IVANCIUC v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Traducere din limba franceză

Secția a treia

Hotărâre

asupra admisibilității

cererii nr. 18624/03

prezentată de Cornel IVANCIUC

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), reunită pe 8 septembrie 2005 în camera formată din:

Domnii B.M. Zupančič, președinte,

J. Hedigan,

L. Caflisch,

C. Bîrsan,

D.na M. Tsatsa-Nikolovska,

Domnii E. Myjer,

David Thör Björgvinsson, judecători

și Dl. V. Berger, grefierul secției,

Având în vedere cererea mai sus menționată înaintată la data de 16 mai 2003,

După ce a deliberat asupra ei, a luat următoarea hotărâre:

DE FAPT

Solicitantul, Dl. Cornel Ivanciuc, este cetățean român, născut în 1956 și domiciliat în București. Este reprezentat în fața curții de D.ra D. Costea, avocat în București.

A. Circumstanțele speței

2

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitant, se pot rezuma după cum urmează.

1.

Articol în litigiu

După ce a câștigat în 2000 alegerile locale și parlamentare, Partidul Social Democrat (“PSD”) a prevăzut pentru anul 2001 alegeri în cadrul organizațiilor sale teritoriale.

La data de 24 iulie 2001, solicitantul, ziarist la săptămânalul satiric

Academia Cațavencu

, a publicat un articol într-o rubrică ce titrează:

“Textele acestei pagini se bazează pe fapte, evenimente și persoane adevărate. Orice asemănare cu realitatea a făcut obiectul unor investigații îndelungate!”

Articolul viza mai multe organizații ale PSD-ului și era intitulat:

“Secrete de familie privind oamenii din provincie ai marelui partid de guvernământ în fața alegerilor”

și se putea citi în special:

“Județul Timiș este de departe, și în ciuda aparențelor (...), cel mai mare bolnav al PSD. Președinția secției este asigurată de onorabila figură a profesorului universitar, Dr. D.P., dar o evaluare mai atentă a situației dezvăluie că liderul nu este decât o interfață aristocratică, o prezență de peștișor inofensiv sub care mișună pești mari și periculoși cu un comportament și niște ambiții de rechini (...).

În acest moment, jocurile de culise ale partidului sunt făcute de sub-prefect, Dl. Dorel Gâtlan. Vom reține următoarele aspecte: Gâtlan a destituit de curând pe secretarul general al Prefecturii Timiș, D.B. Acesta din urmă a refuzat să semneze un ordin al

3

prefectului, redactat de Gâtlan. Acest ordin viza punerea în posesie a lui V.M, senator PSD, a unui teren în localitatea de frontieră Cenad (...).

Deoarece D.B. a avut îndrăzneala să nu semneze punerea în posesie ilegală a senatorului și a bandei sale de carnasieri, sub-prefectul Gâtlan l-a eliminat ca pe o măsea cariată. Și s-a îndârjit până când l-a exclus din întreaga structură care putea avea vreo legătură cu restituirile terenurilor (...)

Dar să nu cumva să vă imaginați că Dorel Gâtlan nu are probleme personale. Are unele foarte mari. Prima privește terenul pe care l-a moștenit de la tatăl său în localitatea Cernăteaz. Circa 17 hectare de teren mocirlos (...) Având în vedere aceste împrejurări teribil de triste pentru moștenirea sa, Gâtlan râvnește la un teren situat la șosea în comuna Gearmata. Dintr-o neșansă, primarul din Gearmata, care este președintele comisiei locale pentru aplicarea legii asupra fondurilor funciare, se opune schimbului acestor terenuri. Pe loc, Gâtlan în suspendă din funcție și îl dă pe mâna poliției care deschide două dosare penale (...). Observație: în România activitățile legate de fondurile funciare sunt coordonate, conform legii, de prefecți. Cu toate acestea, în județul Timiș, sub-prefectul l-a înlocuit de mult pe prefect, privându-l de toate prerogativele.

