Hotărâre nr. 21 din 25.07.2013

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 20 februarie 2013 de deputaţii în Parlament, dnii Ion Butmalai şi Alexandru Cimbriciuc, în temeiul articolelor 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, 25 lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit.g) din Codul jurisdicţiei constituţionale, pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr. 314 din 26 decembrie 2012 privind eliberarea din funcţie a unui judecător al Curţii Supreme de Justiţie.

Autorii sesizării au pretins, în special, că Hotărârea Parlamentului nr.314 din 26 decembrie 2012, prin care a fost eliberat din funcţie un judecător al Curţii Supreme de Justiţie, nu corespunde rigorilor constituţionale nici sub aspectul formei şi procedurii de adoptare, dar nici sub aspectul material al dispoziţiilor prevăzute, fiind adoptată cu încălcarea articolelor 6, 20, 74, 114 şi 116 din Constituţie .

Prin decizia Curţii Constituţionale din 12 aprilie 2013 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.

În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Guvenului, Preşedintelui Republicii Moldova. Preşedintele Republicii Moldova nu şi-a exercitat acest drept.

În şedinţa plenară publică a Curţii sesizarea a fost susţinută de dnii Ion Butmalai şi Alexandru Cimbriciuc, autorii sesizării, şi reprezentanta acestora, dna Ana Ursachi. Parlamentul a fost reprezentat de dl Sergiu Chirică, consultant principal în cadrul Direcţiei juridice generale a Secretariatului Parlamentului. ÎN FAPT

La 30 octombrie 2012 Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 695/33, prin care l-a recunoscut pe Valeriu Arhip incompatibil cu funcţia de judecător şi a propus Parlamentului Republicii Moldova eliberarea lui din funcţia de judecător al Curţii Supreme de Justiţie.

La 14 noiembrie 2012 dl Valeriu Arhip a contestat în instanţa de judecată Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 695/33 din 30 octombrie 2012, solicitând anularea punctelor 3, 4 şi 5.

La 3 decembrie 2012 Curtea Supremă de Justiţie a adoptat o hotărâre, prin care a respins cererea de chemare în judecată a dlui Valeriu Arhip împotriva Consiliul Superior al Magistraturii, ca fiind neîntemeiată.

La 26 decembrie 2012 Parlamentul a adoptat Hotărârea nr.314 privind eliberarea din funcţie a unui judecător al Curţii Supreme de Justiţie.

Hotărârea menţionată a intrat în vigoare la data adoptării şi a fost publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-5 din 4 ianuarie 2013.

Prevederile relevante din Legea nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (republicată în M.O., nr.15-17/63, 2013) sunt următoarele: Articolul 22 Abaterile disciplinare „(1) Constituie abatere disciplinară: [...] n) încălcarea prevederilor referitoare la incompatibilităţile şi interdicţiile care îi privesc pe judecători; [...]" Articolul 25 Eliberarea judecătorului din funcţie „(1) Judecătorul este eliberat din funcţie de organul care l-a numit în cazul: [...] i) nerespectării prevederilor art.8; [...]"

Prevederile relevante din Regulamentul Parlamentului, adoptat prin Legea 797-XIII din 2 aprilie 1996 (republicat în M.O., nr. 50/237, 2007), sunt următoarele: Articolul 38 Şedinţele Parlamentului „(1) Parlamentul îşi desfăşoară activitatea sub formă de şedinţe în plen şi de şedinţe ale comisiilor permanente. (2) Şedinţele Parlamentului sînt deliberative cu participarea majorităţii deputaţilor aleşi." Articolul 87 Procedura de vot pe categorii de acte legislative „(1) Legile, hotărârile şi alte acte se adoptă de către Parlament cu votul majorităţii după cum urmează: a) legile constituţionale - cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor aleşi; b) legile organice - cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, ce constituie votul a cel puţin 51 de deputaţi; c) legile ordinare, hotărârile şi alte acte - cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. [...]" Articolul 88 Procedura de vot în şedinţă "Înainte de votare preşedintele şedinţei formulează clar problema ce se pune la vot, fără a o comenta. Fiecare propunere se votează separat. În cazul în care deputatul insistă ca propunerea lui să fie pusă la vot, cerinţa lui se execută în mod obligatoriu. Rezultatele votării se anunţă clar pentru a fi fixate în stenogramă." Articolul 101 Participarea deputaţilor la şedinţă „(1) Deputaţii sunt obligaţi să se înscrie pe lista de prezenţă până la începutul şedinţei şi să fie prezenţi la lucrările Parlamentului. (2) Deputatul care nu poate lua parte la şedinţă, din motive independente de voinţa sa, va trebui să informeze conducerea Parlamentului prin intermediul subdiviziunii Secretariatului Parlamentului responsabile de asigurarea şedinţelor plenare, menţionând cauzele care îl împiedică să participe." Articolul 103 Deschiderea şedinţei „(1) Şedinţa Parlamentului este deschisă de Preşedinte sau de unul dintre vicepreşedinţi. (2) În timpul şedinţei preşedintele este asistat de vicepreşedinţi. (3) Preşedintele şedinţei precizează dacă este întrunit cvorumul legal şi anunţă ordinea de zi." ÎN DREPT

Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează în esenţă eliberarea din funcţie a unui judecător al Curţii Supreme de Justiţie.

Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională interconexe, precum statul de drept, supremaţia Constituţiei, securitatea juridică în cadrul procedurilor parlamentare, independenţa justiţiei şi interacţiunea autorităţilor la adoptarea deciziilor privind cariera judecătorilor.

Articolele 25 alin. (1) lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin. (1) lit. g) din Codul Jurisdicţiei Constituţionale abilitează deputatul în Parlament cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.

