Hotărâre nr. 2 din 20.01.2015

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 6 februarie 2014, în temeiul art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituţie, art. 25 lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art. 38 alin. (1) lit. g) din Codul jurisdicţiei constituţionale, de către deputatul în Parlament Grigore Petrenco, pentru interpretarea articolelor 1, 69 şi 70 din Constituţia Republicii Moldova.

Autorul sesizării a solicitat Curţii Constituţionale ca prin interpretarea articolelor 69 („Încetarea mandatului deputaţilor") şi 70 („Incompatibilităţi şi imunităţi") în coroborare cu articolul 1 („Statul de drept") din Constituţie să se explice: „1) Deputatul în Parlamentul Republicii Moldova, condamnat pentru acte de corupţie şi/ori trafic de influenţă cu privare de libertate, care urmează să fie real executată, aflat în căutare internaţională, se află în situaţia de incompatibilitate politică şi morală cu calitatea de deputat şi în imposibilitate definitivă de a continua exercitarea mandatului? 2) Prin sentinţa definitivă şi executorie imunitatea deputatului se consideră consumată de drept , Parlamentul Republicii Moldova având obligaţiunea să se autosesizeze în vederea ridicării mandatului deputatului pentru asigurarea executării pedepsei în cadrul instituţiilor penitenciare? 3) În cazul condamnării persoanei în timpul exercitării mandatului de deputat în Parlamentul Republicii Moldova printr-o sentinţă definitivă de către o instanţă judecătorească a unui stat străin , pentru acte de corupţie şi/ori trafic de influenţă cu privare de libertate, care urmează să fie real executată, aflată în căutare internaţională, prin prisma obligaţiunii respectării Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatelor la care statul Moldova este parte, în coroborare cu prevederile constituţionale, imunitatea deputatului se consideră consumată de drept , iar organele abilitate urmează a fi în obligaţiunea executării prevederilor legislaţiei naţionale şi tratatelor internaţionale/regionale/bilaterale în domeniu întru oferirea asistenţei juridice internaţionale, solicitată de către statul străin, cetăţean al căruia este deputatul condamnat , în scopul asigurării executării hotărârii judecătoreşti?"

Prin decizia Curţii Constituţionale din 19 martie 2014 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului şi Procuraturii Generale.

În şedinţa plenară publică a Curţii autorul sesizării nu s-a prezentat. Parlamentul a fost reprezentat de dl Ion Creangă, şef al Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului, iar Guvernul a fost reprezentat de dl Nicolae Eşanu, viceministru al justiţiei. Preşedintele Republicii Moldova nu şi-a delegat un reprezentant. CONTEXT - Evoluţia reglementărilor privind imunitatea parlamentară şi în cetarea mandatului deputaţilo r

Articolele 69 şi 70 din Constituţie reglementează generic temeiurile de încetare a mandatului, incompatibilităţile şi imunitatea deputatului.

Instituţia ridicării mandatului de deputat a fost consacrată, pentru prima dată în Republica Moldova, în Constituţia din 1994.

Legea nr. 39-XIII din 7 aprilie 1994 despre statutul deputatului în Parlament a suferit modificări succesive în partea ce ţine de temeiurile de ridicare a mandatului. Într-o ultimă redacţie, rezultată din Legea nr. 1157-XV din 21 iunie 2002, Legea despre statutul deputatului prevedea revocarea mandatului deputatului în două cazuri: „a) incompatibilitate; b) condamnare prin decizia definitivă a instanţei judiciare pentru infracţiune intenţionată."[articolul 2 alin. (10)]

În conformitate cu articolul 2 alin. (11) din Lege, competenţa de revocare a mandatului deputatului aparţinea Curţii Constituţionale, la sesizarea Parlamentului.

Prin Legea nr. 141 din 21 martie 2003, aceste reglementări au fost excluse. Până în prezent, aceste instituţii nu au fost reglementate, astfel încât rămân a fi inoperante.

În anul 2002 a fost elaborat un proiect de modificare a articolelor 70 şi 71 din Constituţie, în vederea limitării imunităţii deputaţilor. Dacă proiectul ar fi fost votat, arestarea, percheziţionarea şi trimiterea în judecată a deputaţilor ar fi fost posibilă fără încuviinţarea legislativului.

Acest proiect a fost criticat, la acea vreme, de către Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (în continuare - Comisia de la Veneţia , CDL-AD (2002)14, adoptat la cea de-a 51-a sesiune plenară din 5-6 iulie 2002, care a observat că această propunere a rezultat din situaţia crizei politice în Republica Moldova, care a implicat „aproape zilnic" mitinguri în capitală, organizate de opoziţie, descrisă în detaliu în Raportul Consiliului Europei din 23 aprilie 2002 privind funcţionarea instituţiilor democratice în Moldova (Doc. 9418).

O nouă tentativă de modificare a articolelor 70 şi 71 din Constituţie, similar amendamentelor propuse în anul 2002, a fost pusă în mişcare în anii 2011-2014. Proiectul de limitare a imunităţii parlamentare nu a obţinut voturile necesare.