Cea mai gravă problemă personală a lui Gâtlan a început la 1 ianuarie 1998 când a rănit mortal pe septuagenarul C.M. într-un accident. Victima era paznicul unui magazin (...). Călăul conducea sub influența recentelor amintiri dionisiace ale nopții de revelion și pe vremea aceea era director comercial la SC Radiotel Timișoara. Victima era mică și slabă. Impactul a fost atât de scurt și de violent încât capota și parbrizul mașinii călăului au fost pulverizate. Organele interne ale victimei au fost și ele pulverizate pe o rază de

4

100 de metri. Prietenii lui Gâtlan au explicat la poliție că mașina călăului nu circula decât cu 40 de kilometri pe oră. Necazul lui Gâtlan a fost că ginerele victimei este profesor universitar, doctorul V.B. (...).

La început Gâtlan a obținut o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale și dosarul a fost clasat. Ulterior profesorul V.B. a trimis un memoriu procurorului general al României și dosarul a fost redeschis. Dezgustat de frământările puterii al cărei comportament de sălbatic face ca exploatările PSD-ului în județul Timiș să le depășească chiar pe cele din capitală, profesorul V.B. a renunțat la serviciile avocatului său și a pierdut în recursul înaintat de Gâtlan. Călăul nu a fost condamnat decât la plata către familia victimei a sumei de 20 milioane de lei pagube și dobânzi. Profesorul V.B. a încercat o ultimă strategie pentru a-l scoate pe Gâtlan din joc. Cu puțin timp înainte de desemnarea prefecților și sub-prefecților, a făcut eforturi disperate pentru a-i avertiza pe Ministrul administrației publice și pe Primul Ministru că Gâtlan nu este demn de funcția de sub-prefect. Deoarece este criminal din imprudență.

Jocurile sunt deja făcute și cel care trage sforile în favoarea numirii lui Gâtlan este actualul ministru al agriculturii, I.S. Inițial cauza lui V.B. a fost susținută până la Primul Ministru de colegul său P.A., deputat PSD al județului Timiș și profesor universitar. Dar sub presiunea exercitată de rectorul Școlii politehnice din Timișoara și membru important al PSD, V.B. a fost constrâns să renunțe necondiționat și să tacă. Aceleași surse afirmă că rectorul a fost puternic convins de I.S. [ministrul agriculturii] să-l convingă la rândul său pe V.B. să renunțe la plângerea sa împotriva lui Gâtlan. Acesta din urmă, în semn de mulțumire pentru că a fost scos nevinovat și curat în fața superiorilor săi, nu a adresat

5

niciodată scuze, nici măcar formal, familiei victimei.

Se presupune că pentru cititorii noștri, faptul că Gâtlan este cel mai mare partizan al alegerii lui I.S. la președinția organizației județene a PSD, nu mai este un secret”.

2.

Urmăririle împotriva solicitantului

La 25 septembrie 2001, Dl. Gâtlan, considerând că solicitantul a făcut în articolul său mai multe afirmații defăimătoare și insultătoare, contrarii articolelor 205 și 206 ale codului penal, a depus o plângere penală în fața judecătoriei Timișoara. El s-a constituit de asemenea parte civilă împotriva solicitantului și săptămânalului

Academia Cațavencu

, parte responsabilă civil.

Deși solicitantul a fost citat să compară și un mandat de aducere a fost eliberat împotriva sa, nu s-a prezentat la nici-o audiere în fața tribunalului. Nu a oferit nici-o probă în favoarea sa.

Printr-o sentință din 6 martie 2002, tribunalul a respins plângerea penală, considerând că din probele prezentate la dosar nu reieșea că solicitantul a publicat articolul cu intenția de a insulta sau de a defăima reclamantul. În consecință, tribunalul a eliberat solicitantul, considerând că în cazul în speță lipsea unul din elementele constitutive ale infracțiunilor de insultă și defăimare, și anume intenția.

Totuși, tribunalul a remarcat că solicitantul l-a acuzat pe reclamant că a provocat un accident de circulați circulând în stare de ebrietate, precum și că l-a destituit în mod abuziv pe secretarul general al prefecturii și pe primarul unei comune. Ori tribunalul a considerat că aceste afirmații erau inexacte din moment ce tribunalele care îl judecaseră pe Dl. Gâtlan pentru omor involuntar nu au reținut în sarcina sa conducerea în stare de

6

ebrietate. El a remarcat de asemenea că cele două persoane mai sus menționate au fost destituite din ordinul prefectului, fără ca vreo influență din partea reclamantului să fi fost dezvăluită.