Curtea constată că obiectul controlului constituționalității îl constituie Hotărârea Parlamentului nr. 314 din 26 decembrie 2012 privind eliberarea din funcţie a unui judecător al Curţii Supreme de Justiţie.

În acest sens, Curtea reţine că articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie dispune că aceasta: „[...] exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii [...] hotărârilor Parlamentului [...]"

Prin Hotărârea nr.10 din 16 aprilie 2010 pentru revizuirea Hotărârii nr.16 din 28 mai 1998 "Cu privire la interpretarea art.20 din Constituţia Republicii Moldova" în redacţia Hotărârii nr.39 din 9 iulie 2001, Curtea a menţionat: „[...] Constituţia Republicii Moldova, prin art.135 alin.(1) lit.a), abilitează Curtea Constituţională cu controlul constituţionalităţii tuturor actelor adoptate de Parlament, fără a face distincţie între actele normative şi cele individuale . [...]"

În context, Curtea Constituţională a statuat că actele administrative cu caracter individual emise de Parlament, Preşedintele Republicii Moldova şi Guvern în exerciţiul atribuţiilor prevăzute expres de normele constituţionale sau legislative, ce ţin de alegerea, numirea şi destituirea din funcţiile publice a persoanelor oficiale exponente ale unui interes public deosebit, fac obiect al controlului constituţionalităţii la sesizarea subiecţilor abilitaţi cu acest drept.

În acest sens, în Hotărârea nr.10 din 16 aprilie 2010, menţionată supra , Curtea Constituţională a reţinut că: „[...] Actele emise de Parlament, Preşedintele Republicii Moldova şi Guvern referitoare la persoanele oficiale exponente ale unui interes public deosebit, alese sau numite pentru durata mandatului atribuit, pot face obiect al controlului constituţionalităţii sub aspectul formei şi procedurii de adoptare . [...]"

Aceleaşi principii au fost reiterate de Curtea Constituţională în hotărârile nr. 11 din 27 aprilie 2010 pentru controlul constituționalității Hotărârii Parlamentului nr. 30-XVIII din 4 martie 2010 privind eliberarea din funcţie a Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, nr.14 din 7 iulie 2011 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.83 din 21 aprilie 2011 privind numirea în funcţia de Preşedinte al Curţii de Conturi, nr. 18 din 4 octombrie 2011 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.122 din 5 iulie 2011 privind eliberarea din funcţie a Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi nr.8 din 20 mai 2013 pentru controlul constituţionalităţii unor hotărâri ale Parlamentului referitoare la numirea şi revocarea Procurorului General.

Curtea reţine că, potrivit articolului 4 lit.a) şi pct.5 din Anexa la Legea contenciosului administrativ, judecătorul nu se poate adresa în contenciosul administrativ pentru a contesta actul administrativ cu caracter individual, emis de Parlament sau de Preşedintele Republicii Moldova, ce ţine de numirea şi destituirea sa din funcţie.

În acest context, Curtea reaminteşte că, prin Hotărârea nr.29 din 21 decembrie 2010, a statuat că actele cu caracter individual, emise de Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova şi de Guvern în privinţa persoanelor specificate în pct. 5 -9, pct.11-13, pct.21-23 din Anexa la Legea contenciosului administrativ, vor face, în contextul jurisprudenţei stabilite prin Hotărîrea nr.10 din 16.04.2010 privind interpretarea art.20 din Constituţie (menţionată supra ), obiect al controlului constituţionalităţii sub aspectul formei şi procedurii de adoptare.

Având în vedere cele menționate, Hotărârea Parlamentului nr.314 din 26 decembrie 2012 privind eliberarea din funcţie a unui judecător al Curţii Supreme de Justiţie este susceptibilă controlului constituţionalităţii.

Curtea reţine că prerogativa cu care a fost învestită prin articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie presupune stabilirea corelaţiei dintre actul contestat şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia.

Curtea nu se va pronunţa asupra circumstanţelor de fapt, un astfel de control fiind de competenţa instanţelor de drept comun. Acest raţionament decurge din concluzia Curţii Constituţionale expusă în Hotărârea nr.10 din 16 aprilie 2010, conform căreia actele respective " trebuie să fie examinate numai în aspect formal, prin stabilirea competenţei autorităţii publice centrale de a emite actul individual şi respectării procedurii de adoptare, fără să fie examinate circumstanţele de fapt ale cauzei ."

În contextul jurisprudenţei sale anterioare, Curtea va supune controlului constituţionalităţii actul cu caracter individual contestat, referitor la eliberarea din funcţie a unui judecător al Curţii Supreme de Justiţie, sub aspectul competenţei autorităţii de a adopta actul respectiv şi al respectării procedurii de adoptare .

Prin urmare, Curtea va analiza problemele de drept referitoare la competenţa autorităţii şi procedura adoptării Hotărârii nr. 314.

Curtea consideră irelevant articolul 114 din Constituţie, potrivit căruia „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti", invocat de autorii sesizării, deoarece în prezenta cauză există o hotărâre definitivă a Curţii Supreme de Justiţie, care este o instanţă judecătorească.

Astfel, Curtea va opera cu articolul 116 combinat cu articolul 6 din Constituţie şi articolul 20 din Constituţie separat - în partea ce ţine de competenţa autorităţii, cu articolul 74 alin.(2) din Constituție - în partea ce ţine de procedura adoptării, precum şi cu raţionamentele expuse în jurisprudența sa anterioară.

Analizând acţiunile Consiliului Superior al Magistraturii şi ale Curţii Supreme de Justiţie referitoare la eliberarea din funcţie a judecătorului Valeriu Arhip, autorii sesizării consideră că Hotărârea Parlamentului nr. 314 din 26 decembrie 2012 a fost adoptată cu grave abateri de la reglementările constituţionale şi legale materiale privind statutul judecătorului şi dreptul acestuia la un proces echitabil.

