Hotărâre nr. 34 din 08.12.2017

La originea cauzei se află excepția de neconstituționalitate a articolului 87 alin. (1) din Codul muncii 154-XV din 28 martie 2003, ridicată de către Andrei Şveţ, reprezentantul Ministerului Sănătăţii, Muncii şi Protecţiei Sociale, în dosarul nr. 3-1812/15, aflat pe rolul Judecătoriei Chișinău, sediul Centru.

Sesizarea a fost depusă la Curtea Constituțională la 22 iunie 2017 de către judecătorul Constantin Roşca, din cadrul Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, în temeiul articolului 135 alin. (1) lit. a) și g) din Constituție, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 9 februarie 2016, precum și al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituțională.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a pretins că prevederile art.87 alin. (1) din Codul muncii, în redacția anterioară a Legii nr. 188 din 21 septembrie 2017, sunt contrare articolelor 4, 7, 8, 16, 20, 46 şi 54 din Constituție.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 17 octombrie 2017 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului şi Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor din Moldova.

În şedinţa plenară publică a Curţii, excepția de neconstituționalitate a fost susţinută de reprezentantul Ministerului Sănătăţii, Muncii şi Protecţiei Sociale, dl Andrei Şveţ. Parlamentul a fost reprezentat de către dl Valeriu Kuciuk, şef al Serviciului reprezentare la Curtea Constituţională şi organele de drept din cadrul Direcției generale juridice a Secretariatului Parlamentului. În şedinţa plenară publică a Curţii reprezentantul Guvernului nu a participat.

La 17 august 2015, Ministerul Sănătăţii a emis ordinul nr. 106-P §2, prin care a dispus concedierea lui Gheorghe Ciobanu în temeiul art. 86 alin. (1) lit. g) din Codul muncii.

La 30 octombrie 2015, Gheorghe Ciobanu a depus la Judecătoria Chişinău, sediul Centru, o acţiune împotriva Ministerului Sănătăţii, prin care a solicitat anularea ordinului de sancţionare disciplinară nr. 101-P §1 din 3 august 2015.

În acelaşi timp, la 11 noiembrie 2015, Gheorghe Ciobanu a înaintat o altă acţiune împotriva Ministerului Sănătăţii cu privire la anularea ordinelor de sancţionare şi de eliberare din serviciu.

La 27 aprilie 2016, judecătorul Constantin Roşca a emis o încheiere prin care a conexat într-un singur proces ambele acţiuni.

În cadrul procesului, reprezentantul dlui Gheorghe Ciobanu a prezentat informaţia eliberată de Federaţia Sindicală „Sănătatea" din Moldova, care confirmă că, la concedierea dlui Gheorghe Ciobanu, Ministerul Sănătăţii nu a solicitat acordul sindicatului, contrar art. 87 din Codul muncii.

În acest context, reprezentantul Ministerului Sănătăţii, Andrei Şveţ, a solicitat ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 87 alin. (1) din Codul muncii şi sesizarea Curţii Constituţionale.

La 9 iunie 2017, Judecătoria Chișinău, sediul Centru, a dispus ridicarea excepției de neconstituționalitate și transmiterea sesizării în adresa Curții Constituționale pentru soluționare.

