Hotărâre nr. 22 din 05.09.2013

La originea cauzei se află sesizarea Curţii Supreme de Justiţie, depusă la Curtea Constituţională în data de 7 septembrie 2012, în temeiul articolelor 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie, 25 alin. (1) lit. d) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit. d) din Codul jurisdicţiei constituţionale privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din articolul 19 alineatele (4) şi (5) din Legea nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului şi Art. II pct. 13 alineatul trei din Legea nr. 153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative.

Prevederile contestate vizează excluderea necesităţii obţinerii consimţământului Consiliului Superior al Magistraturii pentru pornirea urmăririi penale împotriva judecătorului şi pentru reţinerea, aducerea silită, arestarea şi percheziţionarea acestuia în cazul săvârşirii infracţiunilor specificate la articolele 324 (corupere pasivă) şi 326 (traficul de influenţă) din Codul penal, precum şi pentru sancţionarea contravențională a judecătorului.

Autorul sesizării a pretins, în special, că modificările operate prin Legea nr. 153/2012 la articolul 19 din Legea cu privire la statutul judecătorului periclitează independenţa sistemului judecătoresc, deoarece privarea Consiliului Superior al Magistraturii de competenţa de a stabili „existenţa" sau „inexistenţa" temeiurilor de pornire a urmăririi penale sau a temeiurilor de aplicare a sancțiunii contravenţionale împotriva judecătorului reprezintă o ingerinţă inadmisibilă în garanţiile procesuale acordate magistraţilor în scopul asigurării independenţei şi imparţialităţii lor la exercitarea actului de justiţie.

Autorul sesizării consideră că normele contestate vin în contradicţie cu prevederile articolelor 6 şi 116 alineatele (1) şi (6) din Constituţie, precum şi cu actele internaţionale privind independenţa judecătorilor.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 4 octombrie 2012 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.

În procesul examinării sesizării Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii.

De asemenea, Curtea a solicitat opinia Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (în continuare - Comisia de la Veneţia ). La 11 martie 2013, Curţii Constituţionale i-a fost comunicată Opinia Amicus Curiae referitor la compatibilitatea cu standardele europene a prevederilor Legii cu privire la statutul judecătorului în partea ce ține de imunitatea judecătorilor, opinie adoptată la cea de-a 94 Sesiune plenară din 8-9 martie 2013.

La şedinţa plenară publică a Curţii, Curtea Supremă de Justiţie a fost reprezentată de Iulia Sîrcu, vicepreşedinte al Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ. Parlamentul a fost reprezentat de Sergiu Chirică, consultant principal în cadrul Direcţiei juridice a Secretariatului Parlamentului. ÎN FAPT

La 5 iulie 2012 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 153 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative.

Potrivit Art. II pct. 13 din legea menţionată, alineatele (4) şi (5) ale articolului 19 din Legea nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului au fost expuse în următoarea redacţie: "(4) Urmărirea penală împotriva judecătorului poate fi pornită doar de către Procurorul General, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile Codului de procedură penală. În cazul săvârşirii de către judecător a infracţiunilor specificate la art.324 şi art.326 ale Codului penal al Republicii Moldova, acordul Consiliului Superior al Magistraturii pentru pornirea urmăririi penale nu este necesar. (5) Judecătorul nu poate fi reţinut, supus aducerii silite, arestat, percheziţionat fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii. Acordul Consiliului Superior al Magistraturii nu este necesar în caz de infracţiune flagrantă şi în cazul infracţiunilor specificate la art.324 şi art.326 ale Codului penal al Republicii Moldova."

De asemenea, prin Art. II pct. 13 alineatul trei, a fost abrogat alineatul (6) al articolului 19 din Legea cu privire la statutul judecătorului, care prevedea: „ Judecătorul poate fi supus sancţiunilor administrative numai de către instanţa de judecată, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorul reţinut în cazul în care este bănuit că a săvârşit o contravenţie administrativă urmează a fi eliberat imediat după identificare."

Prevederile relevante ale Legii nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (republicată în M. O., 2013, nr. 15-17, art. 63) sunt următoarele: Articolul 17 Asigurarea independenţei judecătorului „Independenţa judecătorului este asigurată prin: a) procedura de înfăptuire a justiţiei; b) procedeul de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie; c) declararea inviolabilităţii lui; d) secretul deliberărilor şi interzicerea de a cere divulgarea lui; e) stabilirea răspunderii pentru lipsa de stimă faţă de judecată, judecători şi pentru imixtiune în judecarea cauzei; f) alocarea resurselor adecvate pentru funcţionarea sistemului judiciar, crearea de condiţii organizatorice şi tehnice favorabile activităţii instanţelor judecătoreşti; g) asigurarea materială şi socială a judecătorului; h) alte măsuri, prevăzute de lege." Articolul 19 Inviolabilitatea judecătorului „(1) Personalitatea judecătorului este inviolabilă. (2) Inviolabilitatea judecătorului se extinde asupra locuinţei şi localului lui de serviciu, vehiculelor şi mijloacelor de telecomunicaţie folosite de el, asupra corespondenţei, bunurilor şi documentelor lui personale. (3) Judecătorul nu poate fi tras la răspundere pentru opinia sa exprimată în înfăptuirea justiţiei şi pentru hotărârea pronunţată dacă nu va fi stabilită, prin sentinţă definitivă, vinovăţia lui de abuz criminal. (4) Urmărirea penală împotriva judecătorului poate fi pornită doar de către Procurorul General, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile Codului de procedură penală. În cazul săvârşirii de către judecător a infracţiunilor specificate la art.324 şi art.326 ale Codului penal al Republicii Moldova, acordul Consiliului Superior al Magistraturii pentru pornirea urmăririi penale nu este necesar. (5) Judecătorul nu poate fi reţinut, supus aducerii silite, arestat, percheziţionat fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii. Acordul Consiliului Superior al Magistraturii nu este necesar în caz de infracţiune flagrantă şi în cazul infracţiunilor specificate la art.324 şi art.326 ale Codului penal al Republicii Moldova."