Având în vedere aceste împrejurări, judecătorul a considerat că era necesar să i se acorde reclamantului daune și interese deoarece dacă faptele atribuite reclamantului nu țineau de sfera penalului, ele erau de natură să antreneze răpsunderea sa civilă infracțională din moment ce a omis să procedeze la o verificare atentă a faptelor menționate în articol. În consecință, în temeiul articolelor 998 și 999 ale codului civil, tribunalul a condamnat solicitantul, în solidar cu săptămânalul, la plata către reclamant a sumei de cinci milioane de lei cu titlu de prejudiciu moral suferit.

Solicitantul, săptămânalul

Academia Cațavencu

, precum și reclamantul, au înaintat recurs împotriva acestei sentințe în fața tribunalului județean Timiș. Solicitantul a contestat acordarea unei sume pentru dauna morală, considerând că reclamantul nu a făcut dovada existenței unui asemenea prejudiciu. În privința acestuia din urmă, el a cerut condamnarea solicitantului pentru insultă și defăimare, precum și mărirea sumei.

La 7 iunie 2002, tribunalul a admis cererea de amânare formulată de avocatul reclamantului. În cursul ședinței din 3 iulie 2002, avocatul reclamantului a ridicat o excepție de neconstituționalitate a primelor două alineate ale articolului 346 al codului de procedură penală și a cerut tribunalului să hotărască în fond și să trimită dosarul la Curtea Constituțională. A menționat în special că posibilitatea pentru un tribunal penal de a hotărî asupra unei cereri de daune și de interese fără ca partea civilă să plătească taxa de timbru, din moment ce inculpatul a fost eliberat, era contrară principiilor constituționale

7

ale protejării proprietății private și interdicției discriminărilor în privința plății taxelor și impozitelor. În cazul în speță, avocatul a invocat că această exonerare constituia pentru partea civilă un privilegiu nejustificat față de persoanele care, pentru a avea acces la un tribunal civil, trebuiau să plătească o taxă de timbru proporțional cu suma reclamată.

Pe 8 iulie 2002, în temeiul alineatelor 3 și 6 ale articolului 23 al legii nr.47/1992 asupra organizării și funcționării Curții Constituționale, tribunalul a declarat excepția inadmisibilă pe motiv că Curtea Constituțională s-a pronunțat deja de mai multe ori, în special la 2 decembrie 1997, 3 februarie 1998, 1 februarie și 23 mai 2001, asupra constituționalității articolului în litigiu și l-a declarat conform cu Constituția.

Pe 19 noiembrie 2002, avocatul solicitantului a depus la grefa tribunalului județean un memoriu prin care ridica excepția de neconstituționalitate a alineatului unu și 6 ale articolului 23 al legii nr.47/1992. El a considerat că condiția pusă de primul alineat al acestui articol pentru ca o excepție să fie trimisă în fața Curții Constituționale, și anume caracterul determinant pentru soluția litigiului asupra dispoziției contestate, lăsa tribunalului o marjă de apreciere discreționară, încălcând astfel principiul constituțional al liberului acces la un tribunal. Subliniind că al treilea alineat al articolului citat anterior nu se opunea decât trimiterii în fața Curții constituționale a excepțiilor privind dispozițiile care au fost declarate deja neconstituționale, avocatul a concluzionat că tribunalul ar fi trebuit să supună atenției Curții constituționale prima excepție pe care a ridicat-o.

La 20 noiembrie 2002 tribunalul a remarcat că nici solicitantul, nici avocatul nu s-au prezentat, deși solicitantul a fost citat legal să compară. În cursul aceleași ședințe tribunalul a respins excepția de neconstituționalitate ridicată mai devreme, considerând că

8

a făcut deja obiectul unei examinări în cursul ședinței din 3 iulie 2002.

Dezbaterile au avut loc în aceeași zi și, rejudecând cauza în fond, tribunalul a admis recursul reclamantului și l-a condamnat pe solicitant pentru insultă și defăimare la o amendă penală de 500.000 lei. El l-a condamnat de asemenea să plătească reclamantului, în solidar cu săptămânalul, 10 milioane de lei pentru repararea prejudiciului moral.