Datele referitoare la cererile de ridicare a imunităţii(a.2001-2011), depuse de Procuratura Generală la Parlament, ilustrează existenţa unei constante în practica organelor de drept de a cere ridicarea imunităţii parlamentare exclusiv în privinţa deputaţilor care reprezentau opoziţia parlamentară . Nr. de înregistr. Nr. şi data documentului intrat Numele deputatului în privinţa căruia s-a solicitat ridicarea imunităţii Apartenenţa politică 2004 1-2d/01 din 2001-07-11 Nicolae Alexei Opoziţie 805 3-1/2002 din 2002-03-04 Iurie Roşca, Ş. Secăreanu şi V. Cubreacov Opoziţie 1005 3-1/2002 din 2002-03-20 Iurie Roşca, Ş. Secăreanu şi V. Cubreacov Opoziţie 1242 3-1/202 din 2002-04-04 V. Chilat, V. Prisăcaru şi E. Gîrlă Opoziţie 1586 3-1/02 din 2002-04-22 V. Chilat, V. Prisăcaru, E. Gîrlă Opoziţie 4345 26-15-1000/99 din 2003-12-24 V. Chilat Opoziţie 4346 26-15-1000/99 din 2003-12-24 Ş. Secăreanu Opoziţie 4347 26-15-1000/99 din 2003-12-24 V.Cubreacov Opoziţie 4348 26-15-1000/99 din 2003-12-24 Iu. Roşca Opoziţie 382 26-15-1000/99-01 din 2004-02-03 Iu. Roşca Opoziţie 383 26-15-1000/99-03 din 2004-02-03 Ş. Secăreanu Opoziţie 384 26-15-1000/99-03 din 2004-02-03 V. Cubreacov Opoziţie 385 26-15-1000/99-04 din 2004-02-03 V. Chilat Opoziţie 584 18-52/02 din 2004-02-18 Ş. Secăreanu Opoziţie 585 18-52/02 din 2004-02-18 V. Cubreacov Opoziţie 586 18-52/02 din 2004-02-18 Iu. Roşca Opoziţie 587 18-52/02 din 2004-02-18 N. Malachi Opoziţie 2014 18/369 din 2005-06-24 Ivan Guţu Opoziţie 2015 18/370 din 2005-06-24 Ion Ciontoloi Opoziţie 2016 18/367 din 2005-06-24 Serafim Urechean Opoziţie 2017 18/368 din 2005-06-24 Vasile Colţa Opoziţie 4105 18/1096 din 2006-10-20 V. Colţa Opoziţie 4106 18/1099 din 2006-10-20 V. Colţa Opoziţie 2468 6316 din 2010-09-10 Anatolie Popuşoi Opoziţie 2549 1-1d/10-4932 din 2010-09-18 Vladimir Voronin Opoziţie

Prevederile relevante ale Legii nr. 39-XIII din 7 aprilie 1994 despre statutul deputatului în Parlament (M.O., 2005, nr. 59-61, art. 201) sunt următoarele: Articolul 3 „Mandatul de deputat este incompatibil cu: a) funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova; b) funcţia de membru al Guvernului; c) funcţia de avocat parlamentar; c 1 ) funcţia de ales local; d) exercitarea oricărei alte funcţii remunerate, inclusiv a funcţiei acordate de un stat străin sau organizaţie internaţională, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice desfăşurate în afara programului stabilit de Regulamentul Parlamentului." Articolul 9 „(1) Imunitatea parlamentară are ca scop protejarea deputatului în Parlament împotriva urmăririlor judiciare şi garantarea libertăţii lui de gândire şi de acţiune. (2) Deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică sub nici o formă pentru opiniile politice sau voturile exprimate în exercitarea mandatului." Articolul 10 „(1) Deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, sau trimis în judecată pe cauză penală ori contravenţională fără încuviinţarea prealabilă a Parlamentului după ascultarea sa. [...]"

Prevederile relevante ale Regulamentului Parlamentului, adoptat prin Legea nr. 797-XIII din 2 aprilie 1996 (M.O., 2007, nr. 50, art. 237), sunt următoarele: Articolul 94 Imunitatea parlamentară „ (1) În conformitate cu prevederile constituţionale, imunitatea parlamentară are ca scop protejarea deputatului în Parlament împotriva urmăririlor judiciare şi garantarea libertăţii de exprimare a acestuia. (2) Deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, sau trimis în judecată fără încuviinţarea prealabilă a Parlamentului, după ascultarea sa. [...]"

Prevederile relevante ale Codului de procedură penală nr. 122-XV din 14 martie 2003 (M.O., 2003, nr. 104-110, art. 447) sunt următoarele: Articolul 558 Cazuri şi condiţii de recunoaştere a hotărârilor penale „(1) Hotărârile penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate, precum şi cele care sînt de natură să producă, potrivit legii penale a Republicii Moldova, efecte juridice, pot fi recunoscute de instanţa naţională, la demersul ministrului justiţiei sau al Procurorului General, în baza tratatului internaţional sau a acordului de reciprocitate. (2) Hotărârea penală a instanţei unui stat străin poate fi recunoscută numai dacă sînt respectate următoarele condiţii: 1) hotărârea a fost pronunţată de o instanţă competentă; 2) hotărârea nu contravine ordinii publice din Republica Moldova; 3) hotărârea poate produce efecte juridice în ţară potrivit legii penale naţionale."

Prevederile relevante ale Legii nr. 371-XVI din 1 decembrie 2006, cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală (M.O., 2007, nr. 14-17, art. 42) sunt următoarele: Articolul 108 Dispoziţii generale „(1) Hotărârile penale străine rămase definitive pot fi executate în Republica Moldova în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală şi de prezenta secţiune. (2) Prevederile menţionate la alin.(1) nu se aplică procedurii transferului persoanelor condamnate reglementate de Codul de procedură penală, partea specială titlul III capitolul IX secţiunea a 3-a, şi de prezenta lege, capitolul V." Articolul 109 Condiţii speciale de admisibilitate „(1) Pe teritoriul Republicii Moldova, executarea unei hotărâri străine are loc la cererea de recunoaştere şi executare formulată de autorităţile competente ale statului de condamnare. (2) Cererea de recunoaştere şi executare este admisibilă atunci când, pe lângă condiţiile generale stabilite în Codul de procedură penală la art.558 alin.(2), sînt întrunite următoarele condiţii speciale: a) persoana condamnată este cetăţean al Republicii Moldova ori este domiciliată permanent pe teritoriul acesteia, ori este cetăţean străin sau apatrid cu permis de şedere în teritoriul ei; b) în privinţa faptei pentru care a fost pronunţată sentinţa de condamnare nu este pornită urmărire penală în Republica Moldova; c) executarea hotărârii în Republica Moldova poate favoriza reintegrarea socială a persoanei condamnate; d) executarea hotărârii în Republica Moldova poate favoriza repararea pagubei provocate prin infracţiune; e) durata pedepsei sau a măsurilor de siguranţă dispuse prin hotărâre este mai mare de un an. (3) Hotărârea străină, de asemenea, poate fi executată dacă persoana condamnată ispăşeşte pe teritoriul Republicii Moldova o pedeapsă pentru o altă infracţiune decât cea stabilită prin sentinţa a cărei executare a fost cerută. (4) Executarea unei hotărâri străine prin care a fost dispusă o pedeapsă sau o măsură de siguranţă este posibilă şi atunci când autorităţile Republicii Moldova refuză extrădarea persoanei condamnate, chiar dacă nu sînt respectate condiţiile prevăzute la alin.(2) lit.c)-e)."

