Hotărâre nr. 10 din 12.05.2015

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 26 februarie 2015 de Curtea Supremă de Justiţie, în temeiul articolelor 135 alin. (1) lit. g) din Constituţie, 25 lit. d) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin. (1) lit. d) din Codul jurisdicţiei constituţionale, privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 473 alin. (1) pct. 2) din Codul contravențional.

Autorul sesizării pretinde că lipsa împuternicirilor instanței de recurs în procedura contravențională, de rejudecare a cauzei cu adoptarea unei noi hotărâri, contravine articolelor 4, 8, 15, 16, 18, 20, 26, 53, 54, 116 și 119 din Constituţie, precum şi articolelor 6 § 1 şi § 2, 7, 13, 14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale și articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 16 aprilie 2015 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opinia Președintelui Republicii Moldova, Parlamentului și Guvernului.

La ședința publică a Curții Parlamentul a fost reprezentat de dl Ion Creangă, șeful Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentant de dl Sergiu Gurduza, viceministru al justiției. Reprezentantul autorului sesizării nu s-a prezentat.

Procesul-verbal cu privire la contravenție a fost contestat de către contravenient în instanța de judecată. La 10 septembrie 2014, prin încheierea Judecătoriei Centru, mun. Chișinău, contestația înaintată de către Alexandru Prus împotriva procesului-verbal din 28 decembrie 2012 cu privire la contravenția prevăzută la articolul 242 alin. (2) din Codul contravențional a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii menționate, contravenientul a declarat recurs. În cadrul examinării recursului, acesta a înaintat o cerere, prin care a solicitat sesizarea Curții Constituționale privind ridicarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor articolului 473 alin. (1) pct. 2) din Codul contravențional.

Prin încheierea Colegiului Penal al Curții de Apel Chișinău din 22 decembrie 2014, s-a dispus suspendarea procedurii de recurs și informarea Curții Supreme de Justiție, în vederea sesizării Curții Constituționale privind verificarea constituționalității prevederilor art. 473 alin. (1) pct. 2) din Codul contravențional.

La 23 februarie 2015, Plenul Curții Supreme de Justiție a adoptat Hotărârea privind ridicarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor articolului 473 alin. (1) pct. 2) din Codul contravențional, prezentând sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionare.

Prevederile relevante ale Constituţiei (M.O., 1994, nr. 1) sunt următoarele: Articolul 16 Egalitatea „(1) Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului. (2) Toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială." Articolul 20 Accesul liber la justiție „(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie." Articolul 119 Folosirea căilor de atac „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