Potrivit autorilor sesizării, la baza hotărârii contestate a Parlamentului a fost pusă o hotărâre ilegală a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care Valeriu Arhip a fost declarat incompatibil cu funcţia de judecător (nr.695/33 din 30 octombrie 2012).

Autorii sesizării menţionează că, la cererea lui Valeriu Arhip, la 3 decembrie 2012 Colegiul Curţii Supreme de Justiţie a examinat Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 695/33 din 30 octombrie 2012, însă doar din punctul de vedere al respectării de către acesta a procedurii de emitere/adoptare a hotărârii, aşa cum prevede articolul 25 din Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, în redacţia Legii nr.153 din 5 iulie 2012.

În viziunea autorilor sesizării, prin prevederile articolului 25 din Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, în redacţia Legii nr.153 din 5 iulie 2012, Parlamentul a îngrădit dreptul judecătorului de acces liber la justiţie, garantat de articolul 20 din Constituţie.

Deşi menţionează că aceste pretenţii pot face obiectul unei sesizări separate la Curtea Constituţională, autorii sesizării invocă imposibilitatea examinării de către instanţele de drept comun a modului de respectare de către Consiliul Superior al Magistraturii a procedurii de aplicare a sancţiunii disciplinare faţă de judecător ca argument în sprijinul faptului că pretinsele ilegalităţi comise de Consiliul Superior al Magistraturii ar fi dus la adoptarea de către Parlament a unei hotărâri contrare Constituţiei.

Autorii sesizării consideră că Hotărârea Parlamentului nr.314 din 26 decembrie 2012 nu corespunde nici prevederilor articolului 116 din Constituţie, care garantează statutul constituţional al judecătorului.

Având în vedere faptul că raţionamentul privind accesul la justiţie influenţează raţionamentul privind respectarea independenţei justiţiei, Curtea se va referi, înainte de toate, la pretinsa încălcare a articolului 20 din Constituţie, distinct de examinarea respectării articolului 116 combinat cu articolul 6 din Constituţie. 1.1. Pretinsa încălcare a articolului 20 din Constituţie

Curtea observă că acest cap de acuzare vizează în esenţă dreptul Curţii Supreme de Justiţie de a examina hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii doar în partea ce se referă la procedura de emitere/adoptare.

Inter alia , Curtea observă că norma contestată a fost adoptată în Parlament cu votul autorilor sesizării, fără ca ei să fi pus la îndoială gradul de corespundere a acesteia cu Constituţia.

În acest context, Curtea reaminteşte că articolul 25 din Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii a făcut anterior obiectul controlului constituţionalităţii.

Astfel, prin Hotărârea nr. 17 din 2 iulie 2013 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi ale art. 25 din Legea nr. 947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, în redacţia Legii nr. 153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, şi Art. VIII alin. (6) din Legea nr. 153 din 5 iulie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative ( Sesizarea nr. 36a/2012 ), Curtea a statuat următoarele: "37. [...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, interpretând articolul 6 § (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a stabilit că „dreptul la un tribunal" (accesul liber la justiţie) nu este unul absolut , poate fi limitat, reglementarea sa fiind adesea variabilă în timp şi în spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele comunităţii şi ale indivizilor (cauzele Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii din 21 februarie 1975, §38, Ashingdane contra Regatului Unit din 28 mai 1985, §57 ). Condiţia impusă constant de jurisprudenţa Curţii în aplicarea articolului 6 §1 din Convenţie cere ca limitările operate de către statele contractante să nu restrîngă nejustificat accesul individului la un „tribunal" în măsura în care dreptul în discuţie să fie afectat în chiar substanţa sa. 38. În sensul lipsei caracterului absolut al „accesului liber la justiţie", este de reţinut că acest principiu vizează dreptul persoanei de a sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că-i sunt încălcate drepturile, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus unor condiţionări. Competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procedurii în faţa instanţelor judecătoreşti, potrivit art.115 alin. (4) din Constituţie, îi revine legiuitorului. [...] 40. Curtea reţine că, în activitatea sa, Consiliul Superior al Magistraturii examinează contestările magistraţilor pe fond cu respectarea tuturor garanţiilor procedurale prevăzute de art. 6 al Convenţiei Europene. Altfel spus, în examinarea contestaţiilor Consiliul Superior al Magistraturii acţionează în calitate de primă autoritate. 41. Curtea Constituţională relevă că majoritatea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii o constituie judecătorii, care sunt independenţi şi se bucură de încrederea întregului corp judecătoresc din Republica Moldova. 42. Pe de altă parte, examinarea contestărilor magistraţilor de către Curtea Supremă de Justiţie în baza art. 25 al Legii 947-XIII, adică în partea referitoare la procedura de emitere şi adoptare, trebuie înţeleasă ca o examinare în drept a hotărârilor contestate ale Consiliului Superior al Magistraturii. 43. Curtea Constituţională înţelege că examinarea în drept a hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii înseamnă verificarea deplină a respectării de către Consiliul Superior al Magistraturii, în procesul examinării pe fond a contestărilor şi de adoptare a deciziilor, a tuturor garanţiilor procedurale prevăzute de art. 6 §1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu referire la dreptul legislatorului de a introduce o procedură deosebită (în drept) de examinare a contestărilor magistraţilor împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea Constituţională face referire la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 19 aprilie 2007 în cauza Eskelinen c. Finlandei .

În această hotărâre, Curtea de la Strasbourg a statuat că statele membre ale Consiliului Europei pot nu doar restricţiona aplicabilitatea art.6 §1 din Convenţie, în privinţa unor categorii de funcţionari publici, ci pot chiar exclude aplicabilitatea garanţiilor prevăzute în art. 6 §1 în privinţa unor categorii de funcţionari publici care participă nemijlocit la înfăptuirea puterii de stat. Statele pot introduce astfel de restricţii, dacă în acest sens există motive obiective legate de interesul statului.