Prevederile relevante ale Codului electoral nr. 1381-XIII din 21 noiembrie 1997 (M.O., 1997, nr. 81, art. 667) sunt următoarele: Articolul 13 Restricţii „(1) Nu au dreptul de a alege persoanele: a) care nu întrunesc condiţiile prevăzute la art.11; b) care sînt recunoscute incapabile prin hotărâre definitivă a instanţei de judecată. Despre existenţa unor astfel de cazuri, Ministerul Justiţiei informează primarul, iar după implementarea Registrului de stat al alegătorilor - Comisia Electorală Centrală.; (2) Nu pot fi aleşi: a) militarii cu serviciul în termen; b) persoanele menţionate la alin.(1); c) persoanele care sînt condamnate la închisoare (privaţiune de libertate) prin hotărâre judecătorească definitivă şi îşi ispăşesc pedeapsa în instituţii penitenciare, precum şi persoanele care au antecedente penale nestinse pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie. Organele electorale sînt informate despre existenţa antecedentelor penale de către organele Ministerului Afacerilor Interne ; d) persoanele private de dreptul de a ocupa funcţii de răspundere prin hotărâre judecătorească definitivă. Organele electorale sînt informate despre existenţa interdicţiei de către Ministerul Justiţiei şi/sau de către Ministerul Afacerilor Interne. [...]". Articolul 75 Candidaţii la funcţia de deputat în Parlament „Candidaţi la funcţia de deputat în Parlament pot fi persoanele cu drept de vot care au împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vârsta de 18 ani, deţin cetăţenia Republicii Moldova, au domiciliul în ţară şi întrunesc condiţiile prevăzute de prezentul cod." ÎN DREPT

Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează, în esenţă, întinderea imunităţii parlamentare şi posibilitatea încetării mandatului, fără consimţământul deputatului, în cazul condamnării acestuia prin sentinţă definitivă, inclusiv de către o instanţă judecătorească a unui stat străin.

În acest sens, Curtea reţine că sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională interconexe, precum statul de drept, mandatul, integritatea, compatibilitatea şi responsabilitatea deputaţilor în Parlament, inclusiv în contextul imperativului luptei împotriva corupţiei.

Articolele 25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin. (1) lit. g) din Codul jurisdicţiei constituţionale acordă deputaţilor dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.

Curtea reţine că anterior a interpretat articolele 68 alin. (1) şi (2), 69 alin. (2) şi 71 din Constituţie prin Hotărârile nr. 8 din 19 iunie 2012 şi nr. 8 din 16 februarie 1999.

Curtea observă că aspectele abordate de către autorul sesizării nu au constituit anterior obiect de interpretare în instanţa de contencios constituţional.

Curtea apreciază că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale. Curtea reţine că a fost sesizată legal şi este competentă să hotărască asupra interpretării art. 1 alin.(3) combinat cu art.69 şi art.70 din Constituţie. Prin urmare, Curtea va examina în continuare fondul sesizării.

În conformitate cu articolul 6 alin.(2) din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională îşi stabileşte singură limitele de competenţă.

Curtea reţine că prerogativa cu care a fost învestită prin articolul 135 alin. (1) lit. b) din Constituţie presupune stabilirea sensului autentic şi deplin al normelor constituţionale, care poate fi realizată prin interpretarea textuală sau funcţională, în măsura în care poate fi dedusă din textul Constituţiei, ţinând cont de caracterul generic al normei, situaţiile concrete pe care legiuitorul nu avea cum să le prevadă la momentul elaborării normei, reglementările ulterioare (conexe sau chiar contradictorii), situaţiile complexe în care norma trebuie aplicată etc.

Autorul sesizării a supus Curţii Constituţionale spre examinare un evantai de problematici, inspirate dintr-o abordare cazuistică, exprimate prin noţiuni şi concepte juridice inexacte, precum „imunitate consumată de drept" sau „imposibilitate definitivă a exercitării mandatului".Astfel, Curtea va face abstracţie de redacţia întrebărilor formulate de autorul sesizării şi va deduce obiectul sesizării din problematica, motivarea şi contextul abordat, potrivit competenţei sale şi unei succesiuni logice a construcţiei raţionamentului.

Problema supusă Curţii spre soluţionare impune analiza a două chestiuni, care sunt interdependente. Având în vedere faptul că verificarea întinderii imunităţii parlamentare influenţează raţionamentul privind incidenţa acesteia în cazul condamnării definitive a deputatului de către instanţele judecătoreşti naţionale şi ale unui stat străin, Curtea va examina separat aceste chestiuni, unele aspecte urmând a fi abordate în comun. Soarta mandatului deputatului condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă va face obiectul unei analize separate. Astfel, Curtea va examina: 1) Dacă are incidenţă imunitatea parlamentară în cazul deputatului condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie; 2) Dacă are incidenţă imunitatea parlamentară în cadrul procedurii de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate de un stat străin, prin care un deputat a fost condamnat pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie; 3) Soarta mandatului deputatului condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie.

În acest context, pentru a elucida conţinutul autentic al prevederilor articolului 1 alin. (3) combinat cu articolele 69 şi 70 din Constituţie, Curtea va opera, în special, cu textul constituţional, luând în considerare cele trei aspecte identificate, istoricul apariţiei instituţiei constituţionale de imunitate parlamentară, formele de aplicare a acesteia în constituţiile altor state şi scopul urmărit de legiuitor, precum şi cu principiile consacrate de dreptul internaţional şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare - " Curtea Europeană" ), utilizând toate metodele de interpretare legală.