Prevederile relevante ale Codului contravențional al Republicii Moldova nr. 218-XVI din 24 octombrie 2008 (M.O., 2009, nr. 3-6/15) sunt următoarele: Articolul 462 Hotărârea judecătorească „(1) Hotărârea judecătorească va fi legală, întemeiată şi motivată. (2) Hotărârea judecătorească constă din partea introductivă, partea descriptivă şi dispozitiv. (3) Partea introductivă cuprinde: a) data şi locul emiterii hotărârii; b) denumirea instanţei judecătoreşti; c) numele şi prenumele judecătorului, ale grefierului şi ale părţilor, menţiunea despre participarea părţilor la şedinţe; d) datele privitoare la persoana contravenientului (numele, prenumele, data şi locul naşterii, adresa); e) norma contravenţională în al cărei temei a fost pornit procesul contravenţional. (4) Partea descriptivă cuprinde: a) circumstanţele constatate în judecarea cauzei; b) probele pe care se întemeiază concluzia şi motivele de respingere a probelor; c) norma contravenţională pe care se întemeiază soluţionarea cauzei. (5) Dispozitivul cuprinde: a) soluţia privind încetarea procesului contravenţional; sau b) soluţia cu privire la vinovăţia persoanei de săvârşirea contravenţiei imputate şi, după caz, la stabilirea sancţiunii contravenţionale, la aplicarea măsurii de siguranţă sau la înlăturarea executării sancţiunii. (6) Pe lângă cele menţionate la alin.(5), dispozitivul va cuprinde, după caz, soluţia referitor la: a) corpurile delicte; b) modul şi termenul de atac al hotărârii judecătoreşti; c) alte chestiuni privind justa soluţionare a cauzei contravenţionale." Articolul 465 Recursul „(1) Hotărârile judecătoreşti contravenţionale pot fi atacate cu recurs. [...]" Articolul 473 Decizia instanței de recurs „(1) După examinarea recursului, instanţa de recurs adoptă una dintre următoarele decizii: 1) respinge recursul şi menţine hotărârea atacată dacă recursul: a) este tardiv; b) este inadmisibil; c) este nefondat; 2) admite recursul, casând hotărârea atacată, şi dispune rejudecarea cauzei în primă instanţă. (2) Decizia instanţei de recurs se pronunţă integral sau doar dispozitivul, urmând a fi redactată în cel mult 3 zile." Articolul 474 Conţinutul deciziei instanţei de recurs „(1) În decizia instanţei de recurs se va indica: a) data şi locul pronunţării; b) denumirea instanţei care a emis hotărârea atacată; c) numele şi prenumele membrilor completului de judecată, precum şi ale procurorului, agentului constatator, apărătorului şi interpretului/traducătorului dacă aceştia participă la judecarea recursului; d) numele şi prenumele recurentului, calitatea lui procesuală; e) numele şi prenumele persoanei sancţionate sau în a cărei privinţă este clasată procedura contravenţională; f) numele şi prenumele victimei, iar în cazul persoanei juridice, al reprezentantului victimei dacă participă la judecarea recursului; g) dispozitivul hotărârii atacate; h) fondul recursului; i) temeiurile de drept care au dus la respingerea sau la admiterea recursului, motivele adoptării soluţiei; j) una dintre soluţiile prevăzute la art.462 alin.(5) lit.a) şi b); k) menţiunea că decizia este irevocabilă. [...]"

Prevederile relevante ale Codului de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14 martie 2003 (M.O., 2003, nr. 104-110/447) sunt următoarele: Articolul 449 Decizia instanţei de recurs „(1) Judecând recursul, instanţa adoptă una din următoarele decizii: 1) respinge recursul, menţinând hotărârea atacată, dacă: a) recursul este nefondat; b) recursul este depus peste termen; c) recursul este inadmisibil; 2) admite recursul, casând hotărârea, parţial sau integral, şi ia una din următoarele soluţii: a) dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de prezentul cod; b) rejudecă cauza cu adoptarea unei noi hotărâri; c) dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de fond dacă este necesară administrarea de probe suplimentare. (2) Adoptarea deciziei şi întocmirea acesteia se efectuează în conformitate cu prevederile art.417 şi 418, care se aplică în mod corespunzător." B. Legislaţia internaţională

Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997) sunt următoarele: Articolul 6 Dreptul la un proces echitabil „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. 2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. [...]" Articolul 7 Nici o pedeapsă fără lege „1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii." Articolul 13 Dreptul la un recurs efectiv „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale." Articolul 14 Interzicerea discriminării „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie." Articolul 2 din Protocolul nr. 7 Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală „1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege. 2. Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale." ÎN DREPT

Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează în esenţă decizia luată de către instanța de recurs în procedura contravențională, și anume decizia de a respinge recursul sau de a-l admite, cu remiterea acestuia la rejudecare în prima instanță, fără ca instanţa de recurs să deţină împuternicirea de a emite o nouă hotărâre.

Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională interconexe, precum dreptul la un proces echitabil, cu particularitățile sale, și anume dreptul la un recurs efectiv și dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală.

Articolele 25 lit. d) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin. (1) lit. d) din Codul jurisdicţiei constituţionale abilitează Curtea Supremă de Justiţie cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.

Curtea observă că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile articolului 473 alin. (1) pct. 2) din Codul contravențional.

În contextul alegațiilor reprezentantului Guvernului, potrivit căruia Codul contravențional nu cuprinde reglementări privind ridicarea excepției de neconstituționalitate și, respectiv, sesizarea urmează a fi respinsă, Curtea reţine că prerogativa instanței de jurisdicție constituțională de a soluţiona excepţiile de neconstituţionalitate și competența Curții Supreme de Justiție de a sesiza este consfințită în articolul 135 alin. (1) lit. g) din Constituţie.

