Hotărâre nr. 18 din 04.10.2011

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituțională la 6 iulie 2011, în temeiul art.25 alin. (1) lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituțională și art.38 alin. (1) lit. g) din Codul jurisdicției constituționale de deputații în Parlament, dnii Serghei Sîrbu și Artur Reșetnicov, pentru controlul constituționalității Hotărârii Parlamentului nr.122 din 5 iulie 2011 privind eliberarea din funcție a Președintelui Curții Supreme de Justiție (M.O. nr. 110-112/204, 2011).

Autorii sesizării au pretins, în special, că eliberarea din funcție a Președintelui Curții Supreme de Justiție prin actul contestat s-a efectuat cu încălcarea procedurii de adoptare, fiind incompatibilă cu prevederile art.1 alin.(3), art.6, art.7, art.8, art.66, art.116 și art.123 alin.(1) din Constituție.

La 20 iulie 2011 sesizarea a fost completată cu argumente adiționale.

Prin decizia Curții Constituționale din 15 august 2011 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudicia fondul cauzei.

În procesul examinării sesizării, Curtea Constituțională a solicitat opiniile Parlamentului, Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Justiției, Centrului pentru Drepturile Omului, Universității de Stat din Moldova, Universității Libere Internaționale din Moldova și Asociației obștești „Juriștii pentru Drepturile Omului".

În ședința plenară publică a Curții, autorii sesizării au participat personal. Parlamentul a fost reprezentat de dl Ion Creangă, șeful Direcției juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de dl Vladimir Grosu, viceministru al justiției.

Prevederile relevante ale Legii nr. 789-XIII din 26 martie 1996 privind Curtea Supremă de Justiție (M.O. nr. 332-333/323, 1996; republicată M.O. nr. 196-199/764, 2003) sunt următoarele: Articolul 9 Numirea în funcție a președintelui, vicepreședinților, judecătorilor Curții Supreme de Justiție „(1) Președintele, vicepreședinții Curții Supreme de Justiție - președinți ai colegiilor, vicepreședinții colegiilor și judecătorii Curții Supreme de Justiție sînt numiți în funcție de Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de 30 de zile. Președintele și vicepreședinții Curții Supreme de Justiție - președinți ai colegiilor, vicepreședinții colegiilor Curții Supreme de Justiție sînt numiți în funcție pe un termen de 4 ani. [...]"

Prevederile relevante ale Legii nr. 199 din 16 iulie 2010 cu privire la statutul persoanelor cu funcții de demnitate publică (M.O. nr.194-196/637, 2010) sunt următoarele: Articolul 3 Sfera de aplicare a prezentei legi „[...] (2) Prevederile prezentei legi se aplică demnitarului în partea în care statutul acestuia nu este reglementat prin legi speciale. În cazul în care soluțiile juridice prevăzute de prezenta lege și de legea specială care reglementează activitatea demnitarului respectiv diferă, se aplică prevederile legii speciale corespunzătoare." Articolul 7 Mandatul demnitarului „[...] (3) În cazul în care termenul regulamentar de exercitare a mandatului expiră sau a expirat, iar succesorul de competență nu intră în exercitarea mandatului, demnitarul continuă să-și exercite mandatul pînă la ocuparea funcției de către succesorul de competență."

Prevederile relevante ale Legii nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (M.O. nr. 59-60/664, 1995; republicată M.O. nr. 117-119/946, 2002) sunt următoarele: Articolul 2 Unitatea statutului de judecător „Judecătorii din toate instanțele judecătorești, inclusiv judecătorii de instrucție, au un statut unic și se disting între ei numai prin împuterniciri și competență."

Prevederile relevante ale Legii nr. 947-XIII cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii din 19 iulie 1996 (M.O. nr. 64/641, 1996; republicată M.O. nr. 186-188/752, 2003) sunt următoarele: Articolul 4 Competența Consiliului Superior al Magistraturii „[...] (1) Întru exercitarea funcțiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii are următoarele competențe referitoare la cariera judecătorilor: a) face propuneri Președintelui Republicii Moldova sau, respectiv, Parlamentului de numire, promovare, transferare sau eliberare din funcție a judecătorilor, președinților și vicepreședinților instanțelor judecătorești; [...] e) dispune interimatul funcției de președinte sau de vicepreședinte al judecătoriei sau al curții de apel, în cazul vacanței funcției sau suspendării din funcție a acestora, pînă la completarea funcției vacante în modul stabilit de lege sau anularea suspendării; [...]"