Prevederile relevante ale Legii nr. 947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii (republicată în M. O., 2013, nr.15-17, art. 65) sunt următoarele: Articolul 23 Asigurarea inviolabilităţii judecătorilor „(1) În cazul examinării propunerii Procurorului General de pornire a urmăririi penale împotriva judecătorului, de a fi tras la răspundere penală, de a fi reţinut, arestat şi adus forţat, Consiliul Superior al Magistraturii va adopta, în regim de urgenţă, în temeiul principiului inviolabilităţii judecătorului, o hotărâre prin care: a) va da acordul; b) va refuza acceptul. (2) La examinarea problemelor indicate la alin.(1), Procurorul General nu poate participa la deliberare."

Prevederile relevante ale Codului penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002 (republicat în M.O., 2009, nr.72-74, art. 195) sunt următoarele: Articolul 324 Corupere pasivă „(1) Pretinderea, acceptarea sau primirea, personal sau prin mijlocitor, de către o persoană publică sau de către o persoană publică străină de bunuri, servicii, privilegii sau avantaje sub orice formă, ce nu i se cuvin, pentru sine sau pentru o altă persoană, sau acceptarea ofertei ori promisiunii acestora pentru a îndeplini sau nu ori pentru a întârzia sau a grăbi îndeplinirea unei acţiuni în exercitarea funcţiei sale sau contrar acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale şi cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani. (2) Aceleaşi acţiuni săvârşite: [Lit. a) exclusă prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009] a 1 ) de un funcţionar internaţional; b) de două sau mai multe persoane; c) cu extorcare de bunuri sau servicii enumerate la alin.(1); d) în proporţii mari se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale şi cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani. (3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite: a) de o persoană cu funcţie de demnitate publică; b) în proporţii deosebit de mari; c) în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale, se pedepsesc cu închisoare de la 7 la 15 ani cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale şi cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 3 la 5 ani." Articolul 326 Traficul de influenţă „(1) Pretinderea, acceptarea sau primirea, personal sau prin mijlocitor, de bani, titluri de valoare, servicii, privilegii, alte bunuri sau avantaje, pentru sine sau pentru o altă persoană, de către o persoană care are influenţă sau care susţine că are influenţă asupra unei persoane publice, persoane cu funcţie de demnitate publică, persoane publice străine, funcţionar internaţional, pentru a-l face să îndeplinească sau nu ori să întârzie sau să grăbească îndeplinirea unei acţiuni în exercitarea funcţiei sale, indiferent dacă asemenea acţiuni au fost sau nu săvârşite, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1500 unităţi convenţionale sau cu închisoare de până la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 2000 la 4000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate. (1 1 ) Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane, personal sau prin mijlocitor, de bunuri, servicii, privilegii sau avantaje enumerate la alin.(1), pentru aceasta sau pentru o altă persoană, când respectiva persoană are sau susţine că are o influenţă asupra unei persoane publice, persoane cu funcţie de demnitate publică, persoane publice străine, funcţionar internaţional, în scopul indicat la alin.(1), se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1500 unităţi convenţionale sau cu închisoare de până la 3 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 2000 la 4000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate. (2) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (1 1 ): b) săvârşite de două sau mai multe persoane; c) săvârşite cu primirea de bunuri sau avantaje în proporţii mari; d) urmate de influenţa promisă sau de obţinerea rezultatului urmărit se pedepsesc cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 2 la 6 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 3000 la 8000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate. (3) Acţiunile prevăzute la alin.(1), (1 1 ) sau (2), săvârşite: a) cu primirea de bunuri sau avantaje în proporţii deosebit de mari; b) în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 7 ani cu amendă în mărime de la 500 la 1500 unităţi convenţionale, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 5000 la 10000 unităţi convenţionale, cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate, sau cu lichidarea persoanei juridice. (4) Persoana care a promis, a oferit sau a dat bunuri ori servicii enumerate la alin.(1) este liberată de răspundere penală dacă ele i-au fost extorcate sau dacă persoana s-a autodenunţat neştiind că organele de urmărire penală sunt la curent cu infracţiunea pe care a săvârşit-o."