Prevederile relevante ale Codului muncii nr. 154-XV din 28 martie 2003 (M.O., 2003, nr. 159-162, art. 648) sunt următoarele: Articolul 86 Concedierea „(1) Concedierea - desfacerea din iniţiativa angajatorului a contractului individual de muncă pe durată nedeterminată, precum şi a celui pe durată determinată - se admite pentru următoarele motive: a) rezultatul nesatisfăcător al perioadei de probă (art.63 alin.(2)); b) lichidarea unităţii sau încetarea activităţii angajatorului persoană fizică; c) reducerea numărului sau a statelor de personal din unitate; d) constatarea faptului că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute sau muncii prestate din cauza stării de sănătate, în conformitate cu certificatul medical; e) constatarea faptului că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute sau muncii prestate din cauza calificării insuficiente, stabilită în urma atestării efectuate în modul prevăzut de Guvern; f) schimbarea proprietarului unităţii (în privinţa conducătorului unităţii, a adjuncţilor săi, a contabilului-şef); g) încălcarea repetată, pe parcursul unui an, a obligaţiilor de muncă, dacă anterior salariatul a fost sancţionat disciplinar; [...]" Articolul 87 Interzicerea concedierii fără acordul organului sindical „(1) Concedierea salariaţilor membri de sindicat în cazurile stipulate la art.86 alin.(1) lit. c), e) şi g) poate avea loc doar cu acordul preliminar scris al organului (organizatorului) sindical din unitate. În celelalte cazuri, concedierea se admite cu consultarea prealabilă a organului (organizatorului) sindical din unitate." [în redacţia anterioară Legii nr. 188 din 21 septembrie 2017] „(1) Concedierea salariaţilor membri de sindicat se admite cu consultarea prealabilă a organului (organizatorului) sindical din unitate . [în redacţia Legii nr. 188 din 21 septembrie 2017] (2) Concedierea persoanei alese în organul sindical şi neeliberate de la locul de muncă de bază se admite cu respectarea modului general de concediere şi doar cu acordul preliminar al organului sindical al cărui membru este persoana în cauză. (3) Conducătorii organizaţiei sindicale primare (organizatorii sindicali) neeliberaţi de la locul de muncă de bază nu pot fi concediaţi fără acordul preliminar al organului sindical ierarhic superior. (4) Organele sindicale (organizatorii sindicali) indicate la alin.(1)-(3) îşi vor comunica acordul sau dezacordul ( opinia consultativă ) argumentat în scris privind concedierea salariatului în termen de 10 zile lucrătoare de la data solicitării acordului ( opiniei consultative ) de către angajator. În cazul în care răspunsul nu a fost primit de angajator în acest termen, acordul ( comunicarea opiniei consultative ) a organului respectiv se prezumă."

