obţinerea rezultatului urmărit se pedepsesc cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 2 la 6 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 3000 la 8000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate. (3) Acţiunile prevăzute la alin.(1), (1¹) sau (2), săvârşite: a) cu primirea de bunuri sau avantaje în proporţii deosebit de mari; b) în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 7 ani cu amendă în mărime de la 500 la 1500 unităţi convenţionale, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 5000 la 10000 unităţi convenţionale, cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate, sau cu lichidarea persoanei juridice. (4) Persoana care a promis, a oferit sau a dat bunuri ori servicii enumerate la alin.(1) este liberată de răspundere penală dacă ele i-au fost extorcate sau dacă persoana s-a autodenunţat neştiind că organele de urmărire penală sunt la curent cu infracţiunea pe care a săvârşit-o." Articolul 330² Îmbogăţirea ilicită (1) Deţinerea de către o persoană cu funcţie de răspundere sau de către o persoană publică, personal sau prin intermediul unor terţi, a bunurilor în cazul în care valoarea acestora depăşeşte substanţial mijloacele dobândite şi s-a constatat, în baza probelor, că acestea nu aveau cum să fie obţinute licit se pedepseşte cu amendă în mărime de la 6000 la 8000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 3 la 7 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 10 la 15 ani. (2) Aceleaşi acţiuni săvârşite de o persoană cu funcţie de demnitate publică se pedepsesc cu amendă în mărime de la 8000 la 10000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 7 la 15 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 10 la 15 ani.

Prevederile relevante ale Legii nr.90-XVI din 25 aprilie 2008 cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei (M.O., 2008, nr.103-105, art.391) sunt următoarele: Articolul 1 Domeniul de aplicare şi scopul legii „Prezenta lege stabileşte acţiuni de prevenire şi de combatere a corupţiei, asigurând apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, intereselor publice, securităţii naţionale şi înlăturarea consecinţelor actelor de corupţie." Articolul 19 Garanţiile pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu „1) Prevederile referitoare la independenţa îndeplinirii anumitor funcţii nu pot constitui un impediment în tragerea la răspundere în caz de comitere a actelor de corupţie sau de protecţionism. (2) Imunităţile de jurisdicţie în privinţa urmăririi penale constituie un echilibru adecvat, cu posibilitatea cercetării şi judecării efective a actelor de corupţie."

Prevederile relevante ale Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei (adoptată la New York la 31 octombrie 2003 şi ratificată de Republica Moldova prin Legea nr.158-XVI din 6 iulie 2007) sunt următoarele: Articolul 30 Urmăririle judiciare, judecata şi sancţiunile „1. Fiecare stat parte face ca săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de prezenta convenţie să fie pasibilă de sancţiuni care ţin seama de gravitatea acestei infracţiuni. 2. Fiecare stat parte ia măsurile necesare pentru a stabili sau menţine, conform sistemului său juridic şi principiilor sale constituţionale, un echilibru adecvat între orice imunitate sau orice privilegiu de jurisdicţie acordat agenţilor săi publici în exerciţiul funcţiilor lor şi posibilitatea, dacă este necesar, de a cerceta, urmări şi judeca efectiv infracţiunile stabilite, prevăzute de prezenta convenţie. 3. Fiecare stat parte se străduieşte să facă astfel încât orice putere judiciară discreţionară conferită de dreptul său intern şi aferentă urmăririlor judiciare pornite împotriva persoanelor pentru infracţiunile prevăzute de prezenta convenţie să fie exercitată în scopul optimizării eficacităţii măsurilor de investigaţie şi reprimare a acestor infracţiuni, ţinând seama de necesitatea de a exercita un efect de descurajare în ceea ce priveşte săvârşirea lor. [...]"

Prevederile relevante ale Convenţiei privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională (adoptată la Strasbourg la 8 noiembrie 1990 şi ratificată de Republica Moldova prin Legea nr.914-XV din 15 martie 2002) sunt următoarele: Articolul 2 Măsuri de confiscare „1. Fiecare Parte adoptă măsuri legislative şi alte măsuri care se consideră necesare pentru ai permite de a confisca instrumentele şi produsele sau bunurile a căror valoare corespunde acestor produse. [...]"