Prevederile relevante ale Legii nr. 90-XVI din 25 aprilie 2008 cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei (M.O., 2008, nr. 103-105, art. 391) sunt următoarele: Articolul 1 Domeniul de aplicare şi scopul legii „Prezenta lege stabileşte acţiuni de prevenire şi de combatere a corupţiei, asigurând apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, intereselor publice, securităţii naţionale şi înlăturarea consecinţelor actelor de corupţie." Articolul 19 Garanţiile pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu „(1) Prevederile referitoare la independenţa îndeplinirii anumitor funcţii nu pot constitui un impediment în tragerea la răspundere în caz de comitere a actelor de corupţie sau de protecţionism. (2) Imunităţile de jurisdicţie în privinţa urmăririi penale constituie un echilibru adecvat, cu posibilitatea cercetării şi judecării efective a actelor de corupţie."

Prevederile relevante ale Legii nr. 333-XVI din 10 noiembrie 2006 privind statutul ofiţerului de urmărire penală (M.O., 2006, nr. 195-198, art. 918) sunt următoarele: Articolul 5 Atribuţiile [ofiţerului de urmărire penală] „(1) Atribuţiile ofiţerului de urmărire penală sînt stabilite în Codul de procedură penală. (2) În cadrul urmăririi penale, ofiţerul de urmărire penală ia în mod independent hotărârile prin care dispune asupra acţiunilor sau măsurilor procesuale, cu excepţia cazurilor când legea prevede încuviinţarea, autorizarea sau confirmarea de către procuror ori, după caz, de către judecătorul de instrucţie. [...]" Articolul 9 Subordonarea ofiţerului de urmărire penală „(1) Ofiţerul de urmărire penală se subordonează organizatoric conducătorului instituţiei în cadrul căreia este constituit organul de urmărire penală şi conducătorului de subdiviziune teritorială, în măsura în care nu afectează exercitarea atribuţiilor sale procesuale. [...]"

Prevederile relevante ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (adoptată la 10 decembrie 1948 la New York și ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 217-XII din 28 iulie 1990) sunt următoarele: Articolul 10 „Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa."

Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, amendată prin protocoalele adiţionale la această convenţie (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997) sunt următoarele: Articolul 6 Dreptul la un proces echitabil „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. 2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloace necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere."

Prevederile relevante ale Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei (adoptată la New York la 31 octombrie 2003 şi ratificată de Republica Moldova prin Legea nr. 158-XVI din 6 iulie 2007) sunt următoarele: Articolul 30 Urmăririle judiciare, judecata şi sancţiunile „1. Fiecare stat parte face ca săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de prezenta convenţie să fie pasibilă de sancţiuni care ţin seama de gravitatea acestei infracţiuni. 2. Fiecare stat parte ia măsurile necesare pentru a stabili sau menţine, conform sistemului său juridic şi principiilor sale constituţionale, un echilibru adecvat între orice imunitate sau orice privilegiu de jurisdicţie acordat agenţilor săi publici în exerciţiul funcţiilor lor şi posibilitatea, dacă este necesar, de a cerceta, urmări şi judeca efectiv infracţiunile stabilite, prevăzute de prezenta convenţie. 3. Fiecare stat parte se străduieşte să facă astfel încât orice putere judiciară discreţionară conferită de dreptul său intern şi aferentă urmăririlor judiciare pornite împotriva persoanelor pentru infracţiunile prevăzute de prezenta convenţie să fie exercitată în scopul optimizării eficacităţii măsurilor de investigaţie şi reprimare a acestor infracţiuni, ţinând seama de necesitatea de a exercita un efect de descurajare în ceea ce priveşte săvârşirea lor. [...]" ÎN DREPT

Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează, în esenţă, excluderea necesităţii obţinerii consimţământului Consiliului Superior al Magistraturii pentru pornirea urmăririi penale împotriva judecătorului şi pentru reţinerea, aducerea silită, arestarea şi percheziţionarea acestuia în cazul săvârşirii infracţiunilor specificate la articolele 324 şi 326 din Codul penal, precum şi pentru sancţionarea contravențională a judecătorului.

Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii constituţionale şi internaţionale interconexe, precum separaţia puterilor în stat, independenţa, inviolabilitatea şi răspunderea judecătorilor şi accesul la justiţie.

Articolele 25 lit. d) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin. (1) lit. d) din Codul Jurisdicţiei Constituţionale abilitează Curtea Supremă de Justiţie cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.

Curtea reţine că prerogativa cu care a fost învestită prin articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia. 26. Ţinând cont de ansamblul pretenţiilor şi argumentelor enunţate de autorul sesizării, Curtea va examina problemele abordate prin prisma normelor constituţionale invocate, luând în considerare atât principiile consacrate în Constituţie şi în dreptul intern, cât şi cele statuate în dreptul internaţional şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare - „ Curtea Europeană ").

Curtea reiterează că, potrivit Hotărârii nr. 55 din 14 octombrie 1999 privind interpretarea unor prevederi ale articolului 4 din Constituţia Republicii Moldova, „ această prevedere comportă consecinţe juridice, presupunând, mai întâi, că organele de drept, inclusiv Curtea Constituţională [...] , sunt în drept să aplice în procesul examinării unor cauze concrete normele dreptului internaţional [...] , acordând, în caz de neconcordanţă, prioritate prevederilor internaţionale ".

