Decizia nr. 342/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 875/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 875/1/2025 este legal constituit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 371/114/2024, privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ” Dacă, în interpretarea art. 120 alin. (3) şi (5) din Codul silvic, coroborat cu art. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, raportat la art. 150 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, personalul silvic poate beneficia de sporul de risc şi indemnizaţia de grad profesional, pe perioada concediului de odihnă.”

Magistratul-asistent arată că la dosar a fost depus raportul întocmit.

Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 11 februarie 2025, în Dosarul nr. 371/114/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Sesizarea a fost înregistrată la 22 aprilie 2025 cu nr. 875/1/2025. II. Normele legale incidente

Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul silvic ” Art. 120. – (…) (3) Gradele profesionale, drepturile şi îndatoririle personalului silvic se stabilesc prin statutul personalului silvic, aprobat prin lege specială. (…) (5) Personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, al subunităţilor teritoriale ale acesteia, al ocoalelor silvice de regim, al structurilor silvice de rang superior, al Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva şi al Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură «Marin Drăcea» beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază.”

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii ” Art. 150. – (1) Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă. (2) Indemnizaţia de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 427/2001, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 ” Art. 22. – (1) La stabilirea drepturilor salariale pentru personalul silvic se vor avea în vedere următoarele: nivelul studiilor, funcţia, titlul ştiinţific, vechimea în muncă, vechimea în domeniul silviculturii, locul şi condiţiile în care îşi exercită profesia. (2) Indemnizaţia de grad profesional şi sporul de risc reprezintă componente ale drepturilor salariale şi se acordă lunar personalului silvic prevăzut la art. 4 alin. (1) în conformitate cu prevederile art. 120 alin. (3)-(5) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin acţiunea înregistrată la 19 februarie 2024, reclamanţii, persoane fizice [personal silvic în cadrul Gărzii Forestiere (…)], în contradictoriu cu pârâta Garda Forestieră (…), au solicitat acordarea drepturilor salariale aferente indemnizaţiei de concediu din perioada ianuarie 2019-decembrie 2023 (sporul de risc) şi din perioada ianuarie 2020-decembrie 2023 (indemnizaţia de grad profesional).

În motivare reclamanţii au arătat că au calitatea de personal silvic în cadrul Gărzii Forestiere (…), iar prin Sentinţa civilă nr. 956 din 22 decembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 2.050/114/2021, definitivă, Tribunalul Buzău a dispus obligarea pârâtei la alocarea, calcularea şi plata sporului de risc în cuantum de 25% din salariul de bază, începând cu 23 iulie 2018 şi în continuare până la încetarea raporturilor de serviciu cu pârâta sau până la stingerea dreptului, pentru fiecare dintre reclamanţi, în timp ce, prin Decizia civilă nr. 430 din 26 aprilie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 1.665/114/2022, definitivă, Curtea de Apel Ploieşti a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumelor de bani reprezentând indemnizaţie de grad profesional, calculate începând cu 16 decembrie 2019 până în prezent, actualizate cu rata inflaţiei, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume.

Raportat la hotărârile anterior menţionate şi la dispoziţiile Codului silvic, nu se justifică excluderea din cuantumul indemnizaţiei de concediu a sporurilor care se plătesc în raport cu timpul efectiv lucrat, pe bază de pontaje, dacă aceste sporuri au fost avute de funcţionarii publici, în sensul că au fost plătite, intrând în compunerea drepturilor salariale cuvenite acestora anterior efectuării concediului de odihnă, cu atât mai mult cu cât sporul de risc şi indemnizaţia de grad profesional, corespunzătoare timpului lucrat la locul de muncă respectiv, sunt sporuri cu caracter permanent, nu temporar.

Chiar dacă au un caracter variabil, în măsura în care sunt permanente, sporurile pentru condiţii de muncă se includ în indemnizaţia de concediu, atunci când „au fost avute”, în sensul că au intrat în compunerea salariilor plătite funcţionarilor publici anterior efectuării concediului de odihnă, iar cuantumul indemnizaţiei de concediu urmează a fi stabilit prin aplicarea algoritmului prevăzut de art. 150 alin. (2) din Codul muncii, fiind indiferentă, din această perspectivă, împrejurarea că ele se acordă proporţional cu timpul lucrat, de vreme ce acest aspect ţine de caracterul variabil al sporurilor în discuţie şi nu vizează caracterul lor permanent.

