Hotărâre nr. 2 din 09.02.2016

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 9 decembrie 2015, în temeiul articolelor 135 alin. (1) lit. b) din Constituţie, 25 lit. d) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin. (1) lit. d) din Codul jurisdicţiei constituţionale, de către Curtea Supremă de Justiție, pentru interpretarea articolului 135 alin.(1) lit. g) din Constituţia Republicii Moldova.

Autorul sesizării a solicitat Curţii Constituţionale ca prin interpretarea articolului 135 alin.(1) lit. g) din Constituţie să se explice: „1) Este în drept Curtea Supremă de Justiţie să refuze instanţelor judecătoreşti sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, ridicată de către acestea în cadrul unui proces, ţinând cont de redacţia art. 135 alin. (1) lit. g) din Constituţie? 2) Care este rolul Curţii Supreme de Justiție în procesul sesizării Curţii Constituţionale, prin raportare la dreptul instanţelor judecătoreşti de toate nivelurile de a ridica excepţia de neconstituţionalitate? 3) Sunt în drept instanţele judecătoreşti să refuze părţilor ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate?"

Prin decizia Curţii Constituţionale din 15 decembrie 2015 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Consiliului Superior al Magistraturii, Asociației Judecătorilor din Republica Moldova și Uniunii Avocaților din Republica Moldova.

Prevederile relevante ale Legii nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituțională (M.O., 1995, nr. 8, art. 86) sunt următoarele: Articolul 4 Atribuțiile [Curții Constituționale] „(1) Curtea Constituţională: a) exercită la sesizare controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte; b) interpretează Constituţia; [...] g) rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie; [...] (2) Competenţa Curţii Constituţionale este prevăzută de Constituţie şi nu poate fi contestată de nici o autoritate publică."

Prevederile relevante ale Codului jurisdicției constituționale nr.502-XIII din 16 iunie 1995 (M.O., 1995, nr. 53-54, art. 597) sunt următoarele: Articolul 2 Autoritatea de jurisdicţie constituţională „(1) Unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova este Curtea Constituţională. (2) Curtea Constituţională garantează supremaţia Constituţiei, asigură realizarea principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească, garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat." Articolul 4 Competenţa în materie a Curţii Constituţionale „(1) În exercitarea jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională: a) efectuează, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor şi hotărârilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte; b) interpretează Constituţia; [...] g) rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie; [...] (2) Se supun controlului constituţionalităţii numai actele normative adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei Republicii Moldova - 27 august 1994. (3) Curtea Constituţională examinează în exclusivitate chestiuni de drept." Articolul 6 Limitele de competenţă „(1) Curtea Constituţională soluţionează numai probleme ce ţin de competenţa sa. Dacă în procesul examinării apar chestiuni de competenţa altor organe, Curtea remite acestora materialele sau comunică faptul părţilor şi organelor interesate, dând explicaţiile de rigoare. (2) Curtea Constituţională îşi stabileşte ea însăşi limitele de competenţă. (3) Controlând constituţionalitatea actului contestat, Curtea Constituţională poate pronunţa o hotărâre şi în privinţa altor acte normative a căror constituţionalitate depinde în întregime sau parţial de constituţionalitatea actului contestat." Articolul 7 Prezumţia constituţionalităţii actelor normative „Orice act normativ, precum şi orice tratat internaţional la care Republica Moldova este parte; se consideră constituţional până când neconstituţionalitatea lui va fi dovedită în procesul jurisdicţiei constituţionale, cu asigurarea tuturor garanţiilor prevăzute de prezentul cod."

Prevederile relevante ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (adoptată la 10 decembrie 1948 la New York, la care Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII din 28 iulie 1990) sunt următoarele: Articolul 10 „Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa."

Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, amendată prin protocoalele adiţionale (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.1298-XIII din 24 iulie 1997) sunt următoarele: Articolul 6 Dreptul la un proces echitabil „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. [...]" ÎN DREPT

Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează, în esenţă, rolul Curții Supreme de Justiție și al instanțelor judecătorești în procesul sesizării Curții Constituționale pentru rezolvarea cazurilor excepționale de neconstituționalitate a actelor normative.

În acest sens, Curtea reţine că sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională interconexe, precum supremația Constituției și asigurarea dreptului la un proces echitabil.

Articolele 25 lit. d) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin. (1) lit. d) din Codul jurisdicţiei constituţionale acordă Curții Supreme de Justiție dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.

Curtea reţine că prerogativa cu care a fost învestită prin articolul 135 alin. (1) lit. b) din Constituţie presupune stabilirea sensului autentic şi deplin al normelor constituţionale, care poate fi realizată prin interpretarea textuală sau funcţională, în măsura în care poate fi dedusă din textul Constituţiei, ţinând cont de caracterul generic al normei și situaţiile complexe în care norma trebuie aplicată etc.

Curtea menționează că aspectele abordate în sesizare se referă la: 1) raportul între instanțele de judecată și părțile litigiului la ridicarea excepției și 2) subiecții cu dreptul de a ridica excepția de neconstituționalitate și de a sesiza Curtea Constituțională .