Prevederile relevante ale Convenţiei Penale privind Corupţia (adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 şi ratificată de Republica Moldova prin Legea nr.428-XV din 30 octombrie 2003) sunt următoarele: Articolul 13 Spălarea banilor rezultaţi din delictele de corupţie „Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a stabili drept infracţiune penală în conformitate cu dreptul său intern, actele menţionate în Convenţia Consiliului Europei cu privire la spălarea, depistarea, sechestrarea şi confiscarea produselor crimei (STE nr. 141), art. 6, paragraful 1 şi 2, în condiţiile prevăzute de ea, atunci când infracţiunea principală este constituită din una din infracţiunile stabilite în virtutea articolelor de la 2 la 12 ale prezentei Convenţii, în măsura în care partea nu a formulat rezerve sau declaraţii cu privire la aceste infracţiuni sau nu consideră aceste infracţiuni ca infracţiuni grave în raport cu legislaţia referitoare la spălarea banilor." ÎN DREPT

Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează, în esenţă, pornirea urmăririi penale împotriva judecătorului, în cazul săvârşirii infracţiunilor specificate la articolele 243 (spălarea banilor) şi 330² (îmbogăţirea ilicită) din Codul penal, fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii; dreptul Procurorului General de a dispune efectuarea unor acţiuni procesuale față de judecători după pornirea procesului penal și până la începerea urmăririi penale, precum și procedura de atragere la răspundere contravențională a judecătorilor.

Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii constituţionale şi internaţionale interconexe, precum independenţa, inviolabilitatea şi răspunderea judecătorilor.

Articolele 25 lit.d) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit.d) din Codul jurisdicţiei constituţionale abilitează Curtea Supremă de Justiţie cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.

Curtea reţine că prerogativa cu care a fost învestită prin articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia.

Curtea constată că obiectul controlului constituționalității îl constituie prevederile articolului 19 alineatele (4), (5¹) (5²) şi (5³) din Legea nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului în redacţia Legii nr.177 din 25 iulie 2014 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative.

Curtea reține că, deși normele supuse controlului constituționalității aparent au fost adoptate în vederea executării Hotărârii Curții Constituționale nr. 22 din 5 septembrie 2013, legiuitorul în fond reia soluția legislativă supusă criticii prin hotărârea enunțată. Astfel, controlul constituționalității devine admisibil și necesar.

Curtea apreciază că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul Jurisdicţiei Constituţionale.

Prin urmare, pentru a elucida corespunderea dispozițiilor contestate cu normele constituţionale, Curtea va opera cu prevederile articolului 116 alin. (1) combinat cu articolul 6 din Constituție.

Autorul sesizării pretinde că prevederile supuse controlului constituţionalităţii încalcă articolul 116 alineatul (1) din Constituţie, potrivit căruia: „(1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii. [...]"

De asemenea, autorul sesizării consideră că aceste prevederi încalcă articolul 6 din Constituţie, potrivit căruia: „În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţie." 1. Argumentele autorului sesizării

Autorul sesizării consideră că dreptul Procurorului General de a dispune pornirea urmăririi penale în privinţa judecătorilor, fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru infracţiunile prevăzute de art. 243 şi art. 330² din Codul Penal, poate aduce atingere reputaţiei magistraţilor, implicit încrederii publice în justiţie. Acordarea acestui drept Procurorului General nu îşi găseşte justificare în particularităţile investigării cazurilor prevăzute de art. 243 şi art. 330² din Codul penal. Or, acţiunile procesuale care sunt necesare de a fi întreprinse în aceste cazuri sunt diferite faţă de cele ce sunt necesare în cazul infracţiunilor de corupţie, iar solicitarea acordului Consiliului Superior al Magistraturii pentru pornirea urmăririi penale nu ar periclita în nici un fel investigarea acestor infracțiuni.

Curtea Supremă de Justiţie pretinde că prevederile art. 19 alin. (5¹) al Legii cu privire la statutul judecătorului lasă loc de abuzuri din partea Procuraturii, care va avea dreptul de a efectua acţiuni procesuale, după pornirea procesului penal, dar în afara urmăririi penale şi în lipsa unor bănuieli rezonabile. Astfel, judecătorul poate fi reţinut, adus silit sau percheziţionat la simpla sesizare sau autosesizare, care poate fi absolut neîntemeiată, dar care, formal, a servit temei pentru pornirea procesului penal.