În aceeaşi ordine de idei, în Hotărârea nr. 10 din 16 aprilie 2010 pentru revizuirea Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 16 din 28.05.1998 „Cu privire la interpretarea art. 20 din Constituţia Republicii Moldova" în redacţia Hotărârii nr. 39 din 09.07.2001, Curtea Constituţională a menţionat că „ practica jurisdicţională internaţională [...] este obligatorie pentru Republica Moldova, ca stat care a aderat la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ".

Totodată, Curtea menționează că, ţinând cont de ansamblul pretenţiilor şi argumentelor enunţate de autorul sesizării, adiţional articolelor invocate, problemele abordate urmează a fi examinate și prin prisma articolului 20 din Constituţie, chiar dacă autorul nu se referă expres la aceste prevederi constituţionale.

Prin urmare, analizând obiectul sesizării în raport cu normele constituţionale, pentru a elucida aspectele abordate în sesizare, Curtea Constituţională va opera, în special, cu prevederile articolului 116 alin. (1) şi (6) combinat cu articolele 6 şi 20 din Constituţie, cu raţionamentele expuse în jurisprudenţa sa anterioară, precum şi cu principiile consacrate de dreptul internaţional privind independenţa judecătorilor.

Autorul sesizării pretinde că prevederile supuse controlului constituţionalităţii încalcă articolul 116 alineatele (1) şi (6) din Constituţie, potrivit căruia: „(1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii. [...] (6) Sancţionarea judecătorilor se face în conformitate cu legea."

În opinia autorului sesizării, aceste prevederi încalcă, de asemenea, articolul 6 din Constituţie, potrivit căruia: „În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sînt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei."

La fel, normele contestate urmează a fi examinate și prin prisma articolului 20 din Constituţie, care prevede: „(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. [...]" 1. Argumentele autorului sesizării

Autorul sesizării consideră că prin lipsirea judecătorului de imunitate pentru săvârşirea infracţiunilor stipulate de articolele 324 (corupere pasivă) şi 326 (traficul de influenţă) ale Codului penal, precum şi în cazurile săvârşirii contravenţiei administrative, se încalcă principiul independenţei judecătorului, prevăzut de art.116 alin.(1) din Constituţie, şi prevederile alin.(6) al acestui articol, potrivit cărora sancţionarea judecătorilor se face în conformitate cu legea.

Potrivit autorului sesizării, principiul independenţei puterii judecătoreşti în realizarea sa depinde direct de asigurarea separaţiei puterilor în stat. Dreptul Procuraturii de a porni urmărirea penală în privinţa judecătorilor fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii nu este în spiritul articolului 6 din Constituţie şi creează premise pentru acţiuni arbitrare şi pasibile să diminueze independenţa şi imparţialitatea judecătorilor. 2. Argumentele autorităţilor

În opinia scrisă a Preşedintelui Republicii Moldova s-a menţionat că independenţa judecătorului reprezintă o garanţie constituţională. Justiţia, ca sistem, dar şi judecătorii, individual, trebuie să fie capabili să-şi exercite atribuţiile fără a fi influenţaţi de puterea legislativă, de cea executivă ori de diverse grupuri de interese şi de persoane.

Parlamentul, în opinia prezentată, relevă că pornirea unei cauze penale în conformitate cu legislaţia în vigoare şi atragerea la răspundere penală sau contravenţională, pentru infracţiunea sau contravenţia săvârşită, nu este un act de intervenţie în activitatea şi independenţa magistraţilor, ci un proces legal de atragere la răspundere, pentru ilegalitatea comisă. Imunitatea judecătorilor este destinată protecţiei lor de influenţe externe în cadrul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, la înfăptuirea justiţiei, şi nu la comiterea unor contravenţii sau infracţiuni.

Guvernul, în opinia sa, a menţionat că independenţa judecătorească, garantată de articolul 116 din Constituţie, nu impune în mod imperativ condiţia de inviolabilitate a judecătorilor şi nu oferă nici o garanţie care ar depăşi limitele „imunităţii funcţionale", prevăzute de actele internaţionale. Prevederea constituţională, potrivit căreia sancţionarea judecătorilor se face în conformitate cu legea, oferă Parlamentului dreptul de a reglementa prin lege organică mecanismul de răspundere a judecătorilor. Astfel, prevederile contestate nu pot fi calificate drept norme care ar periclita independenţa sistemului judecătoresc, deoarece coruperea pasivă şi traficul de influenţă nu pot fi considerate ca acte săvârşite de judecător în exercitarea legală a funcţiilor sale.