Curtea reţine că prevederile articolului 135 alin. (1) lit. g) din Constituţie au fost interpretate anterior prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 15 din 6 mai 1997. La efectuarea acestei interpretări Curții i s-a solicitat să explice semnificația sintagmei „excepție de neconstituționalitate" și „acte juridice" de la articolul 135 alin. (1) lit. g) din Constituţie.

Astfel, prin această hotărâre Curtea a explicat sintagma „acte juridice" de la articolul 135 alin. (1) lit. g) prin raportare la litera a) a aceluiași articol, respectiv excepția de neconstituționalitate urmează a fi ridicată asupra actelor cu caracter normativ, enumerate la articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie.

De asemenea, cu referire la noțiunea de „excepție de neconstituționalitate", Curtea a stabilit că „ constituţionalitatea unei legi, unei norme de drept dintr-un alt act normativ, ce urmează a fi raportată părţilor, se poate invoca numai în cazul unui litigiu în curs de judecată, deci întotdeauna pe cale de excepţie şi niciodată prin acţiune ".

Cu referire la aspectele abordate în prezenta cauză, Curtea constată că, deși în hotărârea menționată, prin reiterarea textuală a normei constituționale, s-a stabilit că Curtea Constituțională este sesizată de Curtea Supremă de Justiție cu excepția de neconstituționalitate, Curții nu i s-a solicitat să se pronunţe asupra dreptului tuturor instanțelor de judecată de a sesiza instanța de contencios constituțional. De asemenea, Curtea nu a examinat raportul între instanțele de judecată și părțile litigiului la ridicarea excepției.

Totodată, Curtea constată că Hotărârea nr.15, prin care au fost interpretate prevederile art. 135 alin. (1) lit. g), a fost pronunțată la 6 mai 1997 , până la ratificarea de către Republica Moldova a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ( 24 iulie 1997), prin care au fost asumate angajamente de asigurare a remediilor efective de protecție a drepturilor omului .

Curtea reiterează că, potrivit Hotărârii nr. 55 din 14 octombrie 1999 privind interpretarea unor prevederi ale articolului 4 din Constituţia Republicii Moldova, „această prevedere comportă consecinţe juridice, presupunând, mai întâi, că organele de drept, inclusiv Curtea Constituţională [...], sunt în drept să aplice în procesul examinării unor cauze concrete normele dreptului internaţional [...], acordând, în caz de neconcordanţă, prioritate prevederilor internaţionale".

În aceeaşi ordine de idei, în Hotărârea nr. 10 din 16 aprilie 2010 pentru revizuirea Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 16 din 28 mai 1998 „Cu privire la interpretarea art.20 din Constituţia Republicii Moldova" în redacţia Hotărârii nr. 39 din 9 iulie 2001, Curtea Constituţională a menţionat că „practica jurisdicţională internaţională [...] este obligatorie pentru Republica Moldova, ca stat care a aderat la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ".

De asemenea, examinând opiniile autorităților, Curtea a constatat o abordare diferită în ceea ce privește aplicabilitatea normelor care reglementează instituția excepției de neconstituționalitate, fapt care generează deficiențe în aplicare. 24. Ţinând cont de aceste circumstanțe, Curtea apreciază că articolul 135 alin.(1) lit. a) şi g) din Constituţie necesită a fi interpretat, motiv pentru care sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă. Curtea reţine că a fost sesizată legal şi este competentă să hotărască asupra interpretării art. 135 alin.(1) lit. a) şi g) din Constituţie. Prin urmare, Curtea va examina în continuare fondul sesizării.

Având în vedere faptul că, potrivit articolului 135 alin. (1) din Constituție, controlul constituționalității legilor și a altor acte normative ale Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova și Guvernului este exercitat în temeiul literei a) a articolului constituțional menționat și al literei g) prin intermediul excepției de neconstituționalitate , aspectele abordate în sesizare urmează a fi examinate prin raportare la ambele dispoziţii constituţionale.

Astfel, pentru a elucida aspectele abordate în sesizare, Curtea va opera, în special, cu prevederile articolului 135 alin. (1) literele a) şi g) coroborate cu articolele 20, 115, 116, 134 și 135 alin. (2) din Constituţie, utilizând toate metodele de interpretare legală.

Autorul sesizării menționează că articolul 135 alin.(1) lit. g) din Constituție stabileşte drept atribuţie a Curții Constituționale rezolvarea cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie.

Potrivit autorului sesizării, în dezvoltarea prevederilor constituţionale şi a aplicării instituţiei excepţiei de neconstituţionalitate, art. 12/1 alin. (1) din Codul de procedură civilă stabileşte că, dacă în procesul judecării pricinii se constată că norma de drept ce urmează a fi aplicată sau care a fost deja aplicată este în contradicţie cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova, iar controlul constituţionalităţii actului normativ este de competenţa Curţii Constituţionale, instanţa de judecată formulează o sesizare a Curţii Constituţionale, pe care o transmite prin intermediul Curţii Supreme de Justiţie.