Întrucât concediul de odihnă este intrinsec legat de activitatea desfăşurată de salariat anterior efectuării acestuia, fiind destinat să asigure refacerea capacităţii de muncă afectate – între altele – de condiţiile de muncă, este firesc ca şi drepturile băneşti aferente concediului de odihnă să fie stabilite în raport cu salariul lunar corespunzător perioadei de activitate, deci cu luarea în considerare a tuturor sporurilor, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Pârâta Garda Forestieră (…) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea în parte a acţiunii pentru perioada ianuarie 2021-decembrie 2023, arătând că nu a avut alocare bugetară pentru plata indemnizaţiei de concediu şi invocând, în temeiul art. 2.517 din Codul civil, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 2019-2020 în privinţa dreptului salarial aferent indemnizaţiei de concediu referitor la sporul de risc şi pentru anul 2020 în privinţa dreptului salarial aferent indemnizaţiei referitor la indemnizaţia de grad profesional.

În cadrul soluţionării acţiunii s-au dispus sesizarea instanţei şi suspendarea judecăţii cauzei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea acesteia

Evocând dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi ale art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, instanţa de trimitere a arătat că, în speţă, reclamanţii au calitatea de personal plătit din fonduri publice, respectiv personal silvic în cadrul Gărzii Forestiere (…), fiind salarizaţi în temeiul unui contract individual de muncă de la bugetul de stat, iar obiectul acţiunii îl reprezintă drepturile salariale aferente indemnizaţiei de concediu din perioada ianuarie 2019-decembrie 2023 (sporul de risc) şi din perioada ianuarie 2020-decembrie 2023 (indemnizaţia de grad profesional), în conformitate cu art. 22 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 59/2000, raportat la art. 150 alin. (1) şi (2) din Codul muncii.

În acelaşi timp s-a reţinut că din verificările efectuate pe portalul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reieşit absenţa înregistrării unor sesizări cu privire la această chestiune de drept ori a unor decizii pronunţate de către instanţa supremă, precum şi faptul că dezlegarea acestei chestiuni de drept este importantă, deoarece de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar prin această modalitate se asigură unificarea practicii judiciare în această problemă. V. Punctul de vedere al completului de judecată

În opinia instanţei de trimitere, nu poate fi primită apărarea pârâtei, potrivit căreia neplata drepturilor solicitate este justificată de faptul că ordonatorul principal, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, nu are alocate cheltuieli de personal, aceasta nefiind întemeiată pe o prevedere legală în vigoare care să permită refuzul de plată a acestor drepturi.

În privinţa sporului de risc însă instanţa de trimitere a arătat că practica diferită a instanţelor din ţară asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării, cu referire la alte categorii de funcţionari publici, impune sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei dezlegări de principiu.

În acelaşi timp s-a arătat că natura specială a sporului de risc, care este o componentă a drepturilor salariale ale personalului silvic, alături de indemnizaţia de grad profesional, conform art. 22 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, astfel cum se arată la paragrafele 44 şi 45 ale Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7/2021, ar putea justifica lipsa alocării fondurilor acestui spor, de vreme ce, de principiu, în perioada concediului de odihnă lipseşte acea componentă a „riscului deosebit”, invocat în expunerea de motive a Legii nr. 234/2019, care a fundamentat recunoaşterea activităţilor din domeniul silviculturii ca fiind prin natura lor îndatoriri şi riscuri deosebite, din cauza creşterii numărului şi gravităţii agresiunilor comise asupra personalului silvic de către cetăţeni surprinşi asupra unor fapte de natură contravenţională/infracţională în fondul forestier. VI. Punctul de vedere al părţilor

Reclamanţii s-au opus sesizării, apreciind că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu este incidentă în cauză, iar drepturile salariale solicitate sunt expres prevăzute de legiuitor.

Pârâta Garda Forestieră (…) a fost de acord cu sesizarea instanţei supreme. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel au comunicat faptul că, în raza lor teritorială de competenţă, nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. Curtea de Apel Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi tribunalele Bucureşti, Ilfov, Giurgiu, Teleorman şi Vaslui au transmis puncte de vedere teoretice asupra acestei chestiuni.