La fel, în partea ce ține de răspunderea contravențională a judecătorilor, autorul sesizării consideră că lipsa acordului Consiliului Superior al Magistraturii, precum și eliberarea judecătorului reținut doar după identificare și întocmirea procesului verbal, diminuează independenţa magistraţilor. 2. Argumentele autorităţilor

În opinia scrisă a Preşedintelui Republicii Moldova se menţionează că învestirea Procurorului General cu dreptul de a porni urmărirea penală în privinţa unui judecător fără acordul prealabil al Consiliului Superior al Magistraturii este justificată de particularităţile investigării cazurilor de corupţie, care solicită operativitate şi confidenţialitate în efectuarea acţiunilor procesuale. Cu referire la sancționarea disciplinară a judecătorilor, legea oferă opțiunea examinării cauzei contravenționale exclusiv de către instanța de judecată la solicitarea judecătorului. Totodată, întocmirea procesului verbal la reținerea judecătorului are drept scop individualizarea corectă a faptei.

Parlamentul, în opinia prezentată, a menționat că nu există o diferenţă de principiu între pornirea procesului penal şi pornirea urmăririi penale, în ambele cazuri fiind prezentă o acuzaţie în materie penala, astfel faţă de judecător pot fi efectuate acţiuni procesuale şi aplicate măsuri procesuale până la pornirea urmăririi penale. Atragerea la răspundere penală sau contravenţională a judecătorilor nu este un act de intervenţie în activitatea şi independenţa acestora. În partea ce ţine de săvârşirea unor contravenţii, potrivit Parlamentului, persoanele sînt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice şi sînt supuse răspunderii contravenţionale fără deosebire de rasă, naţionalitate, limbă, religie, sex, apartenenţa politică, avere, origine socială sau orice alta situaţie.

Guvernul, în opinia sa, a menţionat că inviolabilitatea judecătorilor este destinată protecţiei lor de influenţe externe în cadrul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, şi nu trebuie să obstrucţioneze principalele funcţii ale justiţiei şi să împiedice funcţionarea principiilor democratice într-un stat de drept. Independenţa judecătorilor nu implică îndeplinirea condiţiilor de inviolabilitate în cazul săvârşirii de infracţiuni. Or, spălarea banilor şi îmbogăţirea ilicită nu pot constitui acte săvârşite de judecător în exercitarea legală a funcţiilor.

Cu referire la prevederile alin. (5 1 ), Guvernul menţionează că acestea au fost adoptate în vederea eficientizării acţiunilor procesuale, or, particularităţile investigării cauzelor de corupţie necesită operativitate şi confidenţialitate, iar derogarea de la alin. (5) al art. 19 din legea menţionată supra constă în faptul că reţinerea, percheziţionarea sau aducerea silită se vor infăptui doar cu autorizaţia Procurorului General, prim-adjunctului sau a unui adjunct desemnat în temeiul ordinului emis de Procurorul General.

În ceea ce privește răspunderea contravențională, Guvernul consideră că eficienţa instanţelor de judecată ar putea fi afectată, dacă instanţa de judecată ar examina cauze minore, or, aceste cazuri ar putea fi soluţionate de agentul constatator, iar în cazul în care ar putea periclita în vreun mod independenţa judecătorului, urmează a fi examinate de către instanţa de judecată. 3. Aprecierea Curții 3.1 Principii generale

Dispoziţiile constituţionale privind separaţia puterilor în legislativă, executivă şi judecătorească (art.6), privind independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor instanţelor judecătoreşti (art.116 alin.(1)), privind stabilirea prin lege organică a organizării instanţelor judecătoreşti, a competenţei acestora şi a procedurii de judecată (art.115 alin.(4)) definesc statutul juridic al judecătorului în Republica Moldova şi consacră justiţia ca o ramură independentă şi imparţială a puterii de stat.

În Hotărârea nr.35 din 1 iulie 1997 Curtea a menționat că: „[...] independenţa judecătorului este un element esenţial al statutului juridic şi condiţia principală a autonomiei autorităţii judecătoreşti. Corelaţia dintre principiul independenţei justiţiei şi principiul independenţei judecătorului determină, de fapt, caracterul echitabil şi democratic al exercitării justiţiei într-un stat de drept."