De asemenea, potrivit art. 7 alin. (3) din Codul de procedură penală: „Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa constată că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor Constituţiei şi este expusă într-un act juridic care poate fi supus controlului constituţionalităţii, judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de Justiţie, care, la rândul său, sesizează Curtea Constituţională."

Potrivit autorului sesizării, deşi excepţia poate fi ridicată în cadrul oricărei instanţe de judecată, art. 135 alin. (1) lit. g) din Constituţie atribuie Curţii Supreme de Justiţie competenţa de a sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituționalitate.

Autorul sesizării consideră că se creează situaţia în care, pe de o parte, instanţele sunt în drept şi în acelaşi timp obligate să ridice excepţia de neconstituţionalitate, iar, pe de altă parte, sesizarea Curţii Constituţionale poate fi făcută doar de către Curtea Supremă de Justiţie.

Or, în cazul în care urmează a se interpreta în modul că Curtea Supremă de Justiţie decide, în ultimă instanță, în mod discreţionar de a sesiza instanța constituţională, atunci instituţia excepţiei de neconstituţionalitate îşi pierde din eficiență, fiind denaturat însuși conținutul acesteia.

Autorul sesizării consideră că norma constituţională, care stabileşte competenţa Curţii Supreme de Justiţie de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, urmează a fi interpretată astfel încât să permită aplicarea ei în sensul posibilităţii ridicării excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţele judecătoreşti.

De asemenea, prin sesizare Curții Constituţionale i se solicită să se pronunțe şi asupra corelației dintre părţile litigiului şi instanţa de judecată la ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate. Or, excepţia poate fi ridicată atât de către instanţă, cât şi de către părţile în proces sau reprezentanţii acestora.

În acelaşi timp, în practică se atestă situaţia în care demersul părţilor privind ridicarea excepţiei este respins de către instanţă, prin încheiere. Normele procesuale, care stabilesc că instanţa decide, prin încheiere, ridicarea excepţiei, sunt interpretate în sensul în care aceasta, la discreţia sa, decide de a solicita Curţii Supreme de Justiţie sesizarea Curţii Constituţionale.

Prin urmare, refuzul instanţelor judecătoreşti de a sesiza Curtea, la solicitarea părţilor în proces, ridică probleme legate de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale în materie de jurisdicţie constituţională. 2. Argumentele autorităţilor

În opinia sa scrisă, Președintele Republicii Moldova consideră că sensul strict al art. 135 alin. (1) lit. g) din Constituţie relevă că excepțiile de neconstituționalitate, invocate de către instanţele de judecată, sunt aduse la cunoştinţa Curţii Constituţionale de Curtea Supremă de Justiţie.

În opinia Președintelui Republicii Moldovă, Curtea Supremă de Justiţie nu este în drept să refuze instanţelor judecătoreşti sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, ridicată de către acestea în cadrul unui proces. Refuzul instanţei supreme ar însemna, pe de o parte, lezarea principiului independenţei judecătorilor, consfinţit în art. 116 din Constituţie, iar, pe de altă parte, arogarea prerogativei excepţionale ce aparține Curţii Constituţionale, stabilite de art. 135 alin. (1) lit. g) din Legea Supremă. Astfel, rolul Curţii Supreme de Justiţie este de a aduce la cunoştinţa Curţii Constituţionale încheierea instanţei respective cu privire la ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a actului juridic ce urmează a fi aplicat în cazul judecat.

Totodată, în opinia sa scrisă, Președintele Republicii Moldova susține că, examinând demersurile motivate ale părţilor, instanţele trebuie să aibă dreptul de a le respinge atunci când se urmărește vădit tergiversarea procesului. Motiv pentru refuz ar putea servi şi faptul că legea criticată a fost anterior declarată constituţională de către Curtea Constituţională.

Parlamentul menționează că dreptul statuat în Constituţie de a sesiza Curtea Constituţională, în condiţiile art.135 alin.(l) lit.g), aparţine în exclusivitate Curţii Supreme de Justiţie. Totodată, Parlamentul susține că sesizarea Curții Constituționale constituie un drept discreţionar al Curții Supreme de Justiție. Or, potrivit practicii unitare a Curţii Supreme de Justiţie, în urma excepțiilor remise de către instanțele judecătorești, aceasta sesizează Curtea Constituţională pentru efectuarea controlului constituționalității sau le respinge.

De asemenea, Parlamentul consideră că rolul Curţii Supreme de Justiţie în realizarea dreptului său de a sesiza Curtea Constituţională este de a consolida informaţia adresată Curţii Constituţionale, de a definitiva conţinutul sesizării, precum și de a reprezenta instanța care a ridicat excepția în faţa Curţii Constituţionale. Astfel, în temeiul art.135 alin.(l) lit.g) din Constituţie, responsabilitatea primară de a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, stipulate în Constituţie şi prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi de alte tratate internaţionale în materie, revine Curţii Supreme de Justiţie, în calitate de promotor al autorităţilor judecătoreşti în faţa Curţii Constituţionale.