Prevederile relevante ale Legii sindicatelor 1129-XIV din 7 iulie 2000 (M.O., 2000, nr. 130-132, art. 919) sunt următoarele: Articolul 12 Apărarea drepturilor şi intereselor membrilor de sindicat „Sindicatul reprezintă şi apără drepturile şi interesele profesionale, economice, de muncă şi sociale colective şi individuale ale membrilor săi în autorităţile publice de toate nivelurile, în instanţele judecătoreşti, în asociaţiile obşteşti, în faţa patronilor şi asociaţiilor acestora." Articolul 16 Apărarea dreptului membrilor de sindicat la muncă „(1) Sindicatele apără dreptul membrilor săi la muncă, dreptul de a dispune liber de aptitudinile lor, de a alege domeniul de activitate şi profesia, dreptul la remunerarea muncii, care ar asigura un nivel de trai decent. (2) Sindicatele participă la elaborarea politicii de stat privind utilizarea forţei de muncă, propun măsuri de protecţie socială a persoanelor disponibilizate de la unităţi, exercită controlul obştesc asupra respectării legislaţiei cu privire la utilizarea forţei de muncă. (3) Lichidarea, reorganizarea unităţii sau schimbarea formei de proprietate, întreruperea totală sau parţială a procesului de producţie din iniţiativa patronului, fapte ce conduc la reducerea în masă a locurilor de muncă sau la înrăutăţirea condiţiilor de muncă, pot fi efectuate doar cu condiţia informării, cu cel puţin 3 luni înainte, a sindicatului din ramura respectivă şi iniţierii negocierilor colective în vederea respectării drepturilor şi intereselor lucrătorilor. (4) Desfacerea, din iniţiativa patronului, a contractului individual de muncă cu lucrătorul membru de sindicat va avea loc în conformitate cu prevederile Codului muncii al Republicii Moldova ." Articolul 21 Participarea la soluţionarea litigiilor individuale de muncă şi a conflictelor colective de muncă „(1) Sindicatele acordă asistenţă juridică membrilor de sindicat , participă, în conformitate cu legislaţia, la soluţionarea litigiilor individuale de muncă. (2) Sindicatele participă la soluţionarea conflictelor colective de muncă în problemele legate de interesele profesionale, economice, de muncă şi sociale, de încheierea şi îndeplinirea contractelor colective de muncă, de stabilirea unor noi condiţii de muncă şi de trai sau schimbarea celor existente. Drepturile sindicatelor în procesul de soluţionare a unor asemenea conflicte sînt stabilite de legislaţie, de actele normative şi de contractele colective de muncă. (3) Sindicatele creează, în conformitate cu legislaţia, servicii juridice pentru reprezentarea drepturilor şi intereselor membrilor lor în autorităţile publice, inclusiv în autorităţile judecătoreşti şi în alte autorităţi. Modul de activitate a unor astfel de servicii este determinat în statutele (regulamentele) lor, aprobate de organul sindical respectiv." Articolul 23 Dreptul la informaţie „(1) Sindicatele sînt în drept să primească gratuit informaţie de la autorităţile administraţiei publice, patroni şi asociaţiile lor în probleme ce ţin de muncă, salariu, şomaj, dezvoltarea social-economică, starea mediului înconjurător, privatizare, asistenţă socială, ocrotirea sănătăţii, spaţiul locativ. (2) Neprezentarea de către persoanele cu funcţii de răspundere a informaţiei solicitate sau prezentarea unei informaţii neveridice se califică drept împiedicare a activităţii sindicatelor. Persoanele vinovate sînt trase la răspundere în conformitate cu legislaţia. (3) Sindicatele au dreptul să primească, să transmită şi să difuzeze informaţii prin orice mijloc legitim. În calitate de partener social, ele beneficiază gratuit de serviciile organelor de informare în masă de stat, pot organiza sondaje sociologice şi dispune de centre informative."

Prevederile relevante ale Convenţiei nr. 158 din 22 iunie 1982 cu privire la încetarea raporturilor de muncă din iniţiativa patronului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr. 994-XIII din 15 octombrie 1996 (M.O., 1996, nr. 75-76, art. 718), sunt următoarele: Diviziunea A. Consultarea reprezentanţilor lucrătorilor Articolul 13 „1. În cazul în care intenţionează sa înceteze raporturile de muncă din motive economice, tehnologice, de structură sau alte motive similare, patronul: a) va furniza în timp util reprezentanţilor lucrătorilor vizaţi informaţia respectivă, inclusiv referitoare la motivele pentru încetarea respectivă, numărul şi categoria lucrătorilor care ar putea fi afectaţi precum şi data la care urmează să înceteze în mod efectiv raporturile de muncă; b) va oferi reprezentanţilor lucrătorilor vizaţi, în conformitate cu legislaţia şi practica naţională, cît de repede posibil, posibilitatea să fie consultaţi cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru a evita sau a minimiza încetările şi măsurile de atenuare a efectelor negative ale oricărei încetări asupra lucrătorilor vizaţi, aşa cum sunt cele de a găsi posibilităţi alternative de angajare. 2. Aplicarea dispoziţiilor paragrafului 1 al prezentului articol poate fi limitată de metodicele de implementare vizate în art. 1 al prezentei Convenţii la cazurile în care numărul de lucrători faţă de care urmează să înceteze raporturile de muncă reprezintă cel puţin un număr sau procentaj specificat al forţei de muncă. 3. In scopurile prezentului articol, termenul de reprezentanţi ai lucrătorilor vizaţi semnifică reprezentanţii lucrătorilor recunoscuţi de către legislaţia şi practica naţională în conformitate cu Convenţia cu privire la reprezentanţii lucrătorilor." Diviziunea B. Notificarea către autoritatea competentă Articolul 14 „1. În cazul în care patronul intenţionează să înceteze, din motive economice, tehnologice, de structură sau alte motive similare, el va notifica, în conformitate cu legislaţia şi practica naţională, autorităţii competente, cît de repede posibil, furnizînd informaţie relevantă, inclusiv un raport o expunere în scris a motivelor încetării, numărul şi categoria de lucrători care ar putea fi afectaţi, precum şi la durata în care încetarea va avea loc. 2. Legile şi reglementările naţionale pot limita aplicabilitatea paragrafului 1 al prezentului articol la cazurile în care numărul lucrătorilor, a căror încetare a raporturilor de muncă este propusă, reprezintă cel puţin un număr sau procentaj specificat al forţei de muncă. 3. Patronul va notifica autorităţii competente încetarea vizată în paragraful 1 al prezentului articol, cu o durată minimă de timp înainte de a avea loc încetarea, această durată fiind specificat de legile si reglementările naţionale." ÎN DREPT