Comisia de la Veneţia, în Opinia sa, a menţionat: „20. [...] noţiunea de imunitate judecătorească face parte din conceptul larg de independenţă judecătorească. Imunitatea judecătorească nu este un scop în sine, ci servește independenței judecătorului, care ar trebui să fie în măsură să examineze cazurile, fără să se teamă de răspundere civilă sau penală pentru examinarea cu bună-credință a cauzei. 21. Grupul de State împotriva Corupției ale Consiliului Europei (GRECO) identifică două tipuri de imunitate: „imunitate fără răspundere", care se referă la neatragerea la răspundere pentru opiniile exprimate de către parlamentari sau sentințele pronunțate de către judecători, şi „imunitate - inviolabilitate", sau „imunitate procedurală", care protejează un oficial de urmărire. În această ordine de idei, imunitatea procedurală este destinată să ofere mijloacele de menținere substanțială a "imunităţii fără răspundere". Doar urmând o procedură specială, în urma căreia esenţa acuzaţiilor împotriva deputatului sau judecătorului este examinată, poate fi ridicată imunitatea procedurală şi începută urmărirea penală. Cât priveşte judecătorii, GRECO vede imunitatea fără răspundere a judecătorilor în cazul, când aceştia desfășoară activitate judecătorească, fiind o premisă a independenței judecătoreşti, întrucât imunitatea procedurală „ridică probleme serioase în lupta efectivă contra corupţiei". 22. În mod clar, judecătorii - ca și orice altă persoană - trebuie să fie pedepsiţi pentru orice infracțiune comisă de ei [...]. Nici o acțiune criminală nu trebuie acoperită prin imunitatea fără răspundere şi, evident, judecătorii trebuie urmăriţi penal pentru toate infracțiunile. Această afirmaţie generală necesită doar să fie calificată de judecători, când normele penale (sau disciplinare) sunt formulate prea vag." 23. Justificarea imunităţii procedurale a judecătorilor - în cazul în care există - nu poate fi pentru a proteja judecătorul de urmărire penală, dar de a-l proteja contra unor acuzaţii false care sunt formulate împotriva sa, în scopul de a exercita presiuni asupra acestuia. În toate celelalte cazuri, imunitatea procedurală trebuie ridicată de către o autoritate competentă în cadrul sistemului judecătoresc. [...] 25. Ca și pentru orice altă persoană - învinuirea penală poate distruge reputaţia unui judecător și un arest poate nimici definitiv reputația. O acuzație penală sau chiar o simplă ameninţare în acest sens ar putea fi folosite de către procuratură pentru exercitarea presiunii asupra unui judecător. Pe de altă parte, învinuirea nu este o sentință și învinuirea adusă de un procuror va fi controlată de către un judecător în cursul derulării procesului, incluzând posibilitatea unui apel."

În același timp, Comisia de la Veneția a subliniat că: „27. Situaţia incertă a sistemului judecătoresc din unele state est-europene trebuie luată în consideraţie. Comisia a menţionat în opiniile precedente şi în rapoartele privind independenţa sistemului judecătoresc că sistemul judecătoresc într-un număr de state est-europene este într-o situaţie sensibilă, în mod special, în raport cu activitatea procuraturii. Judecătorii deseori nu îndrăznesc să pună la îndoială acuzațiile penale aduse de procuror, ducând la un procent extrem de mare de condamnări. Judecătorii trebuie să depăşească această „poziţie de urmărire penală". Răspunsul la întrebarea dacă imunitatea judecătorească este un mijloc adecvat pentru a depăși această problemă va depinde de situația din fiecare stat. "

În concluziile sale Comisia de la Veneția reține: "53. [...] legislația Republicii Moldova nu este în contradicție cu standardele internaționale. În timp ce unele state, în particular din Estul Europei, stabilesc inviolabilitatea penală a judecătorilor drept o garanție suplimentară pentru aceștia, nu există nici o normă recunoscută la nivel internațional care impune această inviolabilitate. Dimpotrivă, standardele internaționale susțin principiul, potrivit căruia "atunci când nu sunt în exercitarea funcţiei, judecătorii sunt responsabili în temeiul dreptului civil, penal și administrativ în același mod ca orice alt cetățean "(CM / Rec (2010)12, alin. 71). Într-adevăr, inviolabilitatea penală judecătorească nu există în majoritatea statelor europene, toate, însă, conferă o valoare mare independenței sistemului judiciar." 54. În timp ce garanțiile funcționale sunt necesare pentru a garanta independența judecătorească împotriva influenței externe nejustificate, imunitatea nu este largă. Independența justiției nu depinde de imunitatea largă și judecătorii ar trebui să răspundă pentru orice presupuse crime, având în vedere că procedurile efective de apărare, de atac și alte elemente ale statului de drept sunt la dispoziția lor deplină." 3. Aprecierea Curții 3.1 Principii generale

Într-un stat de drept este esenţială obligaţia de respectare a Legii Supreme, care reprezintă garantul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

La rândul său, o condiţie primordială de edificare şi funcţionare a unui stat de drept constituie realizarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Conţinutul şi sensul teoriei separării puterilor (legislativă, executivă şi judecătorească) prezumă un echilibru al puterilor şi o independenţă relativă a acestora, un sistem de frâne, de balanţe şi contrabalanţe, care ar influenţa reciproc autorităţile, nepermiţându-le depăşirea limitelor stabilite de Constituţie în exercitarea atribuţiilor.