În opinia sa scrisă, Guvernul menționează că, în conformitate cu art. 135 alin. (1) lit. g) din Constituţie, dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, pentru examinarea unei excepţii de neconstituţionalitate, aparţine în exclusivitate Curţii Supreme de Justiţie. Drept urmare, curţile de apel şi judecătoriile nu au dreptul de a sesiza direct Curtea Constituţională, decât prin intermediul Curţii Supreme de Justiţie.

Guvernul consideră că de facto Curţii Supreme de Justiţie îi revine rolul de intermediar între alte instanţe judecătoreşti şi Curtea Constituţională, astfel, întru exercitarea acestei competenţe, Curtea Supremă de Justiţie este obligată să verifice dacă sesizarea înaintată întruneşte condiţiile de conţinut pentru existenţa unei probleme de constituţionalitate. Totodată, în opinie se menționează că excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată de oricare din părţi sau de instanţă din oficiu, dacă pe parcursul procesului au fost identificate prevederi care sunt în contradicţie cu prevederile Constituţiei.

În opinia sa scrisă, Consiliul Superior al Magistraturii constată că excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată doar în cadrul unui proces judiciar, de către instanţa de judecată din oficiu sau la solicitarea părţilor, la orice etapă a procesului de judecată, atât la examinarea litigiului în prima instanţă, cât şi la examinarea litigiului în ordinea căilor de atac - apelul şi recursul.

Totodată, Consiliul Superior al Magistraturii menționează că, în conformitate cu art. 25 din Legea nr. 317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, Curtea Supremă de Justiţie este subiectul care are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti nefiind incluse ca subiecţi cu drept de sesizare a Curții Constituţionale.

Potrivit Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea Supremă de Justiţie este subiectul care are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională în cazul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţele judecătoreşti. În aceste circumstanţe, sesizările instanţelor judecătoreşti privind excepţiile de neconstituţionalitate urmează a fi transmise Curţii Supreme de Justiţie, care va sesiza, după caz, Curtea Constituţională.

De asemenea, în opinia Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea Supremă de Justiţie va fi în drept să refuze instanţelor judecătoreşti sesizarea Curţii Constituţionale privind ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate, în urma verificării temeiniciei sesizărilor expediate de către instanţele judecătoreşti, pentru a exclude situaţiile în care obiectul sesizărilor a fost deja examinat de Curtea Supremă de Justiţie sau Curtea Constituţională și a nu admite tergiversarea examinării cauzelor, invocându-se neîntemeiat excepţia de neconstituţionalitate de către părţile implicate în procesul judiciar. 3. Aprecierea Curţii 3.1. Principii generale 3.1.1. Supremația Constituției

Principiul fundamental al supremaţiei Constituţiei este consfinţit în articolul 7 din Constituţie, potrivit căruia Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă . Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică.

Supremaţia Constituţiei este garantată de către Curtea Constituţională, definită de legiuitorul constituant ca unică autoritate de jurisdicţie constituţională, independentă în raport cu orice altă autoritate publică. Curtea Constituțională reprezintă unul din pilonii cei mai importanţi ai sistemului de garanţii constituţionale, care asigură funcţionarea democratică a societăţii şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Potrivit modelului european de control al constituţionalității, se exclude exercitarea oricărui control de constituţionalitate de către instanţele ordinare.

Procedura de jurisdicţie constituțională constă în activitatea de verificare a conformităţii actelor, care intră în competența Curții Constituționale, cu Constituţia, având drept scop realizarea principiului supremaţiei Constituţiei.

Potrivit articolului 135 alin. (1) din Constituție, controlul constituționalității legilor și a altor acte normative ale Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova și Guvernului este exercitat în temeiul literei a) și, prin intermediul excepției de neconstituționalitate , literei g) din articolul constituțional menționat. 3.1.2 Aspecte de drept comparat privind instituția excepției de neconstituționalitate

Sporirea preocupării și înțelegerii importanței respectării drepturilor omului a contribuit la dezvoltarea mecanismelor de protecție a acestor drepturi de către instanțele constituționale.

Pornind de la natura subsidiară a mecanismelor CEDO, statele membre au obligaţia de a extinde mecanismele de protecţie a drepturilor omului la nivel naţional, în conformitate cu angajamentele ce derivă din procesul de eficientizare a CtEDO, asumate în cadrul Conferinţelor de la Interlaken (18-19 februarie 2010), Izmir (26-27 aprilie 2011) şi Brighton (19-20 aprilie 2012).

Excepția de neconstituționalitate este un mijloc de apărare, prin care partea chemată în faţa unei instanțe de judecată invocă neconstituționalitatea unei norme legale. Excepția de neconstituționalitate, cu particularitățile sale, reprezintă un mijloc de acces indirect al persoanelor la instanța de contencios constituțional prin intermediul instanței de judecată.