Din conținutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează, în esență, imposibilitatea concedierii salariaţilor, membri de sindicat, pentru anumite motive prevăzute de lege în lipsa acordului organului sindical din unitate.

Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente și principii cu valoare constituțională conexe care privesc apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor de către sindicate şi dreptul de proprietate al angajatorului.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie, controlul constituţionalităţii legilor, în speţă a Codului muncii nr. 154-XV din 28 martie 2003, ţine de competenţa Curţii Constituţionale. (2) Excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul acesteia, sau este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu

Fiind ridicată de către reprezentantul Ministerului Sănătăţii, Muncii şi Protecţiei Sociale, Andrei Şveţ, în dosarul nr. 3-1812/15, care se află pe rolul Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate este formulată de subiectul abilitat cu acest drept, în temeiul art. 135 alin. (1) lit. a) şi g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 9 februarie 2016, precum și al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituțională. (3) Prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei

Curtea reţine că prerogativa de a soluţiona excepţiile de neconstituţionalitate, cu care a fost învestită prin articolul 135 alin. (1) lit. g) din Constituţie, presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia şi de pertinenţa prevederilor contestate pentru soluţionarea litigiului principal în instanţele de judecată.

Curtea observă că autorul excepţiei solicită a declara neconstituţional articolul 87 alin. (1) din Codul muncii, în redacţia anterioară Legii nr. 188 din 21 septembrie 2017.

Curtea relevă că, deşi prevederile contestate între timp au fost modificate prin Legea nr. 188 din 21 septembrie 2017, acestea pot face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, întrucât urmează a fi aplicate în cauza deferită judecăţii.

În acest sens, Curtea reiterează că în Hotărârea nr. 2 din 9 februarie 2016 a statuat că: „73. [...] Pornind de la natura excepției de neconstituționalitate, ea poate fi ridicată atât asupra actelor în vigoare, cuprinse la articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, cât și asupra actelor care nu mai sunt în vigoare, dacă sub imperiul acestora s-au născut raporturi juridice care continuă să producă efecte, iar norma este aplicabilă raporturilor juridice litigioase și este determinantă în soluționarea cauzei." (4) Nu există o hotărâre anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate

Curtea subliniază că prevederile contestate nu au constituit obiect al controlului constituționalității.

Prin urmare, Curtea apreciază că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

În acelaşi timp, Curtea observă că, deşi autorul a contestat în întregime alin. (1) al art. 87 din Codul muncii, acesta se referă, în esenţă, la teza întâi din alin. (1), care prevede posibilitatea concedierii salariaţilor membri de sindicat doar cu acordul prealabil al organului sindical. Prin urmare, Curtea va supune controlului constituţionalităţii doar alin. (1) teza întâi din art. 87 din Codul muncii, în redacţia anterioară Legii nr. 188 din 21 septembrie 2017.