Curtea va interpreta normele constituţionale ţinând cont de faptul că corupţia subminează democraţia şi statul de drept, conduce la încălcarea drepturilor omului, subminează economia şi erodează calitatea vieţii, lupta împotriva corupţiei fiind parte integrantă a asigurării respectării statului de drept, consacrat de Preambul şi articolul 1 alin. (3) din Constituţie.

De asemenea, Curtea va interpreta normele constituţionale ţinând cont de rolul şi importanţa opoziţiei parlamentare într-un sistem democratic, principala vizată de procedurile de ridicare a imunităţii, în sensul principiilor democraţiei şi pluralismului politic, consfinţite de articolul 1 alin. (3) din Constituţie. I. Dacă are incidenţă imunitatea parlamentară în cazul deputatului condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie 1. Argumentele autorului sesizării

Potrivit autorului sesizării, în virtutea articolului 16 din Constituţie, deputatului condamnat pentru acte de corupţie şi/sau trafic de influenţă urmează a-i fi aplicat acelaşi tratament în faţa legii ca şi celorlalţi cetăţeni.

Astfel, în viziunea autorului sesizării, sentinţa definitivă şi executorie epuizează de drept imunitatea deputatului, organele abilitate având obligaţia punerii în executare a sentinţei, în ordinea stabilită de lege. 2. Argumentele autorităţilor

În opinia scrisă a Parlamentului se menţionează că, pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu voturile sau opiniile politice exprimate în exerciţiul mandatului, deputatul răspunde juridic ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural. Aceste garanţii procesuale nu suprimă în nici un caz represiunea penală, dar întârzie momentul urmăririi penale, trimiterii în judecată şi cercetării judecătoreşti pentru faptele cu caracter penal ori contravenţional străine exercitării mandatului.

În cadrul şedinţei publice a Curţii, reprezentantul Parlamentului a precizat că, din moment ce a avut loc condamnarea, se prezumă că imunitatea a fost ridicată anterior, or, altfel nu s-ar fi putut ajunge la această etapă. În viziunea acestuia, protecţia imunităţii operează pe întreg segmentul cercetării judecătoreşti.

Potrivit reprezentantului Parlamentului, în cazul în care infracţiunea a fost săvârşită înainte de accederea în funcţia de deputat, instanţa poate examina cazul fără ridicarea imunităţii. Cu toate acestea, în practică, instanţele judecătoreşti au suspendat examinarea cauzei şi au solicitat Parlamentului ridicarea imunităţii. În toate cazurile când Parlamentul a refuzat ridicarea imunităţii, în conformitate cu normele Codului de procedură penală, examinarea cauzei a rămas suspendată până la încetarea mandatului de deputat. 3. Aprecierea Curţii

Situaţia deputatului se caracterizează printr-un «statut», ce implică numeroase beneficii şi sarcini, care au scopul de a garanta libertatea exercitării mandatului şi independenţa deputatului, protejându-l împotriva presiunilor care ar putea să-i compromită independenţa. În acest sens se înscriu garanţiile privind remunerarea şi protecţia socială, incompatibilităţile şi imunitatea.

Potrivit art. 70 alin. (3) din Constituţia Republicii Moldova, deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, sau trimis în judecată fără încuviinţarea Parlamentului după ascultarea sa.

Totodată, articolul 71 din Legea Supremă prevede că deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului.

Prevederile constituţionale privind imunitatea sunt dezvoltate de Legea despre statutul deputatului în Parlament şi Regulamentul Parlamentului.

Cu titlu preliminar, Curtea constată că, deşi regimul constituţional din Republica Moldova garantează, în acelaşi timp, şi iresponsabilitatea, şi inviolabilitatea deputaţilor, în speţa de faţă, constatările Curţii se vor răsfrânge numai asupra acestui ultim aspect al imunităţii parlamentare. În această problemă, Curtea consideră că este necesar să se precizeze că se va pronunţa in abstracto asupra funcţionării regimului inviolabilităţii parlamentare în Republica Moldova şi asupra incidenţei aplicării dispoziţiilor constituţionale asupra unui deputat condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârşirea unor infracţiuni cu intenţie. 3.1. Întinderea inviolabilităţii parlamentare în practica statelor

Noţiunea de imunitate parlamentară nu este o noţiune omogenă. În pofida diversităţii noţiunilor şi a descrierilor utilizate de legislaţiile naţionale şi a întinderii protecţiei în diverse state, majoritatea statelor europene recunosc două categorii de imunitate pentru parlamentari: - pe de o parte, " iresponsabilitatea parlamentarului " sau " libertatea sa de exprimare " cu privire la urmărirea judiciară pentru opiniile şi voturile exprimate în exercitarea funcţiunilor acestuia; - pe de altă parte, " inviolabilitatea parlamentară " sau "imunitatea în sensul strict", care îl protejează de orice arestare, detenţie sau urmărire judiciară fără autorizarea camerei de care aparţine. [ Raportul cu privire la regimul imunităţilor parlamentare (CDL-INF (96)7), Comisia de la Veneţia, aprobat în cadrul celei de-a 27-a reuniuni plenare din 17-18 mai 1996]

Garanţiile oferite de aceste două aspecte ale imunităţii parlamentare (iresponsabilitate/inviolabilitate, "libertatea de exprimare"/"libertatea de a nu fi arestat") sunt complementare [ Raportul cu privire la regimul imunităţilor parlamentare , precitat, §27].