Dispoziţiile art. 135 alin. (1) lit. g) din Constituţie relevă una din atribuţiile Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor şi altor acte normative cu caracter coercitiv, general şi obligatoriu, ce au incidenţă asupra examinării unui litigiu de către o judecată ordinară, procedura de control fiind iniţiată pe cale de excepţie de către această instanță prin intermediul Curţii Supreme de Justiţie.

Excepția de neconstituționalitate presupune stabilirea corelaţiei dintre normele contestate şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia şi de pertinenţa prevederilor contestate pentru soluţionarea litigiului principal în instanţele de judecată, fără a face distincție între categoria litigiilor examinate.

În acest context, Curtea reţine că, prin Hotărârea nr.15 din 6 mai 1997 cu privire la interpretarea articolului 135 alin. (1) lit. g) din Constituţia Republicii Moldova, a statuat: "[...] Excepţia de neconstituţionalitate exprimă o legătură organică, logică între problema de constituţionalitate şi fondul litigiului principal. [...]"

Curtea reține că prevederea contestată, fiind o normă procedurală, ce vizează însăși soluția instanței de recurs la examinarea recursului contravențional, are incidență directă asupra cauzei contravenționale examinate de către instanța de drept comun.

De asemenea, Curtea atestă că prevederile contestate ale articolului 473 alin. (1) pct. 2) din Codul contravențional nu au mai făcut obiectul controlului constituţionalităţii.

Prin urmare, Curtea apreciază că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

Curtea reţine că autorul sesizării a invocat pretinsa încălcare a articolelor 4, 8, 15, 16, 18, 20, 26, 53, 54, 116 și 119 din Constituţie.

Astfel, cu referire la invocarea articolelor 4 și 8 din Constituţie, Curtea menţionează că aceste norme constituţionale comportă un caracter generic, constituie imperative de ordin general-obligatoriu, stau la baza oricăror reglementări şi nu pot constitui repere individuale şi separate.

La fel, Curtea menţionează că autorul sesizării nu a demonstrat legătura de cauzalitate a articolelor 16, 18 și 53 cu prevederile contestate.

Astfel, pentru a elucida aspectele abordate în sesizare, Curtea va opera, în special, cu prevederile articolului 119 combinat cu articolul 20 din Constituție. De asemenea, prezenta cauză va fi examinată de către Curte şi prin raportare la actele internaţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene.

Autorul sesizării a pretins că prevederile contestate vin în contradicţie cu articolul 119 din Constituție, potrivit căruia: „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

De asemenea, autorul sesizării a menţionat că prevederile contestate încalcă articolul 20 din Constituție, potrivit căruia: „(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie." 1. Argumentele autorului sesizării

Autorul sesizării menționează că norma contestată defavorizează persoanele ce sunt trase la răspundere contravențională, în raport cu învinuiții pe cauze penale, și, ca urmare, limitează instanța de recurs în „soluționarea echitabilă a cazurilor de către o instanță independentă și imparțială".

În viziunea autorului sesizării, prin restituirea cauzei la rejudecare de către instanța de recurs fără a fi prevăzute soluțiile prezente în Codul de procedură penală, și anume competența instanței de recurs de a dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal și rejudecarea cauzei, cu adoptarea unei noi hotărâri, se încalcă dreptul la un recurs efectiv.

De asemenea, autorul sesizării consideră că norma contestată încalcă dreptul la apărare într-o instanță de judecată, principiul independenței instanței, principiul contradictorialității procesului de judecată, principiul examinării cauzei în termen rezonabil, dar și dreptul la un dublu grad de jurisdicție în materie penală, prevăzut de articolul 2 al Protocolului nr. 7 din Convenția Europeană. 2. Argumentele autorităţilor

Președintele Republicii Moldova, în poziția sa scrisă, a menționat că articolul 119 din Constituție urmează a fi aplicat în coroborare cu articolul 20. Astfel, luând în considerare practica Curții Europene, norma contestată în sesizare poate constitui premisa unei viitoare condamnări a Republicii Moldova de către instanța de la Strasbourg. Or, Curtea Europeană ar putea constata atât încălcarea dispozițiilor articolului 6 privind dreptul la un proces echitabil, cât și a celor ale articolului 13 privind dreptul la un recurs efectiv.