La fel, asupra independenței judecătorului Curtea s-a pronunțat și în Hotărârea nr.22 din 5 septembrie 2013, potrivit căreia: „53. Independenţa puterii judecătoreşti are atât o componentă obiectivă - caracteristică indispensabilă a puterii judecătoreşti, cât şi o componentă subiectivă, care priveşte dreptul persoanei de a i se stabili drepturile şi libertăţile de către un judecător independent. Fără judecători independenţi, nu se poate vorbi despre o veritabilă garantare a drepturilor şi libertăţilor. În consecinţă, independenţa justiţiei nu este un scop în sine, nu este un privilegiu personal al judecătorului, ci este o garanţie împotriva presiunilor exterioare la luarea deciziilor, fiind justificată de necesitatea de a permite judecătorilor să-şi îndeplinească rolul lor de gardieni ai drepturilor şi libertăţilor omului. 54. Principiul independenţei judecătorilor presupune că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate şi să acţioneze fără restricţii şi fără a fi obiectul unor influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv. Judecătorul, în calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi poată exercita funcţia sa în deplină independenţă, în raport cu toate constrângerile, forţele de natură socială, economică şi politică şi chiar în raport cu alţi judecători şi în raport cu administraţia judecătorească. 55. Normele constituţionale privind statutul judecătorului sunt bazate pe exigenţele şi principiile actelor internaţionale, care consfinţesc statutul şi drepturile magistraţilor, garanţiile independenţei acestora, reieşind din importanţa rolului justiţiei în apărarea statului de drept."

Totodată, cu referire la actele internaționale privind independența judecătorilor, în hotărârea invocată supra Curtea a menționat că independenţa judecătorului nu exclude angajarea responsabilităţii acestuia, ea fiind realizată sub rezerva unei prudenţe determinate de necesitatea garantării libertăţii depline a judecătorului contra tuturor presiunilor induse. 3.2. Principiile aplicate în prezenta cauză 3.2.1. Pornirea urmăririi penale împotriva judecătorilor fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii

Curtea reține că prin Hotărârea nr.22 din 5 septembrie 2013 a reconoscut constituționale prevederile art. 19 alin. (4) din Legea nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului, potrivit cărora urmărirea penală împotriva judecătorului poate fi pornită de Procurorul General fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii în cazul săvârșirii infracțiunilor prevăzute la art. 324 (corupere pasivă) și 326 (trafic de influență) din Codul penal.

Totodată, Curtea observă că în urma modificărilor operate prin Legea nr. 177 din 25 iulie 2014 la art. 19 din Legea nr.544-XIII din 20 iulie 1995, alineatul (4), suplimentar infracțiunilor cuprinse la art. 324 și 326 din Codul penal, a fost completat și cu infracțiunile prevăzute la art. 243 (spălarea banilor) și 330² (îmbogăţirea ilicită) din Codul penal. Astfel, și în privința acestor infracțiuni urmărirea penală împotriva judecătorului poate fi pornită de Procurorul General fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii.

În Hotărârea nr.22 din 5 septembrie 2013, Curtea a menționat: „75. [...] reieşind din normele procesuale penale, pornirea unei cauze penale în conformitate cu legislaţia în vigoare, când rezultă o bănuială rezonabilă că a fost săvârşită o infracţiune şi nu există vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală şi infracţiunea a fost săvârşită de către un judecător, răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită nu este un act de intervenţie în activitatea şi independenţa judecătorilor, ci un proces legal de tragere la răspundere pentru ilegalitatea comisă. 76. Buna reputaţie a judecătorului constituie o condiţie a încrederii publice în justiţie şi eficienţa acesteia, fără de care nu poate fi concepută calitatea justiţiei şi deplina aplicare a dispoziţiilor constituţionale şi legale care reglementează înfăptuirea sa. Corupţia nu subminează doar încrederea în judecător, dar şi în actul de justiţie ca atare. 77. [...] scopul adoptării legii contestate a fost combaterea corupţiei în justiţie, asigurarea transparenţei activităţii instituţiilor publice, precum şi sporirea încrederii justiţiabililor în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept. [...] 87. [...] imunitatea judecătorului nu este o garanţie absolută, iar legiuitorul, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 72 alin. (3) lit. e) din Constituţie, adoptă legi privind organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti."