În partea ce ţine de domeniul de aplicare a inviolabilităţii, Comisia de la Veneţia a menţionat următoarele: „184. Comisia de la Veneţia consideră că regulile ce reglementează inviolabilitatea parlamentară nu sunt o parte necesară a unei democraţii moderne. Într-un sistem politic bine funcţional, membrii Parlamentului se bucură de o protecţie adecvată cu ajutorul altor mecanisme şi nu au nevoie de o imunitate specială de acest gen. 185. Comisia de la Veneţia, cu toate acestea, recunoaşte că regulile ce prevăd inviolabilitatea pot, în unele state, să îndeplinească funcţia democratică de protecţie a Parlamentului ca instituţie, şi în particular a opoziţiei parlamentare, de o presiune necorespunzătoare sau hărţuire din partea executivului, puterii judecătoreşti sau din partea altor oponenţi politici. Regulile ce instituie inviolabilitatea parlamentară pot, prin urmare, să fie justificate acolo unde alte măsuri de protecţie a membrilor parlamentului nu sunt adecvate. Dar ele trebuie să fie întotdeauna interpretate şi aplicate într-o manieră restrictivă. Astfel de norme trebuie să fie supuse unor limitări şi condiţii, şi trebuie să existe întotdeauna posibilitatea ridicării imunităţii, urmând o procedură clară şi imparţială." [ Raportul cu privire la limitele şi ridicarea imunităţilor parlamentare (CDL-AD(2014)011), aprobat în cadrul celei de-a 98-a reuniuni plenare din 21-22 martie 2014]

Există diferenţe referitoare la natura şi gradul de protecţie oferită parlamentarilor, prin intermediul inviolabilităţii. Reflectând experienţa politică şi istorică, proprii fiecărui stat, aceste diferenţe atestă necesităţile pe care aceasta e fondată. Privită, de fapt, ca fiind indisociabilă de separarea puterilor în stat, de păstrarea autonomiei parlamentare sau de protejarea opoziţiei în cadrul Parlamentului, extinderea acestui privilegiu pare să se definească, în fiecare stat, în funcţie de gradul de autonomie necesar pentru ca Parlamentul să-şi poată îndeplini funcţiile.

Gradul de extindere al inviolabilităţii variază mult de la o ţară la alta. Natura însăşi a acestui aspect al imunităţii dă naştere, pentru aplicarea ei, la o diversitate de regimuri juridice. Anumite state nu cunosc această instituţie (Olanda, San Marino). În unele ţări, cum ar fi Marea Britanie, extinderea acesteia este foarte limitată: inviolabilitatea se aplică numai sub aspect civil, iar sub aspect penal parlamentarul nu beneficiază de nici o protecţie anume şi este tratat în mod egal cu ceilalţi cetăţeni. În Irlanda şi în Norvegia inviolabilitatea parlamentară face ca parlamentarul să nu fie arestat în timpul unei sesiuni parlamentare sau în drumul spre sau de la locaţia sesiunii, oferind, deci, o protecţie limitată parlamentarului.

Majoritatea statelor europene acordă deputaţilor lor, pe durata mandatului acestora, o imunitate extra-funcţională pentru situaţiile penale (Albania, Germania, Austria - dacă fapta în sine nu este străină de funcţiile politice - Cipru, Spania, Grecia, Ungaria, Lituania, Polonia, Rusia, Serbia, Elveţia), şi/sau o protecţie împotriva constrângerii şi măsurilor de privare de libertate (arestarea sau detenţia în toate ţările care prevăd imunitatea în faţa urmăririlor penale, la care se adaugă Belgia, Franţa, Georgia, Italia, Portugalia şi România). Aceste urmăriri sau măsuri penale nu pot fi puse în aplicare decât cu autorizarea adunării, cu excepţia Ciprului.

În multe state, extinderea inviolabilităţii a fost limitată ca urmare a unor reforme constituţionale. Astfel, în Franţa, în urma reformei constituţionale din 1995, autorizaţia camerei nu mai este necesară pentru declanşarea procedurilor penale, ci doar pentru reţinere, arestare şi celelalte măsuri de control judiciar. Aceeaşi evoluţie s-a produs în Italia, Legea constituţională nr. 3 din 29 octombrie 1993 a exclus necesitatea unei autorizaţii prealabile a camerei pentru demararea procedurilor penale în cazul parlamentarilor. În România, de la reforma constituţională din 2003, un parlamentar poate face obiectul unei anchete judiciare sau poate fi urmărit penal pentru fapte care nu au legătură cu exprimarea voturilor sau opiniilor sale politice în decursul mandatului parlamentar.

În Germania, există în Bundestag o practică care constă în ridicare, de o manieră generală la începutul legislaturii, a imunităţii parlamentare pentru toate tipurile de infracţiuni (cu excepţia celor cu caracter defăimător din punct de vedere politic). Această măsură vizează protecţia tuturor membrilor Parlamentului, astfel încât aceştia să nu atragă asupra lor atenţia mass-mediei în cazul în care se derulează o procedură pe numele lor.

Pentru ceea ce se numeşte extinderea ratione materiae a inviolabilităţii parlamentare, şi anume faptele aflate sub imunitate parlamentară, există în majoritatea statelor europene o tendinţă de excludere a cazurilor de flagrant delict din aria de extindere a imunităţii . În acest caz, autorizaţia camerei nu e necesară, ceea ce nu o împiedică pe aceasta de a se pronunţa ulterior asupra urmăririlor penale sau arestării, pentru a solicita eventual suspendarea sau ridicarea (printre altele, Georgia şi România). Anumite legislaţii exclud din câmpul inviolabilităţii unele fapte datorită naturii sau gravităţii lor şi a pedepsei (Constituţia portugheză exclude, în anumite condiţii, infracţiunile sancţionate cu pedepse cu închisoarea de peste trei ani).