Tribunalul a considerat că afirmațiile privind destituirea primarului unei comune și conducerea în stare de ebrietate erau defăimătoare din moment ce erau lipsite de baza faptelor și solicitantul ar fi putut cunoaște realitatea procedând la o verificare minimă a faptelor. În această privință tribunalul a subliniat că respectivul primar a fost destituit printr-un ordin al prefectului din 30 martie 2001, publicat în iulie 2001 și că printr-o sentință definitivă din 8 noiembrie 2000 curtea de apel din Timișoara a declarat nevinovat reclamantul pentru accidentul de circulație, reținând greșeala exclusivă a victimei, care a traversat neglijent strada.

Având în vedere aceste circumstanțe, tribunalul a considerat că folosirea termenului “călău” era injurios.

Într-o opinie disidentă, unul din judecători a considerat că solicitantul trebuia să pus în libertate deoarece trebuia să țină cont de faptul că săptămânalul

Academia Cațavencu

era cunoscut ca fiind o publicație satirică ce dezvăluia aspecte legate de comportamentele profesionale și private ale oamenilor politici. A adăugat că reclamantul ar fi putut obține satisfacție făcând uz de dreptul său la replică.

B. Dreptul intern pertinent

9

Articolul 205

“Atingerea adusă onoarei și reputației unei persoane prin cuvinte, gesturi sau alte mijloace este pasibilă de pedeapsa cu închisoarea cu o durată cuprinsă între o lună și doi ani sau cu amendă.”

Articolul 206

“Afirmația sau invinuirea în public de o anumită faptă privind o persoană care, dacă ar fi adevărată, ar expune această persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară sau disprețului public, se va pedepsi cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.”

Articolul 207

“Dovada adevărului afirmațiilor sau invinuirilor poate fi admisă dacă afirmația sau invinuirea au fost comise pentru apărarea unui interes legitim. Afirmațiile pe baza cărora s-a făcut dovada adevărului nu constituie infracțiunea de insultă sau de defăimare.”

Articolul 998

“Orice faptă a unei persoane care cauzează altuia o daună îl obligă pe cel din cauza căruia a avut loc să o repare”.

Articolul 999

“Fiecare este răspunzător pentru dauna pe care a cauzat-o nu numai prin fapta sa, ci și prin neglijența sau imprudența sa”.

10

Articolul 15

“Victima unei infracțiuni se poate constitui partre civilă împotriva acuzatului, inculpatului sau părții responsabile civil (...).

Acțiunea civilă este scutită de taxa de timbru”.

Articolul 346

“Dacă există condamnare, eliberare sau încetare a procesului penal, tribunalul hotărăște prin aceeași sentință asupra cererilor de daune și de interese.

Când s-a pronunțat punerea în libertate (...) din cauza lipsei unuia din elementele constitutive ale infracțiunii, tribunalul poate ordona repararea daunei conform legii civile.”

Articolul 23

“Curtea Constituțională se pronunță asupra excepțiilor ridicate în fața tribunalelor privind constituționalitatea dispozițiilor unei legi sau unei ordonanțe [guvernamentale] sau unei dispoziții a unei legi sau unei ordonanțe [guvernamentale] în vigoare și hotărâtoare pentru soluționarea litigiului.

Excepția poate fi ridicată de o parte sau din oficiu.

Dispozițiile care au fost declarate neconstituționale printr-o hotărâre anterioară a Curții Constituționale (...) nu pot face obiectul unei excepții de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională este sesizată printr-o hotărâre înainte de decizia tribunalului în fața căruia excepția a fost ridicată (...).

În timpul examinării excepției de către Curtea Constituțională tribunalul decide.

11

Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară primelor trei alineate, tribunalul o respinge printr-o hotărâre motivată, fără a sesiza Curtea Constituțională”.

PLÂNGERI

DE DREPT

“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără să existe vreun amestec din partea autorităților publice și fără considerații de îngrădire. Prezentul articol nu împiedică statele să supună întreprinderile de radiodifuzione, cinematografele sau televiziunea la un regim al autorizațiilor.

12

protecției reputației sau drepturilor altuia, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare”.