Curtea Constituţională consideră că, în speţă, Parlamentul Republicii Moldova a stabilit în mod justificat că Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) examinează pe fond, cu respectarea tuturor garanţiilor procedurale (art.6 §1 al Convenţiei Europene), toate contestările magistraţilor, iar Curtea Supremă de Justiţie examinează contestările aduse împotriva hotărârilor CSM în partea ce ţine de drept.

În acest sens, Parlamentul a considerat că autoritatea Consiliului Superior al Magistraturii, organ electiv format în majoritate din judecători aleşi de întregul corp judecătoresc, întruneste criteriile necesare pentru a acţiona ca o instanţă de judecată independentă şi imparţială, numită în baza legii.

Chiar dacă în componenţa CSM-ului se regăsesc şi membri numiţi pe criterii politice, printre care doi membri ex-officio - Ministrul Justiţiei şi Procurorul General, numiţi şi controlaţi politic şi care nu întrunesc criteriile de independenţă şi imparţialitate -, în principiu, majoritatea CSM, constituită din judecatori independenţi, poate asigura adoptarea unor hotărîri corecte.

Pe de altă parte, examinarea contestaţiilor împotriva hotărârilor CSM de către Curtea Supremă de Justiţie în partea ce ţine de procedura de adoptare şi emitere, adică în drept, asigură verificarea integrală a echităţii procedurilor judiciare de care au beneficiat contestatarii la examinarea pe fond, permite anularea sau modificarea acestor hotărâri atunci când este cazul.

În consecinţă, Curtea Constituţională consideră că procedura de examinare mai puţin costisitoare a contestaţiilor magistraţilor, care asigură celeritatea, fără a prejudicia respectarea tuturor garanţiilor procedurale, corespunde atât intereselor magistraţilor, cât şi interesului obiectiv al statului." 44. Evaluând modalitatea de examinare a contestărilor de către Consiliul Superior al Magistraturii în raport cu dreptul magistraţilor de a contesta aceste hotărâri în faţa Curţii Supreme de Justiţie, în partea ce se referă la emiterea şi adoptarea acestor hotărâri, Curtea Constituţională a dedus că accesul la justiţie pentru magistraţi nu este limitat. 45. În baza celor expuse mai sus, Curtea a conchis că sintagma „doar în partea ce se referă la procedura de emitere/adoptare" din art.25 al Legii nr. 947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, în redacţia Legii nr.153 din 5 iulie 2012, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, proces care include accesul liber la justiţie şi dreptul la un recurs efectiv, şi este în deplină concordanţă cu prevederile art.20 şi 54 din Constituţie. 46. Prin urmare, Curtea nu poate reţine obiecţia autorilor în această parte a sesizării. 47. Având în vedere existenţa unei hotărâri definitive a Curţii Supreme de Justiţie, care a lăsat în vigoare hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, aceasta comportă autoritatea de lucru judecat. 48. Curtea Constituţională nu are competenţa de a reexamina fondul acestor hotărâri. 49. Astfel, la baza Hotărârii contestate a Parlamentului s-a aflat o Hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, recunoscută legală de instanţa supremă. 1.2. Pretinsa încălcare a articolului 116 alin. (1), (4) şi (5) combinat cu articolul 6 din Constituţie 50. Potrivit autorilor sesizării, Hotărârea Parlamentului nr.314 din 26 decembrie 2012 a fost adoptată cu încălcarea statutului constituţional al judecătorului, garantat de articolul 116 din Constituţie, potrivit căruia: (1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sînt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.[...] (4) Preşedintele, vicepreşedinţii şi judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi în funcţie de Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. [...] (6) Sancţionarea judecătorilor se face în conformitate cu legea."

De asemenea, în viziunea autorilor sesizării, prin imixtiunea în activitatea justiţiei şi încercarea de a supune puterea judecătorească celorlalte două puteri în stat, Parlamentul a încălcat flagrant şi principiul fundamental al separaţiei puterilor în stat, consacrat de articolul 6 din Constituţie. 1. Argumentele autorilor sesizării

Autorii sesizării, referindu-se la alin. (4) al articolului 116 din Constituţie, potrivit căruia judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi în funcţie de Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, invocă Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 11 din 27 aprilie 2010, potrivit căreia eliberarea din funcţie a judecătorului se face „prin aceeaşi procedură prin care a fost numit".

De asemenea, autorii sesizării consideră că judecătorul Valeriu Arhip nu a fost sancţionat în conformitate cu legea, aşa cum prevede articolul 116 alin. (6) din Constituţie.

În opinia autorilor sesizării, având în vedere încălcările comise de Consiliul Superior al Magistraturii la adoptarea Hotărârii nr. 695/33 din 30 octombrie 2012, Hotărârea Parlamentului nr. 314 din 26 decembrie 2012 nu corespunde rigorilor alineatelor (4) şi (6) ale articolului 116 din Constituţie. 2. Argumentele autorităţilor

În opinia Parlamentului şi Guvernului, toate elementele au fost respectate cu exactitate în spiritul Legii Fundamentale. 3. Aprecierea Curţii

În ceea ce priveşte aprecierea juridică a problemei de compatibilitate a Hotărârii Parlamentului nr. 314 din 26 decembrie 2012 cu prevederile Constituţiei sub aspectul competenţei de adoptare, Curtea Constituţională reţine că în jurisprudenţa sa constantă a statuat că, de regulă, destituirea presupune o procedură mai complicată decât numirea în funcţie sau cel puţin una echivalentă, iar în cazul reglementării constituţionale sau legale a procedurii de numire în funcţie, nu este neapărat necesară reglementarea procedurii de destituire, aceasta prezumându-se (a se vedea, inter alia , § 4 din Hotărârea nr. 11 din 27 aprilie 2010 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.30-XVIII din 4 martie 2010 privind eliberarea din funcţie a Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie).