Potrivit opiniilor prezentate de către Parlament și Guvern, articolul 473 alin. (1) pct. 2) din Codul contravențional este în concordanță cu prevederile legislației în vigoare, respectă drepturile garantate de Constituția Republicii Moldova și cele prescrise de Convenția Europeană, argumentele autorului sesizării fiind neîntemeiate. 3. Aprecierea Curţii 3.1. Principii generale - Natura juridică a contravențiilor

Curtea constată că în jurisprudența sa Curtea Europeană a menționat că "în principiu, caracterul general al legii contravenționale şi scopul pedepselor, care are un caracter de prevenire şi pedepsire, este suficient pentru a dovedi faptul că reclamantul a fost găsit vinovat de înfăptuirea unor acţiuni cu caracter criminal în sensul articolului 6 al Convenţiei (vezi Lauko c. Slovaciei, hotărâre din 2 septembrie 1998, Rapoarte 1998-VI, § 58 ). Mai mult, legea contravențională conţine prevederi referitoare la chestiuni precum: circumstanțele atenuante și agravante, responsabilitatea pentru tentativa de comitere a unei contravenţii, precum şi legitima apărare, care indică de fapt natura penală a contravenţiilor administrative."

În cauza Ozturk vs Germania Curtea Europeană a reținut că lipsa gravităţii pedepsei nu poate înlătura caracterul penal inerent al unei contravenţii.

Natura juridică a contravențiilor a fost analizată de Curtea Europeană și în cauza Ziliberberg vs. Republica Moldova, în care s-a reținut: „29. [P]entru a determina dacă o contravenţie poate fi calificată ca având un caracter „penal" în sensul prevederilor Convenţiei, prima chestiune care trebuie determinată este dacă textul normei de drept care defineşte contravenţia aparţine, în sistemul legal al statului reclamat, legii penale; apoi trebuie determinată natura contravenţiei şi, în sfârşit, natura şi gradul de severitate al pedepsei care poate fi aplicată persoanei care se face vinovată de comiterea contravenţiei. Toate aceste aspecte trebuie examinate, luând în consideraţie obiectul şi scopul articolului 6 al Convenţiei, sensul termenilor articolului respectiv, precum şi legislaţia Statelor Contractante (vezi, printre altele, Garyfallou AEBE c. Greciei, hotărâre din 24 septembrie 1997, Rapoartele Hotărârilor şi Deciziilor 1997-V, p. 1830, § 32). [...] 31. [...] Curtea reaminteşte că aceste criterii sunt alternative, şi nu cumulative: pentru ca articolul 6 al Convenţiei să fie aplicat, este suficient ca contravenţia respectivă să fie de natură „penală" din punct de vedere a Convenţiei, sau ar trebui ca persoanei declarate vinovate de comiterea contravenţiei să-i fie aplicată o sancţiune, care prin natura şi gradul de severitate să se refere la sfera „penală" (vezi, printre altele, Lutz c. Germaniei, hotărâre din 25 august 1987, Seria A, nr. 123, p. 23, § 55). Acest lucru nu exclude să fie luat în consideraţie aspectul cumulativ al criteriilor, în cazul în care o analiză separată a fiecărui criteriu nu face posibilă elaborarea unei concluzii clare cu privire la existenţa unor „acuzaţii de natură penală" (vezi, Janosevic c. Suediei, nr. 34619/97, § 67, CEDO 2002-VII)."

Din cele menţionate, Curtea reține aplicabilitatea în cazul contravențiilor a garanțiilor în materie penală instituite de Convenția Europeană, cu particularitățile specifice. - Dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală

Curtea menționează că articolul 20 din Constituție garantează oricărei persoane dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime.

În Hotărârea nr. 2 din 19 februarie 2004 , Curtea a menționat că "accesul liber la justiție este un principiu complex, cuprinzând mai multe relații și drepturi fundamentale, prin care se poate garanta exercitarea lui deplină".

Astfel, potrivit Curții Europene, dreptul de acces la o instanță acoperă și dreptul de a introduce apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac sunt reglementate de legislația națională ( Delcourt vs. Belgia, hotărâre din 17 ianuarie 1970, § 25 ).