Durata imunităţii parlamentare variază şi ea de la stat la stat. Anumite regimuri parlamentare extind acest privilegiu la procedurile penale demarate pe numele deputatului, înaintea alegerii sale (Germania, Belgia, Spania, Ungaria, Italia, Portugalia). În alte state, deşi autorizaţia Parlamentului nu este necesară pentru continuarea procedurilor penale deja demarate, adunarea poate, fie din oficiu, fie la cererea părţii interesate, să solicite suspendarea procedurilor penale sau ridicarea măsurilor de constrângere pe perioada mandatului parlamentar (Franţa, Polonia, Elveţia). 3.2. Jurisprudenţa CEDO

În cauzele A. v. Marea Britanie (nr. 35373/1997, CEDH-2002-X), Cordova v. Italia (nr. 45649/1999, CEDH 2003-I), C.G.IL v. Italia (nr. 46967/2007 din 24 februarie 2009) şi Tsalkitzis v. Grecia (nr. 11801/2004 din 16 noiembrie 2006), Curtea a afirmat principiul de control al compatibilității imunităţii de jurisdicţie cu dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, principiu dezvoltat în hotărârea Kart v. Turcia din 3 decembrie 2009 (par. 58).

Prin aceste hotărâri, în special cele două din anul 2009 ( C.G.IL v. Italia din 24 februarie 2009 şi Kart din 3 decembrie 2009), Curtea a temperat efectele imunităţii de jurisdicţie acordată parlamentarilor, consacrând principiul conform căruia nu este compatibil cu preeminenţa dreptului, într-o societate democratică, faptul că un Stat poate sustrage de la competenţa tribunalelor o serie întreagă de acţiuni civile şi penale şi să poată exonera de orice responsabilitate grupuri sau categorii extinse de persoane .

Curtea a recunoscut faptul că statele acordă o imunitate parlamentară, mai mult sau mai puţin extinsă, şi că aceasta este o practică de lungă durată, care vizează scopurile legitime care sunt protecţia libertăţii de exprimare a Parlamentului şi menţinerea separării puterilor legislativă şi judiciară ( A v. Marea Britanie , §§ 75-78, Cordova (nr. 1), § 55, Cordova (nr. 2), § 56 şi De Jorio , § 49, citate mai sus). Diferitele forme în care se poate manifesta imunitatea parlamentară pot, de fapt, să servească protecţiei unei democraţii politice eficiente, piatră unghiulară a sistemului Convenţiei, tocmai în măsura în care acestea tind să protejeze autonomia legislativă şi opoziţia parlamentară.

Din punct de vedere al compatibilităţii sale cu Convenţia, cu cât o imunitate este mai largă, cu atât motivele care o justifică trebuie să fie imperioase ( A v. Marea Britanie , § 78). Absenţa unei legături evidente cu o activitate parlamentară implică o interpretare restrânsă a noţiunii de proporţionalitate între scopul vizat şi mijloacele utilizate. Această situaţie se aplică în mod deosebit atunci când restricţiile dreptului de acces sunt consecinţa unei deliberări a unui organ politic ( Tsalkitzis, citată mai sus, §49). În acest sens, în cazul în care este vorba de un litigiu între persoane particulare, nu putem justifica un refuz al accesului la justiţie din simplul motiv că dezacordul ar putea fi de natură politică sau legat de activitatea politică ( Cordova (nr. 1), § 62, Cordova (nr. 2), § 63 şi De Jorio , § 53, citate mai sus). 3.3. Întinderea inviolabilităţii parlamentare în Republica Moldova

Domeniul de aplicare a inviolabilităţii parlamentare poate fi analizat sub patru aspecte esenţiale: ratione personae (beneficiarii protecţiei), ratione temporis (începutul şi sfârşitul protecţiei), ratione loci (limitele spaţiale ale protecţiei) şi ratione materiae (actele acoperite de inviolabilitate). i. Ratione personae

Inviolabilitatea este intuitu personae şi se aplică exclusiv persoanelor care au calitatea de deputat. ii. Ratione temporis

Deputaţii beneficiază de inviolabilitate parlamentară din momentul alegerii, dar sub condiţia rezolutorie a invalidării alegerii lor [art. 69 alin. (1) din Constituţie].

Limitată în timp şi reglementată prin reguli specifice, referitoare mai ales la suspendarea cursului prescrierii, imunitatea nu constituie decât un obstacol procedural temporar în calea desfăşurării procedurilor penale, obstacol care însă nu anulează pentru partea interesată posibilitatea de soluţionare definitiva a litigiului.

Efectul inviolabilităţii parlamentare asupra urmăririi procedurilor penale este temporar, dar, în acelaşi timp, structurile parlamentare nu pot interveni din principiu asupra cursului justiţiei aşa cum este el . Examinând cererea de ridicare a imunităţii parlamentare, acestea trebuie să evalueze doar dacă inviolabilitatea , în calitatea sa de întrerupere temporară a procedurii din justiţie, trebuie ridicată pe loc sau dacă nu este cumva preferabil să se aştepte până la expirarea mandatului de parlamentar. Astfel, Parlamentul doar poate suspenda cursul justiţiei, fără a interveni sau a participa la acesta .

În ceea ce priveşte procedurile demarate înainte de dobândirea mandatului, acestea continuă în condiţiile legii generale, dacă o anumită etapă a procedurii a fost atinsă. Astfel, se operează următoarea distincţie: 1) dacă persoana a fost deja „trimisă în judecată" pentru o infracţiune penală înainte de ziua alegerii sale, procedura continuă ca pentru fiecare cetăţean, fără a fi necesară ridicarea imunităţii; 2) dacă nu a fost „trimisă în judecată" înainte de ziua alegerii sale, persoana se bucură de inviolabilitate, fiind necesară ridicarea imunităţii.

În acest sens, suspendarea examinării cauzei şi solicitarea ridicării imunităţii în cazul persoanei „trimise în judecată" înainte de ziua alegerii sale este contrară prevederilor constituţionale . iii. Ratione loci

Locul săvârşirii infracţiunii de către deputat nu are nici o influenţă asupra aplicării inviolabilităţii parlamentare. iv. Ratione materiae

Domeniul de aplicare al inviolabilităţii parlamentare în Republica Moldova se limitează la cauze penale (şi cele contravenţionale, prin asimilare). Constituţia nu operează nici o distincţie în funcţie de natura şi gravitatea faptei.