Curtea subliniază că, potrivit prevederilor articolului 30 alin. 2 din Convenţia ONU împotriva corupţiei, fiecare stat urmează să ia măsurile necesare pentru a stabili sau menţine, conform sistemului său juridic şi principiilor sale constituţionale, un echilibru adecvat între orice imunitate sau orice privilegiu de jurisdicţie acordat agenţilor săi publici în exerciţiul funcţiilor lor şi posibilitatea, dacă este necesar, de a cerceta, urmări şi judeca efectiv infracţiunile stabilite, prevăzute de prezenta convenţie.

În Hotărârea nr. 4 din 22 aprilie 2013 Curtea a subliniat: „[...] corupţia subminează democraţia şi statul de drept, conduce la încălcarea drepturilor omului, subminează economia şi erodează calitatea vieţii. Prin urmare, lupta împotriva corupţiei este parte integrantă a asigurării respectării statului de drept."

Astfel, cu referire la includerea noilor componențe de infracțiuni (art. 243 și 330² din Codul penal), pentru care urmărirea penală împotriva judecătorului poate fi pornită de Procurorul General fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea reține prevederile Convenţiei privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea produselor crimei din 8 decembrie 1990, care instituie obligaţia statelor de a adopta măsuri legislative şi de altă natură, considerate necesare, pentru a permite confiscarea instrumentelor şi a veniturilor provenite din activitatea infracţională sau a bunurilor, valoarea cărora corespunde acestor venituri.

Totodată, Convenţia penală privind corupţia în art. 13 prevede obligația statelor de a adopta măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a stabili drept infracţiune penală, în conformitate cu dreptul său intern, actele menţionate în Convenţia cu privire la spălarea, depistarea, sechestrarea şi confiscarea produselor crimei.

Astfel, în lumina celor enunțate și ținând cont de jurisprudența anterioară, Curtea reține că componențele de infracțiuni prevăzute la art. 243 (spălarea banilor) și 330² (îmbogăţirea ilicită) din Codul penal sunt adiacente infracțiunilor de corupție, iar pornirea urmăririi penale împotriva judecătorilor de către Procurorul General fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii pentru comiterea acestor infracțiuni nu contravine articolului 116 alin. (1) din Constituție. 3.2.2. Efectuarea unor acțiuni procesuale în privința judecătorului până la începerea urmăririi penale

Potrivit alineatului (5 1 ) al art. 19 din Legea nr.544-XIII din 20 iulie 1995, după începerea procesului penal şi până la începerea urmăririi penale, în cazul infracţiunilor specificate la art.243, 324, 326 şi 330 2 din Codul penal, judecătorul poate fi reţinut, supus aducerii silite, percheziţionat, în condiţiile Codului de procedură penală, fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii, doar cu autorizaţia Procurorului General sau a prim-adjunctului, iar în lipsa acestuia - a unui adjunct desemnat în temeiul ordinului emis de Procurorul General.

Curtea reține că alin. (5) al art. 19 în redacția Legii nr. 153 din 5 iulie 2012 prevedea că, în cazul săvârşirii de către un judecător a infracţiunilor specificate la art. 324 şi art. 326 din Codul penal, judecătorul putea fi reţinut, supus aducerii silite, arestat, percheziţionat fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii. Prin Hotărârea nr.22 din 5 septembrie 2013 alineatul (5) a fost declarat neconstituțional în această parte.

Curtea a menționat că redacția acestuia nu asigura garanţiile procesuale împotriva acţiunilor de reţinere, supunere aducerii silite, arestare, percheziţionare a judecătorului, cu excepția infracțiunilor în flagrant, acordate de legislaţia anterioară.

În Hotărârea nr.22 din 5 septembrie 2013, Curtea a subliniat: „95. [...] având în vedere importanţa statutului special al judecătorului, persoană învestită constituţional cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei, legiuitorul a prevăzut că, doar Procurorul General poate porni urmărirea penală împotriva judecătorilor . 96. Astfel, se prezumă că toate acţiunile procesuale menţionate în articolul 19 alin. (5) din Legea cu privire la statutul judecătorului vor fi efectuate numai după emiterea de către Procurorul General a ordonanţei de pornire a urmăririi penale împotriva judecătorului şi, respectiv, efectuarea urmăririi penale sub conducerea acestuia."