În punctul de vedere comunicat de Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti s-a arătat că din analiza dispoziţiilor art. 120 alin. (3) şi (5) din Codul silvic reiese că indemnizaţia de grad profesional şi sporul de risc reprezintă elemente salariale cu caracter permanent, fiind acordate prin raportare la gradul deţinut de salariat şi la tipul de activitate desfăşurată. Aşadar, prin aplicarea în mod corespunzător a celor stabilite de instanţa supremă prin Decizia nr. 23/2021, rezultă că atât indemnizaţia de grad profesional, cât şi sporul de risc trebuie luate în considerare pentru calculul indemnizaţiei de concediu de odihnă, în acelaşi sens opinând Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ilfov şi Tribunalul Teleorman.

La nivelul Curţii de Apel Iaşi, punctul de vedere al judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel şi al judecătorilor Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Iaşi a fost în sensul că problema de drept a cărei dezlegare se urmăreşte poate fi dedusă din considerentele Deciziei nr. 23/2021 şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene circumscrisă Directivei 2003/88/CE. În esenţă, s-a arătat că ambele componente salariale, sporul de risc şi indemnizaţia de grad profesional, se impun a fi incluse în indemnizaţia concediului de odihnă. Tribunalul Vaslui, în raport cu cele statuate în cuprinsul Deciziei nr. 73 din 3 martie 2025, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragrafele 50-54, a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, considerentele acesteia fiind aplicabile mutatis mutandis. Astfel, pentru identitate de raţiune, sunt incidente principiile ce se desprind din Decizia nr. 23/2021, la care se face trimitere în considerentele Deciziei nr. 73/2025, în sensul că trebuie recunoscut dreptul personalului silvic de a beneficia de sporul de risc şi de indemnizaţia de grad profesional, drepturi salariale reglementate de art. 120 alin. (3) şi (5) din Codul silvic, coroborat cu art. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, câtă vreme acestea reprezintă venituri cu caracter permanent.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 7 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 11 iunie 2021 (Decizia nr. 7/2021), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 120 alin. (5) din Codul silvic, a stabilit că personalul silvic la care fac referire aceste dispoziţii beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază, în absenţa elaborării normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici, conform prevederilor art. 115 alin. (1) din acelaşi cod.

Prin Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 20 ianuarie 2022 (Decizia nr. 23/2021), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a art. 38 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 462/2006, cu modificările ulterioare, şi a art. 150 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, la stabilirea drepturilor băneşti cuvenite poliţiştilor de penitenciare pentru perioada concediului de odihnă trebuie avute în vedere sporurile pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de care aceştia au beneficiat în perioada de activitate, corespunzător timpului lucrat în locurile de muncă respective.

Prin Decizia nr. 73 din 3 martie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 2.313/1/2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 6 mai 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 454/103/2024, privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă, în interpretarea art. 28 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, a art. 4 şi 13 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, a art. 37 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003, a art. 150 din Legea nr. 53/2003, indemnizaţia de concediu aferentă concediului de odihnă trebuie să cuprindă sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare, sporul pentru condiţii grele de muncă, sporuri de care personalul beneficiază în perioada de activitate?”, precum şi sesizarea formulată de Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.161/103/2023, privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „1. Dacă, în interpretarea art. 28 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, a art. 4 din anexa nr. VI «Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Apărare, ordine publică şi securitate naţională”» la Legea-cadru nr. 153/2017 şi a art. 37 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003, indemnizaţia de concediu aferentă concediului de odihnă cuvenită poliţiştilor din cadrul inspectoratelor judeţene de poliţie/Inspectoratului General al Poliţiei Române trebuie să cuprindă sporurile prevăzute de art. 12 alin. (2) lit. a)-c) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare, sporul pentru condiţii grele de muncă şi sporul pentru activităţile care solicită o încordare psihică foarte ridicată – de care personalul beneficiază în perioada de activitate (acordate în mod concomitent)?; 2. Prevederile art. 150 din Codul muncii se aplică la calcularea şi scadenţa drepturilor prevăzute de art. 37 din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003, având în vedere că, în temeiul art. 1 alin. (2) şi art. 278 din Codul muncii, normele din Codul muncii completează legislaţia funcţiei de poliţie, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective?”. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu judecarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a instanţei supreme.

Verificând îndeplinirea condiţiilor subsumate art. 1 alin. (1) şi (3) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect obligarea Gărzii Forestiere (…) la acordarea către reclamanţi (funcţionari publici – personal silvic) a drepturilor salariale aferente indemnizaţiei de concediu din perioada ianuarie 2019-decembrie 2023 (sporul de risc) şi din perioada ianuarie 2020-decembrie 2023 (indemnizaţia de grad profesional).