Comisia de la Veneția, în Studiul privind accesul individual la justiția constituțională, adoptat la cea de-a 85-a sesiune plenară din 17-18 decembrie 2010 (CDL-AD(2010)039), a subliniat: „56. Procedurile preliminare sunt printre cele mai frecvente tipuri de acces individual indirect . În cazul în care o instanță de drept comun are dubii dacă actul normativ aplicabil într-un caz concret încalcă Constituția, ea se adresează Curții Constituționale cu o cerere preliminară de constituționalitate. Beneficiul acestui mecanism constă în faptul că instanțele de drept comun sunt bine informate și capabile de a face o sesizare validă. Instanțele de drept comun ordinare servesc ca un filtru inițial și pot ajuta la minimizarea numărului de cereri abuzive sau repetitive. Mai mult, examinarea cererilor preliminare de constituționalitate completează controlul abstract, deoarece în cazul dat este posibil un control în legătură cu un caz concret, în care prevederea se aplică sau se va aplica. [...] [...] 59. „Excepția de neconstituționalitate" poate fi considerată un mijloc foarte eficient de acces individual, dacă o instanță de drept comun este obligată să prezinte o cerere prealabilă [...]"

Curtea menționează că în unele state, precum Austria, Belgia, Bosnia și Herțegovina, Croația, Republica Cehă, Georgia, România, Lituania, Letonia, Germania, Polonia, Ungaria etc., toate instanțele de judecată de drept comun pot ridica în fața Curții Constituționale chestiuni prejudiciale.

În partea ce ţine de prezentarea sesizării doar de către instanța supremă, Comisia de la Veneția, în studiul menționat mai sus, a subliniat: „62. În timp ce [...] reprezintă un mijloc eficient pentru reducerea numărului de cereri preliminare și în conformitate cu logica epuizării mijloacelor de apărare (persoanele fizice trebuie să respecte consecutivitatea instanțelor), aceasta lasă părțile procesului de judecată într-o situație potențial neconstituțională pentru o lungă perioadă de timp, în cazul în care instanțele inferioare sunt obligate să aplice legea, chiar dacă au îndoieli serioase cu privire la constituționalitatea acesteia. Din punct de vedere al apărării drepturilor omului, mai oportun și eficient ar fi să se prevadă pentru toate instanțele dreptul de acces la Curtea Constituțională . Trebuie de remarcat faptul că există și alte soluții alternative. În Germania, de exemplu, toate instanțele trebuie să ia în considerare problema cu privire la dreptul constituțional și obligate să se adreseze la Curtea Constituțională, dacă sunt convinși că o anumită normă este neconstituțională [...]." 3.1.3. Dreptul la un proces echitabil

Potrivit articolului 20 din Constituție, orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.

În Hotărârea nr.14 din 15 noiembrie 2012 Curtea a statuat: „50. [...] principiul accesului liber la justiţie urmează a fi privit nu doar ca o garanţie fundamentală pentru exercitarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor persoanei, ci şi ca o normă imperativă chemată să dea sens noţiunii de "stat de drept". Or, conform art.1 alin.(3) din Constituţie, Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate. 51. Din perspectiva guvernării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, este de menţionat că, potrivit art. 15 din Legea Supremă, care garantează principiul universalităţii, cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea."

Curtea menționează că accesul liber la justiţie constituie un aspect inerent al dreptului la un proces echitabil, principiu complex, cuprinzând mai multe relaţii şi drepturi fundamentale, prin care se poate garanta exercitarea lui deplină. Fără un acces efectiv la o instanță, drepturile oferite justițiabililor ar fi iluzorii.

Astfel, dreptul de acces la justiție este înțeles ca un drept de acces concret și efectiv, care presupune ca justițiabilul să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act constituind o atingere adusă drepturilor sale.

Curtea reține că, pentru asigurarea protecţiei efective a drepturilor omului, nu este suficient a consacra drepturile materiale şi a preciza pe cale constituţională condiţiile minime pentru realizarea unei justiţii echitabile, condiţii întregite cu legi organice cu privire la organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti. Este necesar, de asemenea, a stabili unele garanţii procedurale de natură să consolideze mecanismele de protecţie a acestor drepturi. Prin respectivele garanții procedurale, dreptul la un proces echitabil urmează a fi asigurat, în consecință, efectiv și eficace.

Curtea subliniază că dreptul la un proces echitabil presupune eo ipso prezumția de conformitate a actelor normative interpretate și aplicate de instanța judecătorească în actul de înfăptuire a justiției cu normele constituționale și legislația internațională.

În acest context, Curtea reține că soluţionarea unui litigiu nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unor norme neconstituționale . 3.2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză 3.2.1. Aspecte generale privind excepția de neconstituționalitate

Curtea menționează că, în vederea asigurării respectării drepturilor și libertăților fundamentale garantate de Constituție în procesul soluționării litigiilor de către instanțele judecătorești de drept comun, legiuitorul constituant, la art.135 alin. (1) lit. g) din Constituţie , a stabilit că Curtea Constituţională rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate .

Instituția ridicării excepției de neconstituționalitate oferă instanțelor posibilitatea soluționării situațiilor în care, în cadrul judecării unei cauze, părțile, sau judecătorul, se confruntă cu o incertitudine în privința constituționalității normelor ce urmează a fi aplicate.