Astfel, cu referire la etapa pornirii „procesului penal" și „urmăririi penale" , Curtea a reținut în Hotărârea nr.22 din 5 septembrie 2013 că toate acţiunile procesuale în privința judecătorului vor fi efectuate numai după emiterea de către Procurorul General a ordonanţei de pornire a urmăririi penale.

Concomitent cu adoptarea Hotărârii menționate supra , Curtea a emis o adresă Parlamentului, în care a reținut necesitatea instituirii prin lege a unor garanţii procesuale în cazul acţiunilor de reţinere, aducere silită, percheziţionare a judecătorului, care pot fi efectuate numai după pornirea urmăririi penale de către Procurorul General.

În același timp, Curtea observă că, potrivit alineatului (5 1 ), reținerea, aducerea silită și perchiziționarea judecătorilor în cazul infracţiunilor specificate la art .243, 324, 326 şi 330 2 din Codul penal pot fi efectuate până la emiterea ordonanței de pornire a urmăririi penale. Astfel, Curtea constată că, deși într-o nouă redacție, legiuitorul a consacrat aceeași soluție legislativă criticată anterior.

Reieșind din cele menționate mai sus și aplicând mutatis mutandis raționamentele Hotărârii nr.22 din 5 septembrie 2013, Curtea subliniază că toate acțiunile procesuale în privința judecătorilor, cu excepția cazurilor de infracțiune flagrantă, urmează a fi efectuate doar după începerea urmăririi penale, în condițiile garanțiilor instituite de normele constituționale și actele internaționale. 3.2.3. Atragerea la răspundere contravențională a judecătorilor

Potrivit noului alineat (5²) al art. 19 din Legea nr.544-XIII din 20 iulie 1995, cauzele contravenționale împotriva judecătorilor pot fi examinate de agentul constatator, iar în cazul în care judecătorul refuză să semneze procesul-verbal cu privire la contravenţie sau dacă acesta solicită expres, prin menţiune în procesul-verbal cu privire la contravenţie, examinarea cauzei de către instanţa de judecată, dosarul contravenţional se transmite pentru examinare şi soluţionare instanţei de judecată de la locul unde a fost săvârşită fapta.

Prin Hotărârea nr.22 din 5 septembrie 2013 Curtea a declarat neconstituțională excluderea prin Legea nr. 153 din 5 iulie 2012 a prevederilor, potrivit cărora „ J udecătorul poate fi supus sancţiunilor administrative numai de către instanţa de judecată, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorul reţinut în cazul în care este bănuit că a săvârşit o contravenţie administrativă urmează a fi eliberat imediat după identificare." și a dispus revigorarea normelor abrogate.

Curtea a menționat că este incontestabil faptul că judecătorii sunt responsabili de săvârşirea faptelor contravenţionale. Totodată, în vederea asigurării independenței judecătorilor, este necesară garanția examinării faptelor contravenționale și aplicării sancţiunilor contravenţionale faţă de aceștia de către instanțele de judecată.

De asemenea, Curtea a subliniat că implicarea Consiliului Superior al Magistraturii în procedurile contravenţionale față de judecători, și anume acordul acestuia pentru ca judecătorul să fie supus sancțiunilor contravenționale de către instanța de judecată, ar putea genera şi răspunderea disciplinară a judecătorilor, fapt ce va contribui la realizarea principiului responsabilizării acestora.

Totodată, Curtea constată că, deși noul alineat (5³) reia prevederile abrogate și stabilește că judecătorul reţinut, în cazul în care este bănuit că a săvârşit o contravenţie, urmează a fi eliberat imediat, acest alineat suplimentar prevede că judecătorul urmează a fi eliberat imediat nu doar după identificarea sa, dar și după întocmirea procesului-verbal de către agentul constatator .

Curtea menționează că prevederile anterioare nu condiționau eliberarea judecătorului reținut de întocmirea procesului-verbal.

Potrivit articolului 433 din Codul contravențional, reţinerea constă în limitarea de scurtă durată a libertăţii persoanei fizice şi se aplică în cazul: a) contravenţiilor flagrante pentru care prezentul Cod prevede sancţiunea arestului contravenţional; b) imposibilităţii identificării persoanei în a cărei privinţă este pornit proces contravenţional dacă au fost epuizate toate măsurile de identificare; c) contravenţiilor pasibile de aplicarea măsurii de siguranţă a expulzării.