În virtutea normelor constituţionale, la numirea judecătorilor participă: (1) Consiliul Superior al Magistraturii, care asigură numirea judecătorilor în funcţie prin selectarea candidaturilor şi prezentarea propunerilor, după caz, Preşedintelui Republicii Moldova şi Parlamentului în vederea desemnării, (2) Preşedintele Republicii Moldova şi Parlamentul, care, în baza atribuţiilor ce le revin, procedează la numirea judecătorilor propuşi de către Consiliul Superior al Magistraturii.

În acest context, Curtea consideră necesară elucidarea naturii juridice a codeciziei în procesul numirii/demisiei judecătorilor, în corelaţie cu principiul separaţiei puterilor în stat şi principiul independenţei sistemului judiciar.

Datorită importanţei subiectului dat, Curtea consideră necesar de a reitera principiile enunţate în jurisprudenţa sa anterioară referitoare la codecizia în procesul de numire/demisie a judecătorilor. 3.1. Principii generale 3.1.1. Independenţa sistemului judiciar

Curtea reţine că dispoziţiile constituţionale privind separaţia puterilor în legislativă, executivă şi judecătorească (art.6), privind independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor instanţelor judecătoreşti (art.116 alin.(1)), privind stabilirea prin lege organică a organizării instanţelor judecătoreşti, a competenţei acestora şi a procedurii de judecată (art.115 alin.(4)) definesc statutul juridic al judecătorului în Republica Moldova şi consacră justiţia ca o ramură a puterii în stat independentă şi imparţială.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reliefat constant importanţa şi valenţele principiului independenţei judecătorilor.

Astfel, în Hotărârea nr. 17 din 2 iulie 2013, Curtea Constituţională, inter alia , a menţionat: „64. Pornind de la statutul constituţional-legal al judecătorului, de la calitatea sa de exponent al puterii judecătoreşti, ţinând cont de faptul că independenţa judecătorului presupune capacitatea sa de a aplica legea corect şi de a se caracteriza prin înalte calităţi morale, legiuitorul a condiţionat selectarea, promovarea, transferarea, numirea judecătorului printr-o serie de exigenţe obiective privind calificarea, onestitatea, competenţa şi experienţa de viaţă."

În acelaşi sens, dispoziţiile articolelor 114 şi 116 alin. (1) din Constituţie consacră principiul independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate vorbi de o activitate autentică de înfăptuire a justiţiei. Realizarea principiului independenţei judecătorului, pus la baza autonomiei puterii judecătoreşti, se asigură prin procedura de înfăptuire a justiţiei, precum şi prin modul de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a judecătorului.

Curtea reţine că în Europa există o varietate de sisteme pentru numire şi nu există un singur model care să se aplice tuturor ţărilor.

În democraţiile vechi, puterea executivă are, uneori, o influenţă decisivă asupra numirilor judiciare. Asemenea sisteme pot funcţiona bine în practică şi pot permite un sistem judiciar independent, deoarece aceste puteri sunt limitate de cultura juridică şi de tradiţiile juridice, care s-au dezvoltat de-a lungul timpului.

Totuşi, noile democraţii nu au avut încă şansa de a dezvolta asemenea tradiţii care pot preveni abuzurile şi, prin urmare, cel puţin în aceste ţări, sunt necesare prevederi constituţionale şi legale ca o garanţie pentru a preveni abuzurile politice în numirea judecătorilor . Această opinie este împărtăşită şi de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) [CDL-AD(2007)028), §46].

Curtea reţine că, pornind de la principiile independenţei sistemului judiciar şi separaţiei puterilor în stat, numirea judecătorilor la instanţele ordinare (non-constituţionale) nu este un subiect pentru care Parlamentul/Preşedintele să îşi exprime votul, din cauză că nu poate fi exclus pericolul ca motivări de ordin politic să prevaleze criteriilor obiective ale candidatului (a se vedea, mutatis mutandis , Raportul Comisiei de la Veneţia CDL-AD(2007)028), §47).

Curtea reţine că Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei Rec.(2010)12 din 17 noiembrie 2010 cu privire la independenţa, eficienţa şi responsabilităţile judecătorilor prevede: „ 4. Independenţa individuală a judecătorilor este garantată de independenţa sistemului judiciar în ansamblul său. În acest sens, independenţa judecătorilor este un aspect fundamental al statului de drept. [...] 46. Autoritatea care ia decizii privind selecţia şi cariera judecătorilor trebuie să fie independentă de puterile executivă şi legislativă. [...] 50. [...] Unei numiri permanente nu i se poate pune capăt decât în cazurile de încălcare gravă a reglementărilor de natură disciplinară sau penală stabilite prin lege, sau în cazul în care judecătorul nu mai poate exercita atribuţiile judiciare."

În acelaşi sens, Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor. (Strasbourg, 8-10 iulie 1998) prevede: „1.3. În privinţa oricărei decizii ce poate afecta selecţia, alegerea, numirea, desfăşurarea carierei sau încetării mandatului unui judecător, statutul prevede intervenţia unei instanţe independente de puterea executivă şi puterea legislativă[...]

Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei (94)12 reflectă aceeaşi preocupare pentru un consiliu judiciar independent: „Autoritatea competentă să decidă cu privire la selectarea şi cariera judecătorilor trebuie să fie independentă faţă de guvern şi administraţie ".