El afirmă că condamnarea nu era “necesară într-o societate democratică” din moment ce nu a făcut altceva decât să informeze cu bună credință opinia publică asupra unui subiect de interes general, și anume comportamentul unui om politic care ocupă o funcție importantă în administrația locală.

Curtea consideră fără greutate că condamnarea penală și civilă a solicitantului este analizată ca un “amestec” în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare, în sensul primului paragraf al articolului 10 al Convenției. Este incontestabil, având în vedere hotărârile naționale, că amestecul era “prevăzut de lege”, și anume articolele 205 și 206 ale codului penal și 998 și 999 ale codului civil. El urmărea de asemenea un scop legitim, și anume “protecția drepturilor altuia”, în special reputația D.lui Gâtlan, sub-prefectul județului Timiș. Rămâne de văzut dacă amestecul era “necesar într-o societate democratică”.

Curtea amintește că adjectivul “necesar”, în sensul articolului 10 al.2 al Convenției implică existența unei “nevoi sociale imperioase” ce corespunde amestecului litigios. Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere a existenței unei asemenea nevoi, dar această marjă este egală cu un control european (Perna împotriva Italiei [GC], nr. 48898/99, § 39, Culegere de sentințe și decizii 2003-V).

În această privință, trebuie amintită jurisprudența stabilită de-acum a Curții conform căreia se poate aprecia existența unei “nevoi sociale imperioase” capabile să justifice un amestec în exercitarea libertății de exprimare, să facă distincția cu grijă între

13

fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea primelor se poate demonstra, următoarele nu se pretează la o demonstrație a exactității lor.

Desigur, dacă este vorba despre invocări asupra conduitei unui terț, uneori se poate dovedi dificil să faci distincția între acuzațiile de fapt și judecățile de valoare. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a pune direct în cauză persoanele respective implică obligația de a furniza o bază de fapte suficientă și că chiar o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este complet lipsită de o bază de fapt (Jerusalem împotriva Austriei, nr.26958/95, § 43, CEDO 2001-II și Cumpănă și Mazăre împotriva României [GC], nr. 33348/96, §§ 98-101, 17 decembrie 2004).

În fine, Curtea amintește că din cauza “datoriilor și răspunderilor” legate de exercitarea libertății de exprimare, protecția oferită de articolul 10 al Convenției ziariștilor este subordonată condiției că interesații acționează cu bună credință astfel încât să ofere informații exacte și demne de încredere cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France împotriva Franței, nr. 53984/00, § 37, Culegere 2004-II).

În cazul în speță Curtea relevă că articolul incriminat privea o temă de interes general, și anume conduita unui sub-prefect, om politic și înalt funcționar al administrației locale. Instanțele interne au considerat că în lipsa bunei credințe și a bazei faptelor, afirmațiile solicitantului privind destituirea primarului unei comune și conducerea în stare de ebrietate, precum și folosirea termenului “călău” față de sub-prefect, au adus atingere reputației acestuia din urmă, justificând condamnarea penală și civilă a solicitantului.

După exemplul instanțelor interne, Curtea consideră că primele două afirmații nu

14

aveau nici-o bază de fapt. În această împrejurare, destituirea primarului respectiv a fost ordonată de prefect din motive străine de activitatea și comportamentul sub-prefectului. Curtea remarcă de asemenea că în procesul penal care s-a derulat în urma accidentului de circulație în care a fost implicat sub-prefectul, nu s-a pus deloc problema pretinsei conduceri în stare de ebrietate.

Deși solicitantul invocă buna sa credință, Curtea remarcă faptul că, deși a avut cunoștință de ordinul prefectului privind destituirea primarului și hotărârile pronunțate în procesul penal sus menționat, solicitantul a publicat totuși cele două invocări litigioase care sunt evident contrazise de aceste documente. În consecință, după exemplul tribunalelor interne, Curtea nu este convinsă de argumentul solicitantului rezultat din pretinsa sa bună credință.

În privința folosirii termenului “călău”, care desemnează o persoană desemnată să tortureze sau să aplice pedeapsa cu moartea, Curtea consideră că deși s-ar putea considera drept o judecată de valoare și în ciuda caracterului satiric al săptămânalului

Academia Cațavencu

, el era de natură să-l jignească pe reclamant, din moment ce acesta fusese deja judecat și declarat nevinovat.