De asemenea, Curtea relevă că, în formularea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul pretinde că prevederile contestate încalcă articolele 4, 7, 8, 16, 20 şi 54 din Constituţie.

Astfel, în partea ce ţine de pretinsa încălcare a art. 20 şi 54 din Constituţie, Curtea menţionează că norma contestată nu restricţionează formularea unei acţiuni în justiţie. De asemenea, autorul nu a menţionat care ar fi relevanţa şi pertinenţa în speţă a articolului 16 din Constituţie. Prin urmare, Curtea constată lipsa unei legături de cauzalitate între norma contestată şi articolele 16, 20 şi 54 din Constituţie.

Astfel, pentru a elucida aspectele abordate în sesizare, Curtea va opera cu articolele 9, 42, 46 şi 126 din Constituţie şi principiile consacrate în jurisprudenţa sa.

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile supuse controlului constituţionalităţii încalcă articolul 46 din Constituţie, potrivit căruia: „(1) Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate."

De asemenea, Curtea va examina norma contestată şi prin prisma articolului 9 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia: „Piaţa, libera iniţiativă economică, concurenţa loială sunt factorii de bază ai economiei."

În același timp, Curtea va examina norma contestată în raport cu articolul 42 din Constituție, potrivit căruia: „(2) [...] Ele [Sindicatele] contribuie la apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor."

Suplimentar, Curtea va examina norma contestată şi prin prisma articolului 126 din Constituţie, potrivit căruia: „(2) Statul trebuie să asigure: [...] b) libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător , protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie; [...]" A. Argumentele autorului excepţiei de neconstituționalitate

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul pretinde că norma contestată, potrivit căreia salariatul, membru de sindicat, nu poate fi concediat în lipsa acordului organului sindical, aduce atingere dreptului de proprietate al angajatorului.

De asemenea, autorul susţine că, în ipoteza normei contestate, angajatorul nu poate sancţiona salariatul, membru de sindicat, în cazul manifestării unei atitudini negospodărești față de bunurile sale. B. Argumentele autorităţilor

În opinia sa, Președintele Republicii Moldova susține că prevederile contestate vin să detalieze garanţiile prevăzute de normele constituţionale şi reprezintă un element al mecanismului de prevenire a unor eventuale obstrucţionări şi abuzuri din partea angajatorului în procesul de desfacere a contractului individual de muncă. Or, anume informarea, furnizarea de date, consultările, negocierile cu organele sindicale au menirea de a verifica corectitudinea acţiunilor angajatorului şi de a găsi soluţii de remediere în raporturile cu salariaţii membri de sindicat.

În opinia prezentată, deşi Parlamentul a menţionat că imposibilitatea absolută a angajatorului de a concedia salariaţii membri de sindicat limitează dreptul angajatorului de a hotărî cu privire la organizarea activităţii sale în unitate, în concluzie menţionează că prevederile criticate nu sunt viciate de neconstituţionalitate.

Prin urmare, Curtea observă o contradicţie între argumentele şi concluziile expuse de Parlament.

Guvernul a menţionat că normele contestate corespund actelor internaţionale şi nu privează angajatorii de dreptul de a constata încălcările disciplinei de muncă şi de a aplica sancţiunile disciplinare în conformitate cu art. 206-210 din Codul muncii.

În opinia sa, Confederaţia Naţională a Sindicatelor din Moldova a susţinut că, având în vedere că salariatul, membru de sindicat, este considerat „partea mai slabă" a contractului individual de muncă, norma contestată asigură dreptul sindicatelor de a verifica corectitudinea acţiunilor întreprinse de angajator, precum şi motivele de concediere invocate. C. Aprecierea Curţii 1. Principii generale

Curtea subliniază că sindicatele reprezintă o modalitate de exercitare a libertăţii la asociere.