Inviolabilitatea nu împiedică orice acţiune de urmărire. Potrivit articolului 70 alin. (3) din Constituţia Republicii Moldova, fără încuviinţarea Parlamentului, deputatul nu poate fi: (1) reţinut (2) arestat cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă (3) percheziţionat (4) trimis în judecată

Astfel, protecţia inviolabilităţii operează doar pentru anumite măsuri procesuale restrictive, enumerate expres şi exhaustiv de Constituţie: reţinere, arest, percheziţie. Există o excepţie în caz de «infracţiune flagrantă».

Astfel, doar cu aceste rezerve, în privinţa deputatului poate fi pornită şi exercitată urmărirea penală fără necesitatea ridicării imunităţii .

Totodată, la finalizarea urmăririi penale trimiterea cauzei în judecată de către procurorul care a întocmit rechizitoriul poate fi efectuată doar după ridicarea imunităţii deputatului, în condiţiile stabilite de Regulamentul Parlamentului.

Curtea admite că urmăririle penale împotriva unui deputat, precum şi măsurile coercitive asociate cu acestea pot afecta funcţionarea chiar a Parlamentului şi pot perturba serenitatea lucrărilor parlamentare. Curtea recunoaşte, în acest sens, finalitatea instituţională a acestei prerogative, care vizează garantarea funcţionării normale şi integritatea instituţiei parlamentare. În aceste circumstanţe, regimul derogatoriu de la dreptul comun urmăreşte scopuri legitime.

În condiţiile articolului 70 alin. (3) din Constituţie, inviolabilitatea parlamentară în Republica Moldova asigură deputaţilor o protecţie împotriva urmăririlor judiciare pentru fapte care nu au legătură cu funcţia parlamentară.

Totuşi, exigenţele preeminenţei dreptului impun ca imunitatea parlamentară să nu poată funcţiona decât prin raportare la legitimitatea scopurilor vizate, şi anume păstrarea integrităţii Parlamentului şi protejarea opoziţiei.

Având în vedere raţiunea sa de a fi, extinderea inutilă şi fără spirit critic a imunităţii parlamentare la problematici care nu au nimic comun cu funcţia publică respectivă nu face decât să afecteze gradul de încredere al publicului în însuşi sistemul democraţiei parlamentare. Cu cât conduita de „acoperire" este mai îndepărtată de sarcinile funcţiei publice respective, cu atât trebuie justificată de o manieră mai solidă autorizarea aplicării beneficiului imunităţii şi, prin extensie, devine imperioasă justificarea refuzului de a ridica imunitatea parlamentară. Atunci când imunitatea operează într-o aşa manieră încât persoanele sunt protejate de acţiunea tribunalelor penale, atunci trebuie stabilită, clar şi convingător, motivaţia refuzului de ridicare a imunităţii .

În hotărârea Urechean şi Pavlicenco v. Moldova, referindu-se la imunitatea Preşedintelui ţării, Curtea Europeană a menţionat că, în ceea ce priveşte opiniile exprimate, imunitatea nu este absolută, ea se extinde doar în privinţa opiniilor exprimate în exerciţiul mandatului. Aplicarea reglementărilor imunităţii, fără vreo analiză a existenţei intereselor conflictuale, conferă o imunitate de blanchetă. Curtea a considerat că inviolabilitatea şi imunitatea de blanchetă trebuie evitate .

În partea ce ţine de imperativul luptei împotriva corupţiei, Curtea reţine că Rezoluţia (97) 24 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei (adoptată la 6 noiembrie 1997), ce are ca obiect cele douăzeci de principii directorii pentru lupta împotriva corupţiei, prevede că statele urmează „ să vegheze la limitarea oricărei imunităţi în privinţa anchetelor, urmăririlor şi sancţiunilor privind infracţiunile de corupţie, a ceea ce este necesar într-o societate democratică " (p . 6) şi „ să încurajeze cercetarea în domeniul corupţiei " (p . 18).

De asemenea, articolul 30 alin. (2) din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei (31 octombrie 2003) prevede că „ fiecare stat parte ia măsurile necesare pentru a stabili sau menţine, conform sistemului său juridic şi principiilor sale constituţionale, un echilibru adecvat între orice imunitate sau orice privilegiu de jurisdicţie acordat agenţilor săi publici în exerciţiul funcţiilor lor şi posibilitatea, dacă este necesar, de a cerceta, urmări şi judeca efectiv infracţiunile stabilite, prevăzute de prezenta convenţie ". 79. Ţinând cont de faptul că imunitatea deputatului este ridicată la etapa trimiterii cauzei în judecată, executarea unei sentinţe penale împotriva deputatului nu necesită ridicarea separată a imunităţii, or, aceasta este parte integrantă a procesului judiciar, pentru care deputatul nu mai beneficiază de protecţia inviolabilităţii. Concluzie

În sensul articolului 70 alin. (3) din Constituţie, imunitatea parlamentară nu are incidenţă asupra deputatului condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, protecţia inviolabilităţii fiind epuizată în momentul „trimiterii în judecată". II. Dacă are incidenţă imunitatea parlamentară în cadrul procedurii de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate de un stat străin , prin care un deputat a fost condamnat pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie 1. Argumentele autorului sesizării

Autorul sesizării consideră că, în cazul condamnării deputatului pentru acte de corupţie prin sentinţă definitivă şi executorie de către un stat străin, anunţat în căutare internaţională, imunitatea îşi pierde valoarea juridică, fiind consumată de drept.

În sprijinul acestei afirmaţii, autorul sesizării invocă prioritatea executării angajamentelor internaţionale (articolul 8 din Constituţie), asumate de Republica Moldova, inclusiv a celor privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti străine. 2. Argumentele autorităţilor

Potrivit opiniei scrise a Parlamentului, pentru recunoaşterea hotărârii penale străine, prin care este condamnat un deputat, nu este necesară ridicarea imunităţii acestuia, însă pentru executarea unei asemenea hotărâri se impune ridicarea imunităţii deputatului condamnat, aceasta fiind, în viziunea sa, acoperită de noţiunea „trimiterii în judecată" de la articolul 70 alin. (3) din Constituţie. Parlamentul nu se poate autosesiza în privinţa ridicării imunităţii parlamentare a deputatului. Totuşi, în cazul în care sentinţa pronunţată de o instanţă judecătorească a unui stat străin a fost recunoscută de către Republica Moldova, atunci Comisia juridică, numiri şi imunităţi se poate autosesiza pentru iniţierea procedurii de ridicare a imunităţii.