Excepția de neconstituționalitate este dezvoltată de normele procesuale (art.12/1 din Codul de procedură civilă și art.7 din Codul de procedură penală), potrivit cărora, dacă în procesul judecării pricinii se constată că norma de drept ce urmează a fi aplicată sau care a fost deja aplicată vine în contradicţie cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova, instanţa de judecată ridică excepția de neconstituționalitate și o transmite Curții Supreme de Justiție, care sesizează Curtea Constituțională.

În Hotărârea nr.15 din 6 mai 1997 cu privire la interpretarea art.135 alin.(1) lit. g) din Constituţia Republicii Moldova Curtea a menționat: „3.3. Excepţia de neconstituţionalitate exprimă o legătură organică, logică între problema de constituţionalitate şi fondul litigiului principal. Ea poate fi invocată ca incident din iniţiativa părţilor sau din oficiu de instanţa de judecată. Elementele principale ale excepţiei de neconstituţionalitate sunt: - necesitatea efectuării unui control de neconstituţionalitate; - existenţa raportului triunghiular între partea aflată în proces, ale cărei drepturi sau interese au fost eventual lezate printr-o normă neconstituţională, instanţa de judecată, în faţa căreia se invocă neconstituţionalitatea, şi Curtea Constituţională, chemată să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate; - obiectul excepţiei de neconstituţionalitate (care este mai larg, incluzând nu numai legile, ci şi alte acte normative). 3.4. [...] sintagma „excepţia de neconstituţionalitate" în sensul dispoziţiei art.135 alin.(1) lit. g) din Constituţie poate fi interpretată ca o procedură de iniţiere de către instanţele ordinare de judecată, la iniţiativa părţilor sau din oficiu, a controlului conformităţii unei legi sau altui act normativ în întregul său, ori în majoritatea cazurilor parţial cu normele constituţionale. [...]"

Prerogativa de a rezolva cazurile excepţionale de neconstituţionalitate, cu care a fost învestită Curtea Constituțională prin articolul 135 alin. (1) lit. g) din Constituţie, presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia şi de pertinenţa prevederilor contestate pentru soluţionarea litigiului principal în instanţele de judecată.

Denumirea de „excepție" își are originea în faptul că actele normative ale autorității publice se bucură de prezumția constituționalității, iar alegațiile de neconstituționalitate ale părților în proces, sau incertitudinea judecătorului în acest sens, reprezintă o situație de excepție.

Astfel, excepția de neconstituționalitate reprezintă o acțiune procesuală de apărare, prin care Curtea Constituțională este sesizată asupra neconcordanței cu prevederile Constituției a unor dispoziții legale aplicabile în cauza dedusă instanţei de judecată.

Totodată, pornind de la faptul că norma sesizată prin intermediul instituției excepției de neconstituționalitate este supusă controlului de constituționalitate aplicativ la un caz concret dedus instanţei de judecată, procedura rezolvării excepției de neconstituționalitate constituie un control concret de constituționalitate . Raţiunea instituirii acestui control are la bază cenzurarea şi intervenţia instanței constituționale în procesul aplicării de către instanța de judecată ordinară a unei norme în privinţa căreia există incertitudini de constituţionalitate.

În acest context, pornind de la natura excepției de neconstituționalitate, ea poate fi ridicată atât asupra actelor în vigoare, cuprinse la articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, cât și asupra actelor care nu mai sunt în vigoare, dacă sub imperiul acestora s-au născut raporturi juridice care continuă să producă efecte, iar norma este aplicabilă raporturilor juridice litigioase și este determinantă în soluționarea cauzei. 3.2.2. Rolul judecătorului ordinar la ridicarea excepției de neconstituționalitate

Curtea menționează că procedura de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate presupune parcurgerea a două etape distincte: (1) etapa judiciară , premergătoare, ce constă în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul unui proces aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti şi pronunţarea judecătorului asupra acestui incident procedural, finalizată eventual cu sesizarea Curţii Constituţionale; (2) etapa de contencios constituţional propriu-zis, ce constă în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională.

Curtea reține că, la prima etapă, rolul determinant aparține judecătorului ordinar, care, în cele din urmă, dispune ridicarea excepției de neconstituționalitate. Acesta poate fi numit „ primul judecător constituțional ", care în procesul de aplicare a legii sesizează aspectele de neconstituționalitate.

Prin urmare, în momentul în care judecătorul ordinar constată sau este invocată de către părţi o anumită incertitudine privind constituţionalitatea actului aplicabil, acesta este obligat să demareze procesul de exercitare a controlului constituționalității. 3.2.3. Raportul între judecător și partea litigiului care ridică excepția de neconstituționalitate

Curtea menționează că excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată de către: (1) instanța de judecată din oficiu, care, respectând principiul supremației Constituției, nu este în drept să aplice o normă în privinţa căreia există incertitudini de constituționalitate; (2) părțile în proces , inclusiv reprezentanții acestora, drepturile și interesele cărora pot fi afectate prin aplicarea unei norme neconstituționale la soluționarea cauzei.