Curtea reține că, potrivit art. 435 alin. (1) din Codul contravențional, reţinerea nu poate depăşi 3 ore. Alineatul (2) al acestui articol stabilește că persoana suspectată de săvârşirea unei contravenţii pentru care sancţiunea prevede arestul contravenţional poate fi reţinută până la examinarea cauzei contravenţionale, dar nu mai mult decât pe 24 de ore.

Curtea menționează că prevederile Codului contravențional nu instituie un termen de întocmire a procesului-verbal, or, fiecare faptă contravențională se individualizează distinct.

În aceste condiții, Curtea constată că reținerea judecătorului pentru întocmirea procesului-verbal ar putea genera o reținere excesivă susceptibilă să aducă atingere independenței judecătorului prin crearea unor presiuni în privința acestuia. Respectiva situație duce la anihilarea prevederii legale de eliberare imediată a judecătorului după identificare.

Astfel, deși prevederea alineatului (5³) al art. 19 în partea ce ține de eliberarea imediată a judecătorului după identificare, cu informarea Consiliului Superior al Magistraturii, este constituțională, dispozițiile referitoare la reținerea acestuia până la întocmirea procesului-verbal atrag neconstituționalitatea normei în ansamblu cu revigorarea normei anterioare, potrivit căreia: „ J udecătorul poate fi supus sancţiunilor administrative numai de către instanţa de judecată, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorul reţinut în cazul în care este bănuit că a săvârşit o contravenţie administrativă urmează a fi eliberat imediat după identificare."

Curtea constată că, deși la adoptarea prevederilor contestate legiuitorul a enunțat că acestea vin în executarea Hotărârii nr.22 din 5 septembrie 2013, cuprinsul acestora contravine raționamentelor instanței de contencios constituțional.

Curtea reiterează că adoptarea legilor este prerogativa Parlamentului, în conformitate cu prevederile articolelor 60 şi 66 ale Constituţiei. În același timp, Curtea reţine că hotărârile de jurisdicţie constituţională, prin care se asigură supremaţia Constituţiei, sunt incontestabile pentru oricine şi obligatorii.

Prin Hotărârea nr. 33 din 10 octombrie 2013 privind interpretarea articolului 140 din Constituţie, Curtea a menţionat: „41. [...] respectarea efectului general obligatoriu al hotărârilor Curţii Constituţionale nu înseamnă doar a da eficienţă dispozitivului acestora, ci şi, în egală măsură, considerentelor, respectiv interpretării date de Curtea Constituţională textelor Constituţiei, or, hotărârea este un întreg, o unitate a considerentelor şi dispozitivului. [...] 46. [...] conţinutul normelor constituţionale este cel definit implicit în jurisprudenţa instanţei de jurisdicţie constituţională, care are un caracter regulator şi constituie izvor de drept prin efectele sale."

Curtea subliniază că respectarea hotărârilor Curţii Constituţionale este o condiţie necesară şi esenţială pentru buna funcţionare a autorităţilor publice ale statului şi pentru afirmarea statului de drept. Decizia de declarare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă.

Opozabilitatea erga omnes a hotărârilor Curţii Constituţionale implică obligaţia constituţională a tuturor autorităţilor de a aplica întocmai deciziile Curţii la situaţiile concrete în care normele declarate neconstituţionale au incidenţă. În temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.a) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională HOTĂRĂȘTE : 1. Se admite parțial sesizarea Curții Supreme de Justiție privind controlul constituționalității unor prevederi legale referitoare la imunitatea judecătorilor. 2. Se recunosc constituționale sintagma „243," și sintagma „și 330 2 " din articolul 19 alineatul (4) al Legii nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului, în redacţia Legii nr.177 din 25 iulie 2014 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. 3. Se declară neconstituționale alineatele (5 1 ), (5 2 ) și (5 3 ) din articolul 19 al Legii nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului, în redacţia Legii nr.177 din 25 iulie 2014 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. 4. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova . Preşedinte Alexandru TĂNASE Chişinău, 11 noiembrie 2014 HCC nr. 26 Dosarul nr. 51a/2014