Valoarea constituţională a sindicatelor şi rolul acestora în raporturile de muncă sunt consacrate în articolul 42 din Constituţie. În vederea apărării intereselor salariaţilor, norma constituţională garantează dreptul acestora de a întemeia şi, respectiv, a se afilia la sindicate. Alineatul (2) din acelaşi articol relevă scopul sindicatelor, care este de a contribui la apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor.

Astfel, Curtea remarcă faptul că norma constituţională ilustrează pregnant atât rolul, cât şi libertatea pe care o au salariaţii prin intermediul sindicatelor în apărarea drepturilor şi promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale acestora, cu condiţia ca sindicatele să acţioneze în limitele propriilor statute elaborate cu respectarea legii.

De asemenea, Curtea subliniază că principiul democraţiei sindicale asigură o protecţie specială salariaţilor aleşi în organele de conducere ale organelor sindicale sau membrilor acestora pentru a preveni luarea unor decizii abuzive de către conducerea unităţilor.

Pe plan european, Consiliul Europei a reglementat dreptul de a se asocia în sindicate în rândul drepturilor fundamentale ale lucrătorilor prin art. 5 al Cartei sociale europene din 1961, revizuită în 1996 şi ratificată de Republica Moldova prin Legea nr. 484-XV din 28 septembrie 2001, care dispune ca statele ce ratifică au obligaţia să adopte o legislaţie naţională care să nu aducă nici o atingere libertăţii lucrătorilor şi patronilor de a se constitui în organizaţii locale, naţionale şi internaţionale pentru protecţia intereselor lor economice şi sociale şi de a adera la aceste organizaţii.

În acest context, Curtea reiterează că şi Convenţia Europeană protejează activităţile sindicale ce sunt exercitate în scopul apărării drepturilor salariaţilor, ceea ce presupune posibilitatea unor acţiuni colective, de unde rezultă şi dreptul acestor organizaţii de a fi consultate şi ascultate de către angajatori.

Cu toate acestea, examinând unele cauze legate de prevederile art. 11 din Convenţia Europeană, care prevede libertatea de întrunire şi de asociere, Curtea Europeană a stabilit o serie de circumstanţe ce decurg din dreptul la asociere sindicală. Astfel, prin Hotărârea din 27 octombrie 1975, pronunţată în cauza Sindicatului naţional al poliţiei belgiene contra Belgiei , Curtea a stabilit că art. 11 paragraful 1 din Convenţie nu garantează sindicatelor şi nici membrilor săi un anumit tratament din partea statului, cum ar fi dreptul de a fi consultat de acesta. De asemenea, în hotărârea menţionată, Curtea Europeană a statuat că statul garantează doar dreptul sindicatelor de a exista, în măsura în care să urmărească interesele în vederea cărora au fost constituite. Pentru aceasta, mijloacele legale necesare trebuie stabilite de legiuitorul naţional, anume lui îi revine sarcina să determine condiţiile în care organele sindicale pot participa la negocierile colective.

În cazul concedierii salariaţilor, rolul sindicatelor este conturat exclusiv prin Convenţia OIM nr. 158 din 22 iunie 1982 cu privire la încetarea raporturilor de muncă din iniţiativa patronului. Astfel, potrivit art. 13 din Convenţie, în cazul încetării raporturilor de muncă din motive economice, tehnologice, de structură sau alte motive similare, angajatorul urmează să consulte reprezentanţii salariaţilor.

Astfel, analizând prevederile Convenţiei sus-menţionate, Curtea constată că consultarea sindicatelor constituie instrumentul principal prin care acestea îşi exercită prerogativele de apărare şi promovare a intereselor salariaţilor.

De asemenea, Curtea menţionează că şi legislaţia naţională promovează cu consecvenţă principiile dreptului sindical, cum ar fi libertatea sindicală, pluralismul sindical şi independenţa sindicatelor.

Sediul materiei care dezvoltă textul constituţional îl reprezintă Codul muncii şi Legea sindicatelor nr. 1129 din 7 iulie 2000, care cuprind totalitatea normelor juridice care reglementează scopul, organizarea şi funcţionarea, poziţia şi rolul sindicatelor în ansamblul mecanismului social.