În mecanismul statal de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului un factor de primă importanţă îl constituie buna funcţionare a autorităţilor judecătoreşti. Protecţia judiciară efectivă şi completă se poate realiza doar în condiţiile unei adevărate independenţe a autorităţii judecătoreşti, în special a judecătorului - exponent al puterii judecătoreşti. Acest fapt impune asigurarea autonomiei şi independenţei puterii judecătoreşti, reglementarea constituţională a limitelor şi principiilor activităţii sale.

Principiul legalităţii, care stă la baza justiţiei, prezumă caracterul legal al instanţei judecătoreşti prin asigurarea independenţei, imparţialităţii judecătorilor şi supunerii lor numai legii. Acest principiu decurge şi din prevederile actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, cum ar fi: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care proclamă că orice persoană are dreptul la un proces echitabil şi public în faţa unui tribunal independent şi imparţial pentru a hotărî asupra drepturilor şi obligaţiilor sale (art. 10); Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căreia persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege (art.6, §1), şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care statuează că orice persoană are dreptul la un proces echitabil şi public în faţa unei instanţe competente, independente şi imparţiale stabilite prin lege (art. 14).

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, sintagma „instituită de lege" din articolul 6 al Convenţiei presupune că o instanţă instituită de lege trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, precum independenţa membrilor săi şi durata mandatului lor, imparţialitate şi existenţa garanţiilor procedurale (Hotărârea Coёme şi alţii v. Belgia din 22 iunie 2000, § 99).

Dispoziţiile constituţionale privind separaţia puterilor în legislativă, executivă şi judecătorească (art. 6), privind independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor instanţelor judecătoreşti (art. 116 alin. (1), privind stabilirea prin lege organică a organizării instanţelor judecătoreşti, a competenţei acestora şi a procedurii de judecată (art. 115 alin. (4) definesc statutul juridic al judecătorului în Republica Moldova şi consacră justiţia ca o ramură independentă şi imparţială a puterii de stat.

Astfel, independenţa justiţiei este o condiţie obligatorie pentru existenţa statului de drept şi o garanţie fundamentală a unui proces echitabil. Această independenţă urmează a fi asigurată de către stat.

Dispoziţiile art. 114 şi art. 116 alin. (1) din Constituţie şi art. 17 din Legea cu privire la statutul judecătorului instituie principiul independenţei judecătorilor, fără de care este imposibilă o activitate autentică de înfăptuire a justiţiei. Realizarea principiului independenţei judecătorului, pus la baza autonomiei autorităţii judecătoreşti, se asigură prin procedura de înfăptuire a justiţiei, modul de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a judecătorului, prin declararea inviolabilităţii judecătorului.

Curtea reiterează că independenţa judecătorului este un element esenţial al statutului juridic şi condiţia principală a autonomiei autorităţii judecătoreşti. Corelaţia dintre principiul independenţei justiţiei şi principiul independenţei judecătorului determină, de fapt, caracterul echitabil şi democratic al exercitării justiţiei într-un stat de drept (Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 35 din 1 iulie 1997).

Curtea menţionează că judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită pentru a soluţiona cauzele în mod imparţial, potrivit convingerilor lor şi propriului mod de interpretare a faptelor, precum şi în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

Independenţa puterii judecătoreşti are atât o componentă obiectivă - caracteristică indispensabilă a puterii judecătoreşti, cât şi o componentă subiectivă, care priveşte dreptul persoanei de a i se stabili drepturile şi libertăţile de către un judecător independent. Fără judecători independenţi, nu se poate vorbi despre o veritabilă garantare a drepturilor şi libertăţilor. În consecinţă, independenţa justiţiei nu este un scop în sine, nu este un privilegiu personal al judecătorului, ci este o garanţie împotriva presiunilor exterioare la luarea deciziilor, fiind justificată de necesitatea de a permite judecătorilor să-şi îndeplinească rolul lor de gardieni ai drepturilor şi libertăţilor omului.

Principiul independenţei judecătorilor presupune că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate şi să acţioneze fără restricţii şi fără a fi obiectul unor influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv. Judecătorul, în calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi poată exercita funcţia sa în deplină independenţă, în raport cu toate constrângerile, forţele de natură socială, economică şi politică şi chiar în raport cu alţi judecători şi în raport cu administraţia judecătorească.

Normele constituţionale privind statutul judecătorului sunt bazate pe exigenţele şi principiile actelor internaţionale, care consfinţesc statutul şi drepturile magistraţilor, garanţiile independenţei acestora, reieşind din importanţa rolului justiţiei în apărarea statului de drept.

Principiile fundamentale ale ONU asupra independenţei sistemului judiciar stipulează că judecătorii se vor comporta întotdeauna astfel, încât să păstreze prestanţa funcţiei lor, imparţialitatea şi independenţa justiţiei (art. 8). Fără a prejudicia orice procedură disciplinară sau orice drept de apel sau de compensare de la stat, în conformitate cu prevederile naţionale, judecătorii trebuie să se bucure de imunitate personală în cazul proceselor civile pentru daune materiale, pentru acte sau omisiuni inadecvate, în exercitarea funcțiilor de judecător (art. 16).