Preşedintele Republicii Moldova susţine că, deoarece Codul de procedură penală prevede recunoaşterea condiţionată a hotărârilor penale ale instanţelor străine, dar nu executarea lor automată pe teritoriul Republicii Moldova, ridicarea imunităţii deputatului condamnat în străinătate este absolut necesară. În acest sens, ridicarea imunităţii se face de către Parlament, la sesizarea Ministrului Justiţiei sau a Procurorului General.

În opinia scrisă, Guvernul menţionează că pentru recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine pe teritoriul Republicii Moldova, prin care este condamnat un deputat, este necesară ridicarea imunităţii. În acest sens, autosesizarea forului legislativ privind ridicarea imunităţii parlamentare nu intră în atribuţiile sale, aceasta fiind prerogativa exclusivă a Procurorului General.

În cadrul şedinţei publice a Curţii, reprezentantul Guvernului a pledat pentru lipsa necesităţii ridicării imunităţii în vederea recunoaşterii unei hotărâri străine, deoarece aceasta este o instituţie care vizează procesul penal la etapa recunoaşterii şi punerii în executare a sentinţelor unui stat străin, şi nu faza unui proces penal, care deja s-a încheiat.

De asemenea, reprezentantul Guvernului a menţionat că obligaţia recunoaşterii unei sentinţe judecătoreşti străine derivă din tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi, în conformitate cu Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, nici o ţară nu poate invoca pentru nerespectarea unui tratat o prevedere a legislaţiei sale interne. Astfel, refuzul de a recunoaşte o sentinţă pronunţată într-un alt stat poate să intervină doar în cazul în care este prevăzut în tratatele la care Republica Moldova este parte. Prin urmare, la această etapă ar fi contrară convenţiilor internaţionale, la care Republica Moldova este parte, invocarea refuzului Parlamentului de a ridica imunitatea deputatului pentru a nu recunoaşte şi executa o sentinţă definitivă pronunţată de instanţele judecătoreşti ale altui stat parte la aceleaşi acte internaţionale.

În opinia scrisă a Procurorului General se menţionează că cererea de recunoaştere a sentinţei penale şi de executare a pedepsei, pronunţată de către instanţele judecătoreşti străine, urmează a fi adresată Ministerului Justiţiei. În cazul constatării că subiectul hotărârii transmise spre executare are în Republica Moldova calitatea de deputat, Ministrul Justiţiei urmează să se adreseze Procurorului General în vederea sesizării Parlamentului cu solicitarea de ridicare a imunităţii deputatului. 3. Aprecierea Curţii

Cu titlu preliminar, Curtea subliniază că deţinerea de către persoana condamnată şi a cetăţeniei statului de condamnare nu are incidenţă asupra interpretării date de Curte normelor constituţionale, procedura din speţa de faţă fiind lipsită de orice conotaţie discriminatorie sau arbitrară. În acest context, Curtea reaminteşte articolul 17 din Convenţia Consiliului Europei cu privire la cetăţenie şi obligaţia Republicii Moldova, în temeiul acestui articol, de a asigura ca cetăţenii moldoveni care posedă alte cetăţenii să beneficieze de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi ceilalţi cetăţeni ai Republicii Moldova (a se vedea Hotărârea CEDO Tănase v. Moldova din 27 aprilie 2010, § 85 şi 177).

Curtea reţine că, în conformitate cu prevederile articolului 558 alin.(1) din Codul de procedură penală, „hotărârile penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate, precum şi cele care sunt de natură să producă, potrivit legii penale a Republicii Moldova, efecte juridice, pot fi recunoscute de instanţa naţională, la demersul ministrului justiţiei sau al Procurorului General, în baza tratatului internaţional sau a acordurilor de reciprocitate".

În acest sens, Procurorul General sau ministrul justiţiei nu se pot adresa din oficiu instanţei de judecată naţionale cu demersul de recunoaştere şi executare a unei hotărâri penale străine. Potrivit articolului 109 alin. (1) din Legea nr. 371-XVI din 1 decembrie 2006 cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală, „pe teritoriul Republicii Moldova, executarea unei hotărâri străine are loc numai la cererea de recunoaştere şi executare formulată de autorităţile competente ale statului de condamnare ."

Potrivit articolului 111 alin. (3) din Legea cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală, „Ministerul Justiţiei, prin subdiviziunea sa specializată, va efectua verificarea corespunderii cererii de recunoaştere a executării şi actelor anexate cu dispoziţiile tratatelor internaţionale, potrivit Codului de procedură penală art. 559 alin. (1), după care o va transmite instanţei judecătoreşti competente sau o va remite Procuraturii Generale potrivit competenţei."

În conformitate cu articolul 558 din Codul de procedură penală, în cadrul procedurii de recunoaştere a hotărârii penale a instanţei unui stat străin instanţa naţională verifică dacă sunt respectate următoarele condiţii : 1) hotărârea a fost pronunţată de o instanţă competentă; 2) hotărârea nu contravine ordinii publice din Republica Moldova; 3) hotărârea poate produce efecte juridice în ţară potrivit legii penale naţionale.

Totodată, articolul 534 din Codul de procedură penală prevede că asistenţa juridică internaţională poate fi refuzată dacă: 1) cererea se referă la infracţiuni considerate în Republica Moldova ca infracţiuni politice sau infracţiuni conexe cu astfel de infracţiuni. Refuzul nu se admite în cazul în care persoana este bănuită, învinuită sau a fost condamnată pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de art.5-8 din Statutul de la Roma al Curţii Internaţionale Penale; 2) cererea se referă la o faptă ce constituie exclusiv o încălcare a disciplinei militare; 3) organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească soli