Sindicatele reprezintă, susţin şi apără interesele salariaţilor în relaţiile lor cu autorităţile publice, cu patronatele şi cu alte persoane juridice şi fizice, în raport cu obiectul şi scopul lor de activitate, potrivit propriilor statute şi în acord cu prevederile legii.

În condiţiile legii, sindicatele au dreptul de a participa la administrarea treburilor publice, la formarea politicii sociale şi economice a statului, a politicii în domeniul muncii. De asemenea, sindicatele sunt în drept să participe la elaborarea proiectelor de programe privind dezvoltarea social-economică, a proiectelor de legi şi de alte acte normative în domeniul remunerării muncii, asigurării sociale, formării preţurilor, ocrotirii sănătăţii şi în alte domenii ce ţin de muncă şi dezvoltarea social-economică. 2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză

Curtea observă că potrivit actualelor prevederi ale art. 87 alin. (1) din Codul muncii: „Concedierea salariaţilor membri de sindicat se admite cu consultarea prealabilă a organului sindical din unitate".

În acelaşi sens, Curtea subliniază că şi Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.158 din 22 iunie 1982 cu privire la încetarea raporturilor de muncă din iniţiativa patronului stabileşte doar obligaţia angajatorului de a notifica şi, respectiv, de a consulta reprezentanţii salariaţilor în cazul concedierii salariaţilor.

Astfel, art. 13 din Convenţie prevede că patronul este obligat să informeze reprezentanţii salariaţilor despre situaţia creată, precum şi posibilitatea să fie consultaţi cu privire la măsurile necesare în vederea evitării sau minimalizării încetării raporturilor de muncă sau găsirea unor posibilităţi alternative de angajare.

Curtea remarcă că scopul unei astfel de consultări a organului sindical este de a asigura respectarea drepturilor salariatului la această etapă.

În schimb, Curtea observă că, în redacția anterioară Legii nr. 188 din 21 septembrie 2017, prevederile art. 87 alin. (1) teza întâi din Codul muncii, care sunt aplicabile în speță, statuau că salariatul, membru de sindicat, putea fi concediat doar dacă organul sindical îşi exprima acordul în acest sens.

Curtea acceptă că rolul organului sindical la încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului reprezintă o garanţie pentru salariat, care se află în relaţii de subordonare faţă de angajator şi care necesită o protecţie specială pentru a evita concedierea abuzivă.

În același timp, având în vedere caracterul imperativ al prevederilor cuprinse în Codul muncii, Curtea observă că solicitarea acordului organului sindical constituia o condiţie obligatorie, în lipsa căruia angajatorul fiind în imposibilitatea de a dispune concedierea salariatului. Corelativ, simpla constatare a lipsei acestui acord putea servi drept temei pentru restabilirea automată în funcție a salariatului de către instanța de judecată.

În acest context, Curtea constată că obligativitatea acordului organului sindical și restabilirea automată în funcție în cazul lipsei acestui acord echivalează cu un drept de veto al organului sindical la concedierea salariaților.

Curtea subliniază că, deşi statele semnatare ale Convenţiei sus-menţionate sunt în drept să ofere prin legislaţia naţională o protecţie mai mare decât cea asumată prin intermediul unui tratat internaţional, această garanţie trebuie să fie proporţională intereselor tuturor participanţilor la raporturile de muncă.

În acest sens, Curtea menţionează că angajatorul este un subiect la fel de esenţial al parteneriatului social în sfera muncii.

Asigurarea unui echilibru între interesele salariaţilor, pe de o parte, şi interesele angajatorilor, pe de altă parte, poate avea loc în funcţie de nivelul de colaborare între aceştia în calitate de parteneri sociali.