Prevederile relevante ale Legii contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10 februarie 2000 (M.O. nr. 57-58/375, 2000; republicată M.O. ediție specială din 03.10.2006, pag.30) sunt următoarele: Articolul 4 Actele exceptate de la controlul judecătoresc „Nu pot fi atacate în instanțele de contencios administrativ: a) actele exclusiv politice ale Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova și Guvernului, precum și actele administrative cu caracter individual, emise de Parlament, de Președintele Republicii Moldova și de Guvern în exercițiul atribuțiilor prevăzute expres de normele constituționale sau legislative, ce țin de alegerea, numirea și destituirea din funcțiile publice cu responsabilități de protecție a intereselor generale ale statului sau ale instituțiilor publice a persoanelor oficiale de stat, exponente ale unui interes politic sau public deosebit, conform listei prezentate în anexă, parte integrantă a prezentei legi; [...]" ÎN DREPT

La 5 iulie 2011 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Hotărârea nr.122, prin care Președintele Curții Supreme de Justiție a fost eliberat din funcție „ în temeiul art.116 alin.(4) din Constituție î n legătură cu neîndeplinirea funcțiilor de serviciu prevăzute la art.1 alin. (2) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție ".

Autorii sesizării consideră că eliberarea din funcție a Președintelui Curții Supreme de Justiție a fost efectuată cu încălcarea procedurii, fără respectarea principiilor fundamentale ale separației puterilor și independenței justiției și contravine prevederilor art.1 alin.(3), art.6, art.7, art.8, art.66, art.116 și art.123 alin.(1) din Constituție.

Curtea reține că prerogativa care i-a fost acordată prin articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție presupune stabilirea corelației dintre normele contestate și textul Constituției, ținând cont de principiul supremației acesteia.

În acest sens, Curtea reține că articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție dispune că aceasta: „[...] exercită, la sesizare, controlul constituționalității [...] hotărîrilor Parlamentului [...]"

În ceea ce privește aplicarea articolului 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, prin Hotărârea nr. 10 din 16 aprilie 2010 pentru revizuirea Hotărârii nr. 16 din 28 mai 1998 „Cu privire la interpretarea art. 20 din Constituția Republicii Moldova" în redacția Hotărârii nr. 39 din 9 iulie 2001 (M.O. nr. 58-60/9, 2010), Curtea Constituțională a menționat că : „[...] Constituția Republicii Moldova, prin art.135 alin.(1) lit.a), abilitează Curtea Constituțională cu controlul constituționalității tuturor actelor adoptate de Parlament, fără a face distincție între actele normative și cele individuale . [...]"

În acest context, Curtea Constituțională a operat distincția între persoanele oficiale exponente ale unui interes politic și persoanele oficiale exponente ale unui interes public deosebit.

Curtea și-a menținut practica de exceptare de la controlul de constituționalitate a actelor administrative cu caracter individual emise de Parlament, de Președintele Republicii Moldova și de Guvern în exercițiul atribuțiilor prevăzute expres de normele constituționale sau legislative, ce țin de alegerea, numirea și destituirea din funcțiile publice a persoanelor oficiale exponente ale unui interes politic deosebit.

Pe de altă parte, Curtea Constituțională a statuat că actele administrative cu caracter individual emise de Parlament, Președintele Republicii Moldova și Guvern în exercițiul atribuțiilor prevăzute expres de normele constituționale sau legislative, ce țin de alegerea, numirea și destituirea din funcțiile publice a persoanelor oficiale exponente ale unui interes public deosebit, pot face obiect al controlului constituționalității la sesizarea subiecților abilitați cu acest drept.