Consiliul concultativ al judecătorilor europeni (CCJE) pledează, de asemenea, în favoarea implicării unui organism independent: „45. CCJE a estimat că Carta Europeană - în măsura în care a susţinut intervenţia (într-un sens larg, pentru a acoperi o opinie, recomandare sau propunere, precum şi luarea unei decizii efective) a unei autorităţi independente compusă într-o mare măsură din reprezentanţi ai judecătorilor aleşi în mod democratic de către judecători - merge într-o bună direcţie, pe care CCJE a dorit să o recomande. Acest fapt este, în mod special, important pentru ţările care nu au sisteme democratice solide şi de tradiţie ".

Avizul nr. 10 al CCJE privind Consiliul Justiţiei în serviciul societăţii dezvoltă, în continuare, această poziţie: „16. Consiliul Justiţiei poate fi compus doar din judecători sau poate avea o compoziţie mixtă, judecători şi ne-judecători. [...] 19. În viziunea CCJE, o componenţă mixtă poate prezenta avantaje, pe de o parte, de a evita corporatismul, pe de altă parte, de a reflecta diferitele puncte de vedere din cadrul societăţii, furnizând astfel puterii judecătoreşti o sursă suplimentară de legitimitate. Totuşi, chiar şi în cadrul componenţei mixte, funcţionarea Consiliului Justiţiei nu trebuie să permită nici o concesie jocurilor majorităţii parlamentare sau presiunilor executivului, şi să fie în afara oricărei subordonări faţă de consideraţiile partidelor politice , pentru a fi în măsură să apere valorile şi principiile fundamentale ale justiţiei".

Poziţia Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) (CDL-AD(2007)028) este mai nuanţată: „33. Deși prezența membrilor puterii executive în consiliile judiciare ar putea ridica probleme legate de încredere, [...] o astfel de prezență nu pare, în sine, să afecteze independența Consiliului, în conformitate cu opinia Comisiei de la Veneția. Cu toate acestea, Ministrul Justiției nu ar trebui să participe la toate deciziile consiliului, de exemplu, la cele referitoare la măsurile disciplinare. 34. Prezența Ministrului Justiției în Consiliu trezeşte o oarecare îngrijorare, în ceea ce privește chestiunile legate de transferul și măsurile disciplinare luate în privința judecătorilor de primul nivel, de la etapa apelului şi a procurorilor. Numirea acestor judecători şi procurori a fost încredinţată exclusiv Consiliului Superior al Justiției, eliminând astfel aceste decizii de sub influență politică nejustificată. Cu toate acestea, este recomandabil ca Ministrul Justiției să nu fie implicat în deciziile privind transferul judecătorilor și măsurile disciplinare împotriva judecătorilor, deoarece acest lucru ar putea duce la interferențe necorespunzătoare din partea Guvernului . [...] 48. O metodă adecvată pentru garantarea independenţei judiciare este instituirea unui consiliu judiciar, care ar trebui să se bucure de garanţiile constituţionale cu privire la componenţa, atribuţiile şi autonomia sa. 49. Un asemenea consiliu ar trebui să aibă o influenţă decisivă asupra numirii şi promovării judecătorilor şi luării măsurilor disciplinare împotriva lor . 50. O parte substanţială sau o majoritate a membrilor Consiliului Judiciar trebuie să fie aleasă de înşişi judecătorii. Pentru a asigura legitimitatea democratică a Consiliului Judiciar, ceilalţi membri ar trebui aleşi de Parlament, dintre persoanele care au competenţe juridice adecvate."

Potrivit Raportului privind independenţa sistemului judiciar. Partea I: Independenţa judecătorilor, viziunea Comisiei de la Veneţia, pentru a garanta independenţa puterii judecătoreşti, este necesar ca : „32. [...] un consiliu judiciar independent sa aibă un rol determinant în luarea deciziilor privind numirea şi cariera judecătorilor . Având în vedere bogăţia culturii juridice în Europa, care este preţioasă şi trebuie apărată, nu există un model unic aplicabil tuturor ţărilor. Deşi respectă varietatea sistemelor judiciare, Comisia de la Veneţia recomandă ca statele, care încă nu au făcut acest lucru, să ia în considerare instituirea unui consiliu judiciar independent sau a unui organism similar. În toate cazurile, consiliul trebuie să aibă o componenţă pluralistă, condiţia fiind ca o parte substanţială, dacă nu chiar o majoritate a membrilor, să fie judecători. Cu excepţia membrilor de drept, aceşti judecători trebuie să fie aleşi de către colegii lor." 3.1.2. Codecizia privind numirea şi demisia judecătorilor

Curtea reţine că principiile constituirii sistemului judecătoresc şi autorităţile care participă la acest proces sînt consfinţite de Constituţie.

În context, în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a arătat că desemnarea şi destituirea judecătorilor şi preşedinţilor de instanţe se realizează cu participarea a cel puţin două autorităţi: pe de o parte, Consiliul Superior al Magistraturii şi, pe de altă parte, Preşedintele sau Parlamentul, după caz.

În Hotărârea nr.23 din 9 noiembrie 2011 privind interpretarea articolului 116 alin.(4) din Constituţie ( Sesizarea nr.32b/2011 ) Curtea Constituţională a statuat: „33. [F]iind statuat de prevederile articolelor 122 şi 123 din Constituţie, cuprinse în secţiunea a 2-a din capitolul IX intitulat „Autoritatea judecătorească" al titlului III - „Autorităţile publice", Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate fundamentală a statului. 34. În acest context, fiind un organ constituţional independent, care exercită autoadministrarea judecătorească, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei puterii judecătoreşti. 35. Prin mecanismul de selectare şi promovare a judecătorilor, de înaintare a propunerilor de numire sau de eliberare din funcţie a judecătorilor (în cazul examinării candidaturilor propuse pentru a fi numite în funcţia de judecător până la atingerea plafonului de vârstă), Consiliul Superior al Magistraturii participă direct la asigurarea principiului independenţei puterii judecătoreşti. Or, actul de numire sau de eliberare din funcţie este emis numai la propunerea organului autoadministrării judecătoreşti."