Prin urmare, Curtea nu crede că s-ar putea vedea aici recurgerea la “doza de exagerare” sau “de provocare” de care se permite să se facă uz în cadrul exercitării libertății jurnalistice (Dalban împotriva României [GC], nr. 28114/95, § 49, Culegere 1999-VI). În opinia ei, este vorba despre prezentarea deformată a realității, în lipsa oricărei baze de fapt (mutatis mutandis, Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, § 73, CEDO 2000-VIII).

15

În consecință, Curtea consideră “pertinente și suficiente” motivele reținute de instanțele interne pentru a concluziona că solicitantul a adus atingere reputației sub-prefectului și pentru a-l condamna.

În privința proporționalității amestecului litigios, Curtea relevă că solicitantul a fost condamnat la o amendă penală, ceea ce, în sine, conferă măsurilor luate în privința sa un grad ridicat de gravitate. Totuși, Curtea notează că suma acestei amenzi era mai degrabă simbolică, și anume echivalentul a 14 euro.

Curtea relevă de asemenea că daunele și interesele pe care solicitantul a fost condamnat să le plătească în solidar cu săptămânalul erau într-o sumă moderată, și anume echivalentul a 298 euro.

În fine, Curtea notează că atitudinea solicitantului în timpul procedurii penale împotriva lui a fost extrem de dezinvoltă. Ea constată într-adevăr că solicitantul a făcut dovada unei lipse clare de interes față de proces, neprezentându-se nici la audierile în fața judecătoriei, nici la cele în fața tribunalului județean, în condițiile în care a fost citat legal să compară și judecătoria a eliberat un mandat de aducere împotriva sa (a se vedea, mutatis mutandis, Cumpănă și Mazăre împotriva României [GC], nr. 33348/96, § 104, 17 decembrie 2004). În plus, nu a încercat în nici-un moment să conteste acuzațiile ce i-au fost aduse.

Având în vedere circumstanțele speței, Curtea consideră că condamnarea solicitantului nu era disproporțională cu scopul legitim urmărit și că amestecul litigios poate, în consecință, să treacă drept “necesar într-o societate democratică”.

Reiese că această plângere este clar nefondată și trebuie să fie respinsă cu

16

aplicarea articolului 35 § 3 și 4 ale Convenției.

“Orice persoană are dreptul ca să fie audiată cauza sa echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî (...) asupra fundamentului oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa”.

Curtea remarcă faptul că această plângere implică două laturi distincte, pe care le va examina ulterior.

A. Condamnarea solicitantului în lipsa sa

Solicitantul se plânge că a fost condamnat de tribunalul București fără ca acesta să-l audieze personal. Solicitantul se referă la hotărârea

Constantinescu

menționată anterior, în care Curtea a concluzionat încălcarea dreptului la un proces echitabil din cauza nerecunoașterii dreptului solicitantului de a fi audiat de tribunal în timpul dezbaterilor. În consecință, el consideră că în prezenta cauză a existat de asemenea încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției.

Curtea amintește că atunci când o instanță de apel ajunge să cunoască o cauză de fapt și de drept și să studieze în ansamblul său problema vinovăției sau nevinovăției, ea nu poate din motive de echitate a procesului să decidă asupra acestor probleme fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de acuzat (

Constantinescu

, citat

17

anterior, § 55).

Cu toate acestea, spre deosebire de cauza

Constantinescu

, în care în ciuda prezenței sale la ședință, solicitantul nu a fost audiat, Curtea relevă din nou că în prezenta cauză solicitantul s-a dezinteresat total de proces, lipsind de la toate audierile de la tribunalele interne.

În consecință, remarcând că nici-o încălcare a procedurii interne nu ar putea fi reproșată tribunalului județean, Curtea consideră că faptul că solicitantul nu a fost audiat în fața acestui tribunal nu a adus atingere echității procedurii.

Rezultă că această primă parte a plângere este clar nefondată și trebuie să fie respinsă cu aplicarea articolului 33 §§ 3 și 4 al Convenției.