Fiind un instrument de apărare a drepturilor și libertăților fundamentale, excepția de neconstituționalitate poate fi invocată într-un proces declanșat și doar în cazul în care are incidenţă în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată.

Astfel, controlul concret de constituţionalitate pe cale de excepţie constituie singurul instrument prin intermediul căruia cetăţeanul are posibilitatea de a acţiona pentru a se apăra împotriva legislatorului însuşi, în cazul în care, prin lege, drepturile sale constituţionale sunt încălcate .

Curtea menționează că d reptul de acces al cetățenilor prin intermediul excepției de neconstituționalitate la instanța constituțională reprezintă un aspect al dreptului la un proces echitabil . Această cale indirectă, care permite cetăţenilor accesul la justiţia constituţională, oferă, de asemenea, posibilitate Curţii Constituţionale, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei, să-şi exercite controlul asupra puterii legiuitoare cu privire la respectarea catalogului drepturilor și libertăților fundamentale.

Potrivit prevederilor legale, în momentul acceptării excepției de neconstituționalitate, judecătorul dispune, prin încheiere, suspendarea procesului. Curtea reţine că suspendarea procesului până la soluţionarea de către Curtea Constituțională a excepţiei de neconstituţionalitate este necesară pentru a exclude aplicarea normelor contrare Constituției la soluționarea unei cauze.

Curtea reţine că judecătorul ordinar nu se va pronunţa asupra temeiniciei sesizării sau asupra conformităţii cu Constituţia a normelor contestate, ci se va limita exclusiv la verificarea întrunirii următoarelor condiții: (1) obiectul excepției intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție; (2) excepția este ridicată de către una din părți sau reprezentantul acesteia, sau indică faptul că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu; (3) prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluționarea cauzei; (4) nu există o hotărâre anterioară a Curții având ca obiect prevederile contestate.

Curtea reține că verificarea constituţionalităţii normelor contestate constituie competența exclusivă a Curții Constituționale . Astfel, judecătorii ordinari nu sunt în drept să refuze părților sesizarea Curții Constituționale, decât doar în condițiile menționate la paragraful 82.

În cauza Ivanciuc v. Romania (decizia nr.18624/03), fiind invocat refuzul instanței de judecată de a sesiza Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate, Curtea Europeană a menționat: „Este conform funcţionării unui asemenea mecanism faptul că judecătorul verifică dacă poate sau trebuie să depună o cerere preliminară, asigurându-se că aceasta trebuie să fie rezolvată pentru a permite să se soluţioneze litigiul pe care este chemat să-l cunoască. Acestea fiind zise, nu este exclus ca, în unele circumstanţe, refuzul exprimat de o instanţă naţională, chemată să se pronunţe în ultimă instanţă, ar putea aduce atingere principiului echităţii procedurii, aşa cum este enunţat la articolul 6 § 1 al Convenţiei, în special atunci când un asemenea refuz este atins de arbitrar ( Coëme şi alţii v. Belgia , nr. 32492/96, 32547/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, § 114, CEDO 2000-VII şi Wynen v. Belgia , nr. 32576/96, § 41, CEDO 2002-VIII)".

Totodată, în cauza Pronina v. Ucraina (no. 63566/00) Curtea Europeană a statuat că dispoziţiile Convenției Europene nu garantează dreptul de acces la o instanţă cu competenţa de a invalida sau de a nesocoti o dispoziţie legală, ori de a da o interpretare oficială acesteia. De asemenea, a reținut că prevederile art. 6 din Convenție nu garantează dreptul ca o instanță națională sau internațională să fie sesizată cu o chestiune prejudiciară. În același timp, faţă de sistemul de drept ucrainean, în care persoanele fizice nu pot sesiza direct instanţa constituţională, ci numai prin intermediul instanţelor de fond, care au o marjă de apreciere în privinţa sesizării , Curtea Europeană a statuat că instanţele au omis să analizeze cererea reclamantei din punctul de vedere al compatibilităţii cu dispoziţiile constituţionale şi, prin urmare, ignorând acest aspect, deşi el era specific, important şi pertinent, au determinat încălcarea dispoziţiilor art. 6 paragraful l din Convenţie .

Curtea reține că, prin ignorarea excepției de neconstituționalitate și rezolvarea litigiului fără soluționarea prealabilă a excepției de către instanța de contencios constituțional, judecătorul ordinar ar dobândi prerogative improprii instanței judecătorești.

Având în vedere cele menționate, o rice instanță judiciară chemată să soluţioneze un litigiu, în ipoteza unei îndoieli cu privire la constituţionalitatea unei dispoziţii, are atât puterea, cât şi obligaţia să se adreseze Curţii Constituţionale .