În acest sens, în Hotărârea nr. 10 din 16 aprilie 2010, menționată mai sus, Curtea Constituțională a reținut că: „[...] Actele emise de Parlament, Președintele Republicii Moldova și Guvern referitoare la persoanele oficiale exponente ale unui interes public deosebit, alese sau numite pentru durata mandatului atribuit, pot face obiect al controlului constituționalității sub aspectul formei și procedurii de adoptare . Până la adoptarea de către Parlament a cadrului legal pertinent Curtea Constituțională va decide cu discernământ în cazurile privind funcțiile oficiale cu caracter public deosebit. [...]"

Curtea reține că, în aceeași ordine de idei, prin Hotărârea nr. 29 din 21 decembrie 2010 pentru controlul constituționalității Legii nr. 95 din 21 mai 2010 pentru modificarea și completarea unor acte legislative (M.O. nr. 1-4/1, 2011), a declarat neconstituționale normele prin care, contrar concluziilor expuse în Hotărârea Curții nr.10 din 16 aprilie 2010 menționată supra , Parlamentul a exclus verificarea în contenciosul constituțional a hotărârilor Parlamentului, decretelor Președintelui Republicii Moldova și hotărârilor Guvernului cu caracter individual, Curtea asumându-și, în baza articolului 135 din Constituție, controlul jurisdicțional al acestei categorii de acte.

Aceleași principii au fost reiterate de Curtea Constituțională în Hotărârea nr. 14 din 7 iulie 2011 pentru controlul constituționalității Hotărârii Parlamentului nr. 83 din 21 aprilie 2011 privind numirea în funcția de Președinte al Curții de Conturi (M.O. nr. 118-121/16, 2011).

În partea ce ține de specificul mandatului de președinte al Curții Supreme de Justiție, Curtea Constituțională reiterează concluziile conținute în Hotărârea nr. 11 din 27 aprilie 2011 pentru controlul constituționalității Hotărârii Parlamentului nr.30-XVIII din 4 martie 2010 privind eliberarea din funcție a Președintelui Curții Supreme de Justiție (M.O. nr. 68-69/10, 2010): „Conform alin.(4) art.116 din Constituția Republicii Moldova și Legii nr.789-XIII din 26.03.1996 „Cu privire la Curtea Supremă de Justiție", Președintele Curții Supreme de Justiție este numit în funcție de Parlament, pentru un mandat de 4 ani, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, din rândurile judecătorilor Curții Supreme de Justiție, fapt ce exclude aprecierea funcției de Președinte al Curții Supreme de Justiție ca având caracter politic, or, funcția de judecător este incompatibilă cu activitatea politică. Prin urmare, Curtea reține că funcția de Președinte al Curții Supreme de Justiție nu este o funcție politică ."

Curtea reține că, potrivit articolului 4 lit.a) din Legea contenciosului administrativ, Președintele Curții Supreme de Justiție nu se poate adresa în contenciosul administrativ pentru protecția drepturilor sale ce rezultă din raporturile de serviciu. Din aceste considerente și având în vedere Hotărârea nr. 29 din 21 decembrie 2010 menționată supra , care se referă la demiterea unei persoane oficiale exponente a unui interes public deosebit, numite pe durata mandatului, hotărârea Parlamentului, deși este un act cu caracter individual, este pasibilă controlului constituționalității sub aspectul formei și procedurii de adoptare.

Având în vedere normele constituționale și legale menționate, Curtea conchide că Hotărârea nr. 122 din 5 iulie 2011 privind eliberarea din funcție a Președintelui Curții Supreme de Justiție corespunde cerințelor prevăzute de articolul 66 din Constituție, actul fiind adoptat de Parlament sub formă de hotărâre, care conține părțile structurale necesare.

În ceea ce privește aprecierea juridică a problemei de compatibilitate cu prevederile Constituției a Hotărârii Parlamentului nr. 122 din 5 iulie 2011 sub aspectul competenței de adoptare, Curtea Constituțională consideră necesară elucidarea naturii juridice a mandatului exercitat de Președintele Curții Supreme de Justiție începând cu 29 martie 2011 și până la data demiterii sale de către Parlament la 5 iulie 2011.