Potrivit articolului 119 din Constituție, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și organele de stat competente pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

În acest sens, prin Hotărârea nr 16 din 25 iunie 2013, Curtea a relevat: „47. Căile de atac reprezintă mijloace procedurale, prin intermediul cărora părţile interesate au posibilitatea de a solicita şi obţine casarea hotărârilor judecătoreşti neîntemeiate sau ilegale.

Astfel, modul în care este reglementat controlul judiciar efectuat de către instanțele de apel și de recurs creează condiții pentru repararea greșelilor comise de prima instanță, rămânând în autoritatea lucrului judecat doar hotărârile legale și întemeiate." 47. De asemenea, finalitatea și rațiunea căilor de atac constituie și asigurarea aplicării uniforme a legilor de către toate instanțele judecătorești. 48. Curtea reține că articolul 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană obligă statele contractante la instituirea dublului grad de jurisdicție în materie penală.

Potrivit paragrafului 1 al normei respective: „orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege."

Paragraful 2 al aceluiași articol instituie excepția de la norma generală, şi anume „acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, definite prin lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale."

În cauza Putz vs. Austria (3 decembrie 1993), fosta Comisie a decis că, dacă şi s-ar admite că infracțiunea de "atingere a autorității justiției", astfel cum este ea definită de legislația austriacă pertinentă, constituie o infracțiune penală, în sensul dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 7, „ea reprezintă o infracțiune minoră în sensul celui de-al doilea paragraf al textului și poate, în mod justificat, să fie "sustrasă" dreptului de a se cere examinarea de către o jurisdicție superioară".

Curtea reţine în acest context articolul 2 al Protocolului nr. 7. Acest articol solicită ca ambele jurisdicții să fie "tribunale", în sensul articolului 6 al Convenției. Cu toate acestea, autoritățile dispun de o marjă de apreciere în ceea ce privește competențele acordate celei de-a doua instanțe. Astfel, articolul 2 nu obligă ca cea de-a doua instanță să aibă competențe de a examina și fondul cauzei, și chestiunile de drept.

În cauza Krombach vs. Franța din 13 mai 1991, Curtea Europeană a menționat: " [S]tatele Contractante dispun în principiu de o marjă largă de apreciere în determinarea exercitării dreptului stabilit de articolul 2 al Protocolului 7 la Convenție. Astfel, rejudecarea de către o instanță superioară a condamnării ori a pedepsei aplicate poate implica ambele aspecte, atât fondul cauzei, cât și chestiunile de drept, ori limitată numai la examinarea dreptului. În plus, în diferite țări, inculpatul, dorind să depună apel, poate fi obligat, în unele situații, să ceară permisiunea în acest sens. Totuși, orice restricție conținută în legislația națională ce ține de dreptul la rejudecarea cauzei menționată în acest articol trebuie, prin analogie cu dreptul de acces la un tribunal conținut în articolul 6 § 1 din Convenție, să urmărească un scop legitim și să nu pună în discuție însăși esența acestui drept ( a se vedea Haser vs. Elveția (dec), 27 aprilie 2000)." 3.2 Aplicarea principiilor enunțate în prezenta cauză

Curtea menționează că în materie contravențională legiuitorul a instituit calea de atac - recursul - împotriva hotărârilor judecătorești contravenționale.

Astfel, din dispozițiile articolelor 395 și 465 alin. (1) din Codul contravențional, Curtea constată că pot fi atacate cu recurs hotărârile contravenționale adoptate la judecarea cauzei în prima instanță, precum și hotărârile judecătorești asupra contestației împotriva deciziei organului extrajudiciar.

În acest sens, sub aspectul competenței instanței de recurs, potrivit articolului 473 alin. (1) din Codul contravențional, după examinarea recursului, instanţa de recurs adoptă una dintre următoarele decizii: 1) respinge recursul şi menţine hotărârea atacată dacă recursul: a) este tardiv; b) este inadmisibil; c) este nefondat; sau 2) admite recursul, casând hotărârea atacată, şi dispune rejudecarea cauzei în primă instanţă .