În acelaşi sens, prin Hotărârea nr.11 din 27 aprilie 2010 pentru controlul constituţionalităţii Hotărârii Parlamentului nr.30-XVIII din 4 martie 2010 privind eliberarea din funcţie a Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie (M.O. 68-69/10, 2010), Curtea Constituţională a statuat că: „[...] Din prevederile constituţionale şi legale [...] Curtea deduce rolul primar al Consiliului Superior al Magistraturii în procedurile privind numirea, promovarea, transferarea, demisia sau eliberarea din funcţia de judecător, preşedinte şi vicepreşedinte al instanţei de judecată. Orice abatere de la această regulă [...] contravine art. 123 alin.(1) din Constituţie. [...]"

Astfel, Curtea a accentuat în privinţa Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie că, în cazul săvârşirii unei încălcări incompatibile cu funcţia deţinută, acesta urmează a fi demis de Parlament prin aceeaşi procedură prin care a fost numit, adică la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.

Curtea reţine că aceeaşi regulă se aplică, mutatis mutandis , în cazul demiterii judecătorilor oricărei instanţe judecătoreşti.

Asigurând numirea judecătorului, aşa cum prevăd dispoziţiile Constituţiei şi Legii nr. 947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii selectează candidaturile pentru funcţia de judecător cu cele mai înalte caracteristici profesionale şi morale, prevăzute de lege, şi face propuneri Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, Parlamentului privind numirea, promovarea, transferarea sau eliberarea din funcţie a judecătorilor, preşedinţilor şi vicepreşedinţilor instanţelor judecătoreşti, primeşte jurământul judecătorilor.

Deoarece aceste autorităţi împart sarcina de desemnare a judecătorilor, ele au obligaţia de a coopera.

În Hotărârea nr. 23 din 9 noiembrie 2011, menţionată supra , Curtea a reţinut următoarele: „40. La amenajarea raporturilor dintre puteri, Constituţia organizează acţiunile de cooperare a acestora, cu mai multă sau mai puţină greutate, în procesul de formulare a deciziilor, astfel încât puterile statului să se echilibreze reciproc, în dorinţa evitării deciziilor discreţionare şi abuzurilor. Toţi aceşti participanţi se supun însă prevederilor constituţionale, trebuind să respecte normele legale în ceea ce priveşte modul de interacţiune. 41. Analiza prevederilor actelor normative în vigoare demonstrează că selectarea judecătorilor [...] constituie o activitate internă şi exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii. 42. În acest sens, legiuitorul a prevăzut pentru Consiliul Superior al Magistraturii întreg instrumentarul necesar pentru efectuarea procedurilor de selectare a judecătorilor, preşedinţilor şi vicepreşedinţilor instanţelor judecătoreşti, inclusiv prin instituirea Colegiului de atestare şi calificare, a Colegiului disciplinar, a Inspecţiei judecătoreşti şi a avizelor instituţiilor interesate. 43. Posibilitatea selectării judecătorilor [...] de către Consiliul Superior al Magistraturii este un element intrinsec al principiului independenţei sistemului judecătoresc. De altfel, legea stabileşte condiţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile ce trebuie îndeplinite de un candidat, care sunt verificate de Consiliul Superior al Magistraturii."

Rezumând cele enunţate în Hotărârea nr. 23 din 9 noiembrie 2011, Curtea reţine că, având în vedere prevederile constituţionale referitoare la organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, constatând că au fost respectate toate dispoziţiile legale în vigoare în materia acestor proceduri, Parlamentul sau Preşedintele Republicii Moldova au îndatorirea constituţională de a proceda la numirea candidaturilor la funcţiile de judecător, preşedinte, vicepreşedinte ale instanţelor judecătoreşti desemnate de către Consiliul Superior al Magistraturii.

În viziunea Curţii, numai într-o astfel de ipoteză, prin aplicarea articolului 116 din Constituţie, poate fi exercitată competenţa Parlamentului sau a Preşedintelui Republicii Moldova la numirea judecătorilor, preşedinţilor şi vicepreşedinţilor instanţelor judecătoreşti, pentru a se respecta principiul constituţional al separaţiei şi colaborării puterilor în stat . O abordare contrară a semnificaţiei intervenţiei Parlamentului sau Preşedintelui Republicii Moldova în procesul de numire în funcţie a judecătorilor, preşedinţilor, vicepreşedinţilor instanţelor judecătoreşti ar aduce atingere valorilor, regulilor şi principiilor constituţionale privind separaţia puterilor şi independenţa justiţiei .

Aplicând aceleaşi raţionamente, Curtea consideră că eliberarea din funcţie a judecătorilor, preşedinţilor şi vicepreşedinţilor instanţelor judecătoreşti, indiferent de motiv, urmează a fi examinată de către Parlament sau Preşedintele Republicii Moldova în condiţiile şi în termenele prevăzute pentru numirea acestora în funcţie (a se vedea, mutatis mutandis , Hotărârea nr. 23 din 9 noiembrie 2011).

În mod similar, în cazul destituirii, Parlamentul sau Preşedintele validează decizia Consiliului Superior al Magistraturii, pe care nu o poate nici cenzura, nici refuza, verificarea legalităţii acesteia fiind competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti .

În acest sens, Curtea reţine că, prin Hotărârea nr. 9 din 27 mai 2003 pentru controlul constituţionalităţii art.11 alin. (3) şi (4) din Legea nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 19 alin. (4) din Legea nr.947-XIII din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii în redacţia Legii nr.373-XV din 19 iulie 2001 cu privire la modificarea şi completarea unor acte legislative (M.O. nr.123/11, 2003), a statuat cu valoare de principiu că: „[...] aceste propuneri [ale Consiliului Superior al Magistraturii] nu pot fi obligatorii pentru un organ colegial cum este Parlamentul, deoarece fiecare deputat este liber să voteze după propria convingere . [...]"

În acelaşi timp, având în vedere principiul separaţiei şi colaborării puterilor în stat şi independenţei sistemului judecătoresc, Curtea consideră că Parlamentul urmează să ţină cont de faptul că, în cazul în care nu va proceda la demiterea formală a unui judecător la propunerea respectivă a Consiliului Superior al Magistraturii, din momentul adoptării hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorul demis nu mai dispune de mandatul autorităţii cu rol primar ca parte a mecanismului codeciziei şi, prin urmare, nu mai are împuterniciri pentru a judeca cauze . Prin urmare, actul Parlamentului sau Preşedintelui are un caracter formal, astfel încât orice viciu potenţial de procedură comis de către aceste autorităţi nu restabileşte în funcţie judecătorul demis de Consiliul Superior al Magistraturii.

Prin urmare, Consiliul Superior al Magistraturii şi Parlamentul sau Preşedintele Republicii Moldova au sarcina constituţională comună de numire/destituire din funcţiile de judecător, preşedinte şi vicepreşedinte al instanţelor judecătoreşti, ele trebuind să respecte prevederile legale referitoare la modul de interacţiune, iar încălcarea acestora reprezintă o obstrucţionare a funcţionalităţii puterii judecătoreşti de către puterea legislativă sau executivă. 3.2. Aplicarea principiilor enunţate în prezenta cauză

Curtea reţine că la baza adoptării Hotărârii Parlamentului nr. 314 din 26 decembrie 2012 a stat Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 695/33 din 30 octombrie 2012.

Legalitatea Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 695/33 din 30 octombrie 2012 a fost verificată de către Curtea Supremă de Justiţie, prin decizie definitivă şi irevocabilă.

Comisia juridică, numiri şi imunităţi a emis un aviz pozitiv privind aprobarea de către Parlament a hotărârii privind eliberarea din funcţie a judecătorului Curţii Supreme de Justiţie.

Prin urmare, la adoptarea Hotărârii Parlamentului nr.314 din 26 decembrie 2012 a fost respectat mecanismul codeciziei şi competenţele fiecărei autorităţi, în conformitate cu articolul 116 combinat cu articolul 6 din Constituţie. II. Procedura 2.1. Pretinsa încălcare a articolului 74 alin. (2) din Constituţie

Autorii sesizării pretind că hotărârea Parlamentului nr.314 din 26 decembrie 2012 privind eliberarea din funcţie a unui judecător al Curţii Supreme de Justiţie a fost adoptată cu un număr insuficient de voturi, contrar articolului 74 alin.(2) din Constituție, potrivit căruia: „(2) [...] hotărârile se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.[...]" 1. Argumentele autorilor sesizării

În opinia autorilor sesizării, Hotărârea Parlamentului nr.314 din 26 decembrie 2012 privind eliberarea din funcţie a unui judecător al Curţii Supreme de Justiţie nu corespunde rigorilor constituţionale sub aspectul formei şi procedurii de adoptare.

Ei afirmă că hotărârea respectivă a Parlamentului a însumat 46 de voturi „pro", ceea ce nu constituie numărul majorităţii deputaţilor prezenţi la şedinţa din 26 decembrie 2012, cu care ar fi trebuit să fie adoptată hotărârea.

Astfel, autorii sesizării consideră că hotărârea a fost adoptată cu încălcarea procedurii prevăzute de art.74 alin.(2) din Constituţie. 2. Argumentele autorităţilor

În opinia Parlamentului şi Guvernului, hotărârea Parlamentului este constituţională, fiind adoptată cu respectarea prevederilor art.74 alin.(2) din Constituţie. Autorităţile consideră că, pentru adoptarea unei hotărâri de Parlament, este necesar votul majoritaţii deputaţilor prezenţi la şedinţă, dar nu al majorităţii deputaţilor înregistraţi la începutul şedinţei Parlamentului. Potrivit normelor regulamentare, stabilirea numărului deputaţilor prezenţi la şedinţă care urmează să voteze hotărârea intră în atribuţiile Preşedintelui şedinţei Parlamentului. În acest context, autorităţile menţionează că Hotărârea Parlamentului nr.314 a fost adoptată cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi la şedinţă, stabilit la momentul votării de către Preşedintele şedinţei. 3. Aprecierea Curţii

Potrivit articolului 74 alin. (2) din Constituţie, hotărârile Parlamentului se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi .

Această normă constituţională este dezvoltată în art.11 din Legea privind actele legislative, care prevede că hotărârile Parlamentului, ca acte legislative subordonate legilor, se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi, dacă prin Constituţie nu se prevede o altă majoritate. Totodată, potrivit acestui articol, hotărârile cu caracter individual şi alte hotărâri care nu conţin norme de drept pot fi examinate fără a fi supuse tuturor procedurilor prealabile în organele de lucru ale Parlamentului.

Prin Hotărârea Curţii nr.26 din 13 octombrie 1997 cu privire la interpretarea articolului 74 alineatele (1) şi (2) din Constituţie, Curtea a reţinut că: "legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, iar legile ordinare, hotărârile şi alte acte - cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi . Aceste stipulări ale Constituţiei şi Regulamentul Parlamentului sunt exprimate clar şi nu pot fi interpretate într-un sens larg, de aceea prevederile art.74 alin. (1) şi (2) din Constituţie trebuie interpretate univoc [...]".

Curtea reţine că pentru adoptarea unei hotărâri de Parlamen