Potrivit Recomandării CM/Rec (2010)12 a Comitetului de Miniştri către statele-membre cu privire la judecători: independenţă, eficienţă şi responsabilităţi, „scopul independenţei justiţiei, astfel cum este prevăzut în articolul 6 al Convenţiei, este de a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea dreptului şi fără nici o influenţă nepotrivită". „Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită de a soluţiona în mod imparţial cauzele, în conformitate cu legea şi cu propria apreciere a faptelor" (p. 3 şi p. 5 din Recomandare). Judecătorii trebuie să ia decizii în mod independent şi imparţial şi să poată acţiona fără nici un fel de restricţii, influenţe nepotrivite, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare.

Prin urmare, independenţa judecătorului constituie un factor determinant în realizarea accesului liber la justiţie - drept fundamental garantat de articolul 20 din Constituţie.

Din enunţurile expuse supra rezultă cu certitudine că esenţa independenţei judecătorului rezidă în autonomia acestuia la adoptarea deciziilor judecătoreşti. Aceasta presupune că judecătorul urmează să fie ocrotit şi să-i fie garantat că la judecarea cauzelor, atribuţie conferită de Constituţie, el nu va fi supus persecuţiilor şi nu va putea fi antrenată urmărirea penală pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluarea probelor, cu excepţia „cazurilor de rea-credinţă".

Potrivit practicii internaţionale, imunitatea, de regulă, se acordă judecătorilor pentru asigurarea exercitării atribuţiilor de serviciu.

Totodată, Curtea reţine că independenţa judecătorului nu exclude angajarea responsabilităţii acestuia, ea fiind realizată sub rezerva unei prudenţe determinate de necesitatea garantării libertăţii depline a judecătorului contra tuturor presiunilor induse.

Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni al Consiliului Europei (în continuare - CCJE ), în Avizul nr.3, sprijină regula, potrivit căreia „Judecătorii care, în exercitarea mandatului, comit fapte, care ar fi considerate infracțiuni în orice circumstanțe (de exemplu, acceptă mită) nu pot invoca imunitatea într-un proces penal ordinar" (parag.52). Referitor la cazurile abuzive ale judecătorilor, CCJE recomandă „în statele unde se poate demara o investigaţie sau o acţiune penală la solicitarea unei persoane particulare, ar trebui să existe un mecanism care să prevină sau să oprească astfel de investigaţii sau acţiuni [...] dacă nu există fapte care să sugereze că judecătorul trebuie tras la răspundere penală" (parag.54).

Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a elucidat două principii fundamentale în Recomandarea CM/Rec (2010)12: „Nu poate fi antrenată răspunderea penală a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă" (parag. 68). „Atunci când nu exercită funcţii judiciare, judecătorii sunt responsabili civil, penal sau administrativ ca şi orice alt cetăţean" (parag.71).

Sub aspect comparat este de precizat că legislaţia occidentală europeană nu cunoaşte o astfel de garanţie a independenţei judecătorilor, precum inviolabilitatea/imunitatea judecătorilor . Astfel, în Italia, Spania şi Germania judecătorii sunt responsabili pentru acţiunile lor ilegale în conformitate cu principiile generale ale dreptului penal, exact ca şi oricare alt cetăţean, şi pot fi puşi sub urmărire penală sau chemaţi în faţa instanţei fără nici o „permisiune" din partea altor organe.

Comisia de la Veneţia, în Amicus Curiae din 11 martie 2013, a menţionat că nu există o practică universală prin care judecătorilor li se atribuie inviolabilitate penală. Astfel, 20 din cele 47 de state-membre ale Consiliului Europei prevăd inviolabilitatea penală a judecătorilor Curţii Supreme, şi 16 din 47 - pentru judecătorii curţilor de un nivel inferior. În Uniunea Europeană, cifrele corespunzătoare sunt 8 din 27 şi 4 din 27. „[...] o mare parte din oficialii protejaţi prin imunitate fac parte, în special, din sistemul judecătoresc, acesta este fenomenul ţărilor est-europene, membre ale Consiliului Europei şi Uniunii Europene".

Din cele menţionate rezultă că garanţiile acordate judecătorilor împotriva urmăririlor penale nu reprezintă o cutumă la nivel european. În ţările în care judecătorii beneficiază de garanţii suplimentare împotriva urmăririi penale, nivelul garanţiilor acordate prin lege a depins în cea mai mare măsură de discreţia legiuitorului. Prin urmare, acordarea imunităţii judecătorilor împotriva urmăririi penale, restrângerea sau extinderea acestei imunităţi este o opţiune a legiuitorului, şi nu este un imperativ de drept constituţional.

Constituţia, la art. 116 alin. (1), nu prevede expres „inviolabilitatea / imunitatea judecătorului", statuând că judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, potrivit legii . Noţiunea de inviolabilitate/imunitate judecătorească face parte din conceptul de independenţă judecătorească.

Curtea constată că legiuitorul constituant, statuând că „judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii", a consacrat independenţa judecătorului pentru a asigura excluderea oricărei influenţe din partea altor autorități. Această garanţie nu poate fi însă interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilităţii judecătorului. Legea fundamentală, potrivit art. 116 alin. (1), nu conferă numai prerogative, ce stau la baza conceptului de „independenţă" , ci stabileşte şi anumite limite, care se circumscriu sintagmei „potrivit legii".