În același timp, în cadrul procedurii penale, potrivit articolului 449 alin. (1) din Codul de procedură penală, judecând recursul, instanţa adoptă una din următoarele decizii: 1) respinge recursul, menţinând hotărârea atacată, dacă: a) recursul este nefondat; b) recursul este depus peste termen; c) recursul este inadmisibil; sau 2) admite recursul, casând hotărârea, parţial sau integral, şi ia una din următoarele soluţii: a) dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de prezentul cod; b) rejudecă cauza cu adoptarea unei noi hotărâri ; c) dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de fond dacă este necesară administrarea de probe suplimentare.

Astfel, din analiza articolelor citate mai sus, Curtea atestă o diferență de împuterniciri ale instanței de recurs în procedura contravențională și procedura penală. Or, spre deosebire de procedura contravențională, în care instanța de recurs, potrivit articolului 449, poate dispune doar casarea hotărârii, cu rejudecarea cauzei de către instanța de fond, în procedura penală instanța de recurs dispune implicit de competența rejudecării cauzei, cu adoptarea unei noi hotărâri.

Cu toate acestea, Curtea menționează că restituirea cauzei pentru rejudecare, în sine, nu constituie o încălcare a articolului 119 din Constituție. Or, așa cum s-a arătat supra , legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere în determinarea exercitării dreptului stabilit de articolul 2 al Protocolului nr.7 la Convenția Europeană.

Curtea reține că, deși potrivit paragrafului 2 al articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană infracțiunile minore pot fi exceptate de la obligația statului de a institui un dublu grad de jurisdicție, legiuitorul național nu a exclus contravențiile de la dublul grad de jurisdicție, reglementând, în acest sens, posibilitatea atacării cu recurs a tuturor hotărârilor judecătorești contravenționale.

Totuși, prin analogie cu exercitarea dreptului de acces la un tribunal, limitările dreptului garantat de articolul 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 "trebuie să urmărească un scop legitim și să nu fie de natură a atinge însăși substanța acestui drept" ( a se vedea cauza X vs. Norvegia, 26 octombrie 1995 ).

În acest sens, Curtea reține că lipsa împuternicirii instanței de recurs în vederea rejudecării recursului, cu adoptarea unei noi hotărâri în caz de admitere a acestuia, nu constituie o limitare de natură să afecteze însăși substanța acestui drept.

Or, din analiza procedurii recursului contravențional, Curtea atestă că acesta, potrivit procedurii de examinare, concurează cu calea de atac - apelul din procedura penală. Astfel, la examinarea recursului, pot fi invocate temeiuri atât de drept, cât și de fapt, care determină administrarea de noi probe de către prima instanță.

Mai mult, potrivit articolului 474 din Codul contravențional, intitulat „Conținutul deciziei instanței de recurs", în decizia instanței de recurs se va indica „fondul recursului" și „temeiurile de drept care au dus la respingerea sau la admiterea recursului, motivele adoptării soluției".

Astfel, concluzia instanței de recurs, expusă în decizia prin care s-a casat hotărârea, urmează a fi analizată de instanța ierarhic inferioară, care va rejudeca recursul în vederea înlăturării erorilor comise.

În același timp, Curtea menționează că, în vederea asigurării unui proces echitabil, rejudecarea cauzei se efectuează de către un complet de judecată diferit față de cel care a adoptat hotărârea casată de către instanța de recurs.

În concluzie, Curtea reține că prevederea articolului 473 alin. (1) pct. 2) din Codul contravenţional, potrivit căreia instanţa de recurs în procedura contravenţională, la admiterea recursului, dispune rejudecarea cauzei de către prima instanță, nu contravine articolelor 20 şi 119 din Constituție. Din aceste motive, în temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit. e) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională HOTĂRĂŞTE: 1. Se respinge excepţia de neconstituţionalitate a Curții Supreme de Justiție. 2. S e recunoaşte constituțional articolul 473 alin. (1) pct. 2) din Codul contravenţional al Republicii Moldova nr. 218-XVI din 24 octombrie 2008. 2. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova". Preşedinte Alexandru TĂNASE Chişinău, 12 mai 2015 HCC nr. 10 Dosarul nr. 6g/2015