B. Refuzul de a trimite două excepții de neconstituționalitate la Curtea constituțională

Solicitantul denunță faptul că tribunalul județean Timiș a respins două excepții de neconstituționalitate pe care el l-a invitat să le supună Curții constituționale. În opinia sa, în temeiul art. 23 § 3 al legii nr. 47/1992 asupra organizării și funcționării Curții constituționale, tribunalul județean era obligat să dea curs primei sale excepții privind articolul 346 al codului de procedură penală, chiar dacă Curtea constituțională se pronunțase deja asupra constituționalității acestui articol și îl găsise conform cu Constituția. El consideră de asemenea că respingând a doua sa excepție pe motiv că se pronunțase deja, tribunalul a adus a doua oară atingere dreptului său de acces la Curtea constituțională, din moment ce a doua excepție viza o altă dispoziție, și anume articolul 23 al legii nr. 47/1992.

18

Curtea amintește, mai întâi, că Convenția nu garantează, ca atare, dreptul ca o cauză să fie trimisă, cu titlu preliminar, de o instanță internă în fața unei alte instanțe naționale sau internaționale.

Ea amintește de asemenea jurisprudența sa conform căreia dreptul de a sesiza un tribunal pe calea procedurii preliminare nu mai poate fi absolut, chiar și atunci când o legislație păstrează un domeniu juridic numai pentru aprecierea unui tribunal și prevede pentru celelalte instanțe obligația de a-i supune, fără rezervă, toate procedurile care se raportează la aceasta. Este conform funcționării unui asemenea mecanism faptul că judecătorul verifică dacă poate sau trebuie să depună o cerere preliminară, asigurându-se că aceasta trebuie să fie rezolvată pentru a permite să se soluționeze litigiul pe care este chemat să-l cunoască. Acestea fiind zise, nu este exclus ca, în unele circumstanțe, refuzul exprimat de o instanță națională, chemată să se pronunțe în ultimă instanță, ar putea aduce atingere principiului echității procedurii, așa cum este enunțat la articolul 6 § 1 al Convenției, în special atunci când un asemenea refuz este atins de arbitrar (Coëme și alții împotriva Belgiei, nr. 32492/96, 32547/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, § 114, CEDO 2000-VII și Wynen împotriva Belgiei, nr. 32576/96, § 41, CEDO 2002-VIII).

Curtea consideră că nu aceasta este situația în cazul în speță. Într-adevăr, tribunalul județean a luat în considerare plângerea solicitantului privind constituționalitatea articolului 346 al codului de procedură penală precum și cererea sa de trimitere a excepției în fața Curții constituționale. El s-a pronunțat apoi printr-o hotărâre suficient de motivată, reținând că acest articol a făcut de mai multe ori obiectul unui control al Curții constituționale care l-a declarat de fiecare dată conform cu Constituția.

19

În consecință, un nou control era probabil inutil.

În ceea ce privește cea de-a doua excepție ridicată și condusă împotriva articolului 23 al legii asupra organizării și funcționării Curții constituționale, Curtea notează că nu privea o dispoziție de care depindea soluționarea litigiului.

Desigur, faptul că tribunalul a respins prima excepție invocând articolul 23 § 3 al legii nr. 47/1992 și a doua pe motiv că se pronunțase deja, ar putea fi calificată drept eroare de drept din moment ce articolul mai sus menționat nu interzice trimiterea, în fața Curții constituționale, excepțiilor care au făcut deja obiectul unui control din partea acesteia.

Cu toate acestea, Curtea amintește că interpretarea legislației interne revine în primul rând autorităților naționale, în special curtelor și tribunalelor și că nu-i revine sarcina de a cunoaște erorile de fapt sau de drept comise pe nedrept de o instanță internă, doar dacă și în măsura în care ele ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-1).

În cazul în speță, din cauza motivelor expuse mai sus, Curtea nu va putea califica acest refuz drept arbitrar și natură să aducă atingere principiului echității procedurii (mutatis mutandis, Dotta împotriva Italiei (decembrie), nr. 38399/97, 7 septembrie 1999 și Kefalas și alții împotriva Greciei (decembrie), nr. 40051/02, 17 martie 2005).

Rezultă că această a doua parte a plângerii este clar nefondată și trebuie respinsă cu aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

20

Declară cererea inadmisibilă.

Vincent Berger

Boštjan M. Zupančič

Grefier

Președinte

Hotărârea Ivanciuc împotriva României