În acest context, Curtea Constituțională reține faptul că, examinând chestiunea dacă termenul de 4 ani, pentru care sunt numiți în funcție președinții și vicepreședinții instanțelor judecătorești, se referă și la Curtea Supremă de Justiție, în Hotărârea nr. 7 din 18 martie 2004 privind interpretarea dispozițiilor art. 116 alin. (3) din Constituție, constatând că alin. (4) al articolului 116 din Constituție nu stipulează expres durata exercitării funcțiilor de Președinte și vicepreședinte al Curții Supreme de Justiție, a statuat următoarele: "[...] întrucît Curtea Supremă de Justiție face parte din cele trei instanțe judecătorești, prin care, conform art. 115 alin. (1) din Constituție, se înfăptuiește justiția în Republica Moldova, dispoziția constituțională privind termenul de 4 ani pentru care sunt numiți în funcție președinții și vicepreședinții instanțelor de judecată cuprinsă în art. 116 alin.(3) comportă un caracter general în raport cu alin.(4) care îl succedă și care reglementează desemnarea președintelui, vicepreședinților și judecătorilor Curții Supreme de Justiție . [...]"

În același context, Curtea Constituțională a menționat că: „[...] Limitarea termenului nu aduce atingere garanțiilor constituționale privind independența, imparțialitatea și inamovibilitatea judecătorului, consacrate de art. 116 alin. (1) din Constituție, întrucât vizează doar funcțiile administrative deținute în instanțe judecătorești. [...]"

Legiuitorul constituant a legiferat expres în Constituție că durata mandatului Parlamentului este de 4 ani și că acesta se prelungește până la întrunirea legală a noii componențe (articolul 63); că mandatul Președintelui Republicii Moldova durează 4 ani și se exercită până la depunerea jurământului de către Președintele nou ales (articolul 80); că Guvernul își exercită mandatul până la data validării alegerilor pentru un nou Parlament, îndeplinind numai funcțiile de administrare a treburilor publice până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern (articolul 103). Astfel, Constituția stipulează expres prelungirea de drept a mandatelor Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova și Guvernului, acest mecanism fiind destinat asigurării continuității exercitării puterii în stat și evitării vidului de putere.

Pe de altă parte, Constituția nu prevede o normă similară de prelungire de drept a mandatului de 4 ani, prevăzut de articolul 116 alin.(3) din Constituție, în cazul președinților și vicepreședinților instanțelor judecătorești, inclusiv ai Curții Supreme de Justiție.

Curtea observă că, prin hotărârea nr. 529/33 din 23 noiembrie 2010, Consiliul Superior al Magistraturii a anunțat concurs pentru suplinirea funcției de Președinte al Curții Supreme de Justiție. Prin hotărârea nr.141/11 din 29 martie 2011, Consiliul Superior al Magistraturii a constatat expirarea la aceeași dată a termenului regulamentar de exercitare a mandatului de Președinte al Curții Supreme de Justiție de către dl Ion Muruianu. În același timp, Consiliul Superior al Magistraturii a decis ca dl Ion Muruianu să continue exercitarea mandatului de Președinte al Curții Supreme de Justiție " potrivit articolului 7 alin.(3) din Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcție de demnitate publică ", potrivit căruia, în cazul în care termenul regulamentar de exercitare a mandatului expiră sau a expirat, iar succesorul de competență nu intră în exercitarea mandatului, demnitarul continuă să-și exercite mandatul până la ocuparea funcției de către succesorul de competență.

În acest context, Curtea Constituțională reține că, în conformitate cu articolul 3 alin.(2) din Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcție de demnitate publică, prevederile acestei legi se aplică demnitarului în partea în care statutul acestuia nu este reglementat prin legi speciale . În cazul în care soluțiile juridice prevăzute de această lege și de legea specială care reglementează activitatea demnitarului respectiv diferă, se aplică prevederile legii speciale corespunzătoare.

Procedura de numire și de eliberare din funcție a președinților și vicepreședinților instanțelor judecătorești este guvernată de legi organice speciale, care au fost adoptate întru dezvoltarea și realizarea prevederilor constituționale.