În același timp, Curtea observă că, potrivit prevederilor legale, încheierea prin care se refuză ridicarea excepției nu poate fi contestată separat cu recurs, ci doar odată cu fondul cauzei. În aceste condiții, deși excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată la orice etapă a procesului până la pronunțarea hotărârii și în cadrul oricărei instanțe în ordinea exercitării căilor de atac (judecătorii, Curți de Apel, Curtea Supremă de Justiție), Curtea reține că, în vederea asigurării celerității procesului, părţile trebuie să aibă posibilitatea procesuală de a contesta separat cu recurs încheierea judecătorului ordinar de respingere a cererii de ridicare a excepției. Din aceste considerente, Curtea va emite o Adresă Parlamentului, în vederea reglementării procedurii de contestare a acestor încheieri. 3.2.4. Dreptul instanței de judecată de a ridica excepţia de neconstituţionalitate și de a sesiza Curtea Constituțională

Potrivit art. 135 alin. (1) lit. g) din Constituție, Curtea Constituțională rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate la sesizarea Curții Supreme de Justiţie.

În Hotărârea nr.15 din 6 mai 1997 Curtea a subliniat că „excepția de neconstituționalitate reprezintă o procedură de inițiere de către instanțele ordinare de judecată , la inițiativa părților sau din oficiu, a controlului conformității unei legi sau a unui alt act normativ, în întregul său sau în majoritatea cazurilor parțial, cu normele constituționale".

Curtea reține că excepția este ridicată de instanțele de judecată pentru a solicita Curții Constituționale controlul constituționalității actelor normative cuprinse la art. 135 alin. (1) lit. a), și anume legile şi hotărârile Parlamentului, decretele Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârile şi ordonanţele Guvernului.

În acest sens, Curtea subliniază raționamentele expuse în Hotărârea nr. 15 din 6 mai 1997, potrivit căreia excepția de neconstituționalitate urmează a fi ridicată asupra actelor cu caracter normativ enumerate la articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie .

Curtea menționează că dispoziţiile art. 135 alin. (1) lit. g) din Constituţie relevă una din atribuţiile Curţii Constituţionale de a exercita controlul constituţionalităţii legilor şi a altor acte normative ce au incidenţă asupra examinării unui litigiu de către o judecată ordinară, procedura de control fiind iniţiată pe cale de excepţie.

Prin urmare, competența instanței constituționale exercitată prin litera g) a articolului 135 din Constituţie urmează a fi raportată la competența generală de exercitare a controlului constituționalității actelor normative cuprinsă la litera a) a aceluiași articol.

Având la baza rațiunea și esența instituției „excepției de neconstituționalitate", dreptul de a ridica excepția aparține tuturor instanțelor judecătorești, respectiv judecătorilor din cadrul acestora .

Curtea reține că, potrivit art. 115 din Constituție, justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecătorii. La fel, în virtutea art.116 din Legea Supremă, judecătorii din cadrul instanțelor de toate nivelele sunt independenţi şi se supun numai legii.

Independenţa judecătorilor este unul dintre principiile fundamentale de organizare şi realizare a justiţiei. În aplicarea legii, independenţa judecătorilor exclude noţiunea de ierarhie, subordonare. Având rolul de a soluţiona litigiile în mod obiectiv, conform legii, şi fiind o putere prin ei înşişi, judecătorii nu pot primi ordine, instrucţiuni sau sugestii de nici un fel cu privire la activitatea lor judiciară, nici din interiorul, nici din afara sistemului judiciar. Principiile internaţionale statuează în mod explicit că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate şi să acţioneze fără restricţie şi fără a fi obiectul unor influenţe, incitări, presiuni, ameninţări sau intervenţii nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv. Judecătorul, în calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi poată exercita funcţia sa în deplină independenţă în raport cu toate constrângerile/forţele de natură socială, economică şi politică şi chiar în raport cu alţi judecători şi în raport cu administraţia judecătorească.

Prin urmare, Curtea reţine că judecătorii trebuie să dispună de suficientă putere şi să fie în măsură a şi-o exercita în vederea îndeplinirii atribuţiilor. Independenţa judecătorului implică cerinţa soluţionării litigiilor fără nici o ingerinţă, inclusiv din partea instanței ierarhic superioare.

Curtea constată că în prezent, deși excepția de neconstituționalitate este depusă la Curtea Constituțională prin intermediul Curții Supreme de Justiție, cadrul legislativ nu stabilește rolul și limitele de intervenție ale acesteia între instanța constituțională și instanța de judecată care a ridicat excepția.

În același timp, examinând practica existentă, Curtea constată că, deși excepția de neconstituționalitate este ridicată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul instanței ierarhic inferioare, la prezentarea excepției în adresa Curții Supreme de Justiție în vederea sesizării Curţii Constituționale, CSJ se pronunță asupra constituționalității normei legale a cărei excepție se invocă, menționând expres că norma incidentă „ nu contravine Constituției ", restituind excepția de neconstituționalitate (a se vedea hotărârile Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 7 din 10 martie 2013, nr.21 din 11 noiembrie 2013).

În alte situații, Curtea a constatat o restrângere de către Curtea Supremă de Justiție a obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, fapt care depășește limitele de competență ale acesteia (a se vedea §§ 19-20 din HCC nr.11 din 30 octombrie 2012).

Curtea reține că Legea Supremă consfințește în exclusivitate domeniul de com