Însă din conţinutul normei contestate rezultă că mecanismul colaborării în procedura de concediere lipseşte, fiind favorizate în special interesele salariaţilor. Astfel, chestiunea concedierii salariatului din start nu putea face obiectul unei dezbateri între angajator şi organul sindical.

Curtea consideră că protecţia salariaţilor nu poate fi asigurată prin neglijarea totală a intereselor angajatorului, care, în limitele stabilite de lege, trebuie să dispună de o anumită autonomie în organizarea şi funcţionarea propriei instituţii.

Este evident că, atunci când încetarea sau continuarea raporturilor de muncă cu salariatul depind de acordul organului sindical, dreptul exclusiv al angajatorului de a decide asupra activităţii sale în funcţie de conjunctura economică, comercială în care acesta îşi desfăşoară activitatea este susceptibil de a fi obstrucţionat.

Astfel, condiţionarea concedierii salariatului de acordul organului sindical poate afecta mecanismele economico-financiare ale întreprinderii, cum ar fi structura de producţie, bugetul de venituri şi cheltuieli, natura şi volumul contractelor comerciale încheiate de unitate.

De asemenea, în cazul opunerii sindicatului la concedierea salariatului poate fi încălcat şi dreptul de proprietate al angajatorului, deoarece acesta este nevoit să continue contractul individual de muncă şi să plătească salariatului drepturile salariale.

Astfel, deşi în activitatea lor sindicatele sunt independente şi nu sunt supuse unui control sau subordonări, acestea nu pot dispune de un drept de veto în privinţa deciziilor de concediere a salariaţilor emise de angajator.

Prin urmare, dreptul de veto al organelor sindicale este neproporțional scopului legitim de protecție a drepturilor salariaților în raport cu drepturile angajatorului în procesul de organizare a funcționării unității.

Or, consolidarea libertăţii sindicale în schimbul limitării dreptului la libera inițiativă economică şi a activităţii de întreprinzător și, respectiv, a dreptului de proprietate al angajatorului nu reprezintă o soluţie legislativă proporțională cu scopul urmărit.

Pentru considerentele menționate, dreptul de veto al organelor sindicale la luarea deciziilor de concediere a salariaţilor încalcă prevederile articolelor 9, 46 şi 126 din Constituţie, care consfințesc libera inițiativă economică, libera activitate de întreprinzător şi dreptul de proprietate. În acest sens, lipsa acordului organului sindical la concedierea salariaţilor nu poate constitui în sine un temei de restabilire automată în funcţie.

În același context, Curtea va emite o Adresă Parlamentului pentru revizuirea prevederilor care consacră o soluție legislativă similară privind dreptul de veto al organelor sindicale în procedura de concediere a salariaților.

Totodată, Curtea reţine că, pentru apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite de lege, în cazul unei concedieri abuzive salariatul este în drept să formuleze o acţiune în justiţie. Astfel, în situația în care instanța de judecată va constata ilegalitatea concedierii , aceasta poate dispune restabilirea în funcție și repararea prejudiciului cauzat pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la muncă. Din aceste motive, în temeiul articolului 140 alin. (2) din Constituţie şi articolului 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, articolelor 6, 61, 62 lit. a) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională HOTĂRĂŞTE : 1 . Se admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către reprezentantul Ministerului Sănătăţii, Muncii şi Protecţiei Sociale, Andrei Şveţ, în dosarul nr. 3-1812/15, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul Centru. 2. Se declară neconstituțională teza întâi „Concedierea salariaţilor membri de sindicat în cazurile stipulate la art.86 alin.(1) lit. c), e) şi g) poate avea loc doar cu acordul preliminar scris al organului (organizatorului) sindical din unitate." de la articolul 87 alineatul (1) din Codul muncii al Republicii Moldova nr. 154-XV din 28 martie 2003, în redacţia anterioară Legii nr. 188 din 21 septembrie 2017. 3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Preşedinte Tudor PANŢÎRU Chişinău, 8 decembrie 2017 HCC nr. 34 Dosarul nr. 88g/2017