Curtea menţionează că, deoarece într-o societate democratică judecătorul nu poate fi la adăpostul unei imunităţi absolute, se reliefează problema condiţiilor şi modalităţilor de angajare a răspunderii judecătorului.

Alin. (6) al art. 116 din Constituţie stabileşte că sancţionarea judecătorilor se face în conformitate cu legea.

Întru realizarea normelor constituţionale, legiuitorul în articolul 21 din Legea cu privire la statutul judecătorului a stabilit răspunderea disciplinară a judecătorului.

Art. 19 din Legea cu privire la statutul judecătorului statuează inviolabilitatea judecătorului. Potrivit alin.(1) al acestui articol, personalitatea judecătorului este inviolabilă. Alineatele (2) şi (3) redau aspectul material al inviolabilităţii. La rândul său, alineatele (4) şi (5) ale aceluiaşi articol prevăd procedura de pornire a urmăririi penale, de aplicare a unor măsuri procesuale de constrângere, procedeele probatorii, modul de tragere la răspundere penală. 3.2. Principiile aplicate în prezenta cauză 3.2.1. Cu privire la constituționalitatea art. 19 alin. (4) din Legea cu privire la statutul judecătorului

Curtea subliniază, inter alia , că modificările operate în art. 19 alin. (4) din Legea cu privire la statutul judecătorului înlătură necesitatea obţinerii acordului Consiliului Superior al Magistraturii pentru pornirea de către Procurorul General a urmăririi penale împotriva judecătorilor care au săvârşit infracţiuni specificate la articolele 324 (corupere pasivă) şi 326 (trafic de influenţă) din Codul penal.

Astfel, în cazul săvârşirii de către un judecător a infracţiunilor de corupere pasivă şi trafic de influenţă nu este necesară o procedură specială pentru pornirea urmăririi penale împotriva judecătorului, Procurorul General dispunând pornirea urmăririi penale fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii.

Curtea reţine că, reieşind din normele procesuale penale, pornirea unei cauze penale în conformitate cu legislaţia în vigoare, când rezultă o bănuială rezonabilă că a fost săvârşită o infracţiune şi nu există vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală şi infracţiunea a fost săvârşită de către un judecător, răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită nu este un act de intervenţie în activitatea şi independenţa judecătorilor, ci un proces legal de tragere la răspundere pentru ilegalitatea comisă.

Buna reputaţie a judecătorului constituie o condiţie a încrederii publice în justiţie şi eficienţa acesteia, fără de care nu poate fi concepută calitatea justiţiei şi deplina aplicare a dispoziţiilor constituţionale şi legale care reglementează înfăptuirea sa. Corupţia nu subminează doar încrederea în judecător, dar şi în actul de justiţie ca atare.

După cum s-a subliniat în cadrul şedinţei plenare a Curţii, scopul adoptării legii contestate a fost combaterea corupţiei în justiţie, asigurarea transparenţei activităţii instituţiilor publice, precum şi sporirea încrederii justiţiabililor în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.

Conform prevederilor articolului 30 alin. 2 din Convenţia ONU împotriva corupţiei, fiecare stat urmează să ia măsurile necesare pentru a stabili sau menţine, conform sistemului său juridic şi principiilor sale constituţionale, un echilibru adecvat între orice imunitate sau orice privilegiu de jurisdicţie acordat agenţilor săi publici în exerciţiul funcţiilor lor şi posibilitatea, dacă este necesar, de a cerceta, urmări şi judeca efectiv infracţiunile stabilite, prevăzute de prezenta convenţie.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 90-XVI din 25 aprilie 2008 cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei, scopul acesteia este prevenirea şi combaterea corupţiei, asigurând apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, intereselor publice, securităţii naţionale şi înlăturarea consecinţelor actelor de corupţie.

Art. 19 din Legea nr. 90-XVI din 25 aprilie 2008 stipulează că prevederile referitoare la independenţa îndeplinirii anumitor funcţii nu pot constitui un impediment în tragerea la răspundere în caz de comitere a actelor de corupţie sau de protecţionism. Imunităţile de jurisdicţie în privinţa urmăririi penale constituie un echilibru adecvat, cu posibilitatea cercetării şi judecării efective a actelor de corupţie.

Referitor la statul de drept şi lupta cu corupţia Curtea Constituţională a subliniat în Hotărârea nr. 4 din 22 aprilie 2013: „ [...] corupţia subminează democraţia şi statul de drept, conduce la încălcarea drepturilor omului, subminează economia şi erodează calitatea vieţii. Prin urmare, lupta împotriva corupţiei este parte integrantă a asigurării respectării statului de drept. [...] lupta împotriva corupţiei a fost declarat obiectiv naţional prin diverse angajamente internaţionale şi documente naţionale, precum Strategia naţională anticorupţie pe anii 2011-2015 (aprobată prin Hotărârea Parlamentului nr. 154/2011) şi Planul de acţiuni pentru anii 2012-2013 pentru implementarea acesteia (aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr. 12/2012), Strategia de reformă a sectorului justiţiei pe