Însă nici Constituția, nici Legea specială cu privire la Curtea Supremă de Justiție nu reglementează prelungirea mandatului de 4 ani pentru Președintele Curții Supreme de Justiție.

Curtea reține că dl Ion Muruianu a fost numit în funcția de Președinte al Curții Supreme de Justiție la 29 martie 2007 pentru un termen de 4 ani, în conformitate cu prevederile articolului 116 alin. (3) din Constituție și articolului 9 din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție.

Astfel, în conformitate cu normele constituționale și legale speciale, termenul de exercitare a mandatului de Președinte al Curții Supreme de Justiție de către dl Ion Muruianu a expirat la 29 martie 2011, fiind astfel consumat integral.

Prin urmare, după data de 29 martie 2011, a intervenit vacanța funcției de Președinte al Curții Supreme de Justiție.

În acest context, Curtea Constituțională reiterează concluziile statuate în Hotărârea nr. 2 din 8 februarie 2011 pentru interpretarea art.90 alin.(4) din Constituția Republicii Moldova (M.O. nr. 31/4, 2011), potrivit cărora: „[...] în sens constituțional, vacanța funcției constituie intervalul de timp în care o funcție nu este ocupată . [...] În situațiile în care survine vacanța funcției se instituie interimatul funcției, care reprezintă o perioadă de timp în care funcția vacantă este exercitată de o altă persoană decât titularul funcției . [...]"

Curtea reține că articolul 4 alin. (1) lit.e) din Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii reglementează interimatul funcției de președinte sau de vicepreședinte al judecătoriei sau curții de apel, prezumând vacanța acestor funcții începând cu expirarea mandatului și până la suplinirea acestora în modul stabilit de lege. Prin urmare, prerogativa de a dispune exercitarea interimatului aparține în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii.

În același timp, Curtea observă că, deși în articolul 4 din Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii nu este expres menționată Curtea Supremă de Justiție, pornind de la unitatea statutului judecătorilor din toate instanțele judecătorești (articolul 2 din Legea privind statutul judecătorului) și urmând raționamentele exprimate în Hotărârea nr. 7 din 18 martie 2004 precitată, decizia privind asigurarea interimatului funcției de Președinte al Curții Supreme de Justiție ține de competența exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii.

Curtea reține că, după expirarea la 29 martie 2011 a termenului de exercitare a mandatului de Președinte al Curții Supreme de Justiție, a intervenit vacanța funcției cu consecințele respective - dispunerea de către Consiliul Superior al Magistraturii a interimatului funcției, organizarea și desfășurarea concursului pentru suplinirea postului vacant de președinte. Astfel, dl Ion Muruianu nu mai deținea funcția de Președinte al Curții Supreme de Justiție, ci exercita interimatul acestei funcții.

Consiliul Superior al Magistraturii a propus, iar Parlamentul a dispus eliberarea domnului Ion Muruianu din funcția pentru care el exercita interimatul, care s-a constituit după 29 martie 2011, odată cu expirarea mandatului regulamentar de președinte.

Curtea relevă că Parlamentul, adoptând hotărârea contestată, și-a arogat competențele Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul asigurării interimatului funcției de Președinte al Curții Supreme de Justiție.

În lumina celor expuse, Curtea Constituțională consideră că Parlamentul a încălcat competența exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii - de gestionare a situațiilor de interimat al funcției de Președinte al Curții Supreme de Justiție și că, astfel, Hotărârea Parlamentului contestată este incompatibilă cu prevederile art.6 și art.123 din Constituție.

În același timp, analizând prevederile referitoare la modul de numire în funcția de Președinte al Curții Supreme de Justiție și de aplicare a sancțiunilor disciplinare, inclusiv eliberarea din funcție, Curtea Constituțională reține că ele au aplicabilitate doar în cadrul mandatului regulamentar. Legile organice speciale nu reglementează aceste situații de drept apărute după expirarea termenului mandatului, motiv pentru care Curtea consideră necesar să adopte o adresă.