Cauza se află în curs de soluţionare pe rolul unui complet de judecată din cadrul Tribunalului Buzău – Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, care judecă în primă instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 536 din Codul administrativ.

Rezultă, aşadar, că primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei dezlegare să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că această cerinţă instituie o dublă condiţionare, respectiv să existe o veritabilă chestiune de drept şi să fie stabilită legătura necesară dintre dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea pe fond a cauzei.

Referitor la condiţia existenţei unei veritabile chestiuni de drept, în absenţa unei definiţii legale a acestei noţiuni, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că obiectul procedurii este reprezentat de o normă legală incompletă sau neclară, care, pe baza unei interpretări juridice adecvate, consistente, poate primi înţelesuri şi aplicări divergente în situaţii cvasiidentice (Decizia nr. 34 din 24 mai 2021). Ca atare, procedura hotărârii prealabile vizează rezolvarea de principiu a unei probleme de drept reale, esenţiale şi controversate, care se impune cu evidenţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate de natură a reclama intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii, având menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare.

Verificând îndeplinirea acestei condiţii, se constată că problema de drept adusă în discuţie prin prezenta sesizare presupune a se stabili dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 120 alin. (3) şi (5) din Codul silvic, coroborate cu prevederile art. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, raportat la dispoziţiile art. 150 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, indemnizaţia de concediu aferentă concediului de odihnă cuvenită personalului silvic trebuie să aibă în vedere sporul de risc şi indemnizaţia de grad profesional de care beneficiază această categorie profesională.

Or, faţă de jurisprudenţa relevantă dezvoltată de instanţa supremă în mecanismele obligatorii de unificare a jurisprudenţei, problemei de drept sesizate îi lipseşte gradul de dificultate necesar intervenţiei instanţei supreme prin mecanismul hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de trimitere având suficiente repere pentru aplicarea dispoziţiilor legale pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Se cuvine a fi amintită, în acest sens, Decizia nr. 7 din 12 aprilie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care se reţine, în paragraful 44, că „sporul de risc de 25% din salariul de bază este o componentă a drepturilor salariale ale personalului silvic, alături de indemnizaţia de grad profesional, după cum s-a prevăzut expres prin art. 22 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 şi este stabilit prin lege”.

În acelaşi timp, prin Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a art. 38 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 462/2006, cu modificările ulterioare, şi a art. 150 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, la stabilirea drepturilor băneşti cuvenite poliţiştilor de penitenciare pentru perioada concediului de odihnă trebuie avute în vedere sporurile pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de care aceştia au beneficiat în perioada de activitate, corespunzător timpului lucrat în locurile de muncă respective.

Chiar dacă această ultimă soluţie de uniformizare jurisprudenţială a tranşat asupra altor drepturi decât cele din prezenta sesizare (spor de risc şi indemnizaţie de grad profesional) şi în cazul altui tip de personal salarizat din fonduri publice, nu înseamnă că instanţa de trimitere este lipsită de reperele necesare şi îndestulătoare pentru a decide asupra corectei şi uniformei aplicări a legii la cazul concret dedus judecăţii, în condiţiile în care dezlegarea anterioară cu valoare obligatorie a instanţei supreme cuprinde raţionamentul juridic necesar care permite instanţei de judecată să rezolve chestiunea de drept dedusă spre soluţionare.

De altfel, răspunsurile trimise de instanţele consultate relevă o abordare unitară cu privire la chestiunea de drept adusă în discuţie prin prezenta sesizare, considerându-se că raţionamentul expus în decizia menţionată poate fi aplicat mutatis mutandis şi în privinţa funcţionarilor publici din familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie”, în speţă, personalului silvic, ceea ce denotă inexistenţa unui risc real de apariţie a practicii judiciare neunitare asupra acestei problematici.

În plus, se cuvine a fi amintit faptul că instanţa de trimitere a omis să prezinte în cuprinsul încheierii de sesizare posibilele interpretări antinomice pe care chestiunea de drept aflată în raport de dependenţă cu soluţionarea cauzei le-ar suscita, limitându-se să exprime propriile îndoieli cu privire la însăşi opţiunea legiuitorului de a include în calculul indemnizaţiei de concediu de odihnă, pe lângă salariul de bază, sporul de risc, cu argumentul că, în perioada concediului de odihnă, lipseşte acea componentă a „riscului deosebit” care a fundamentat acordarea acestui spor personalului silvic prin Legea nr. 234/2019.

Având în vedere că, prin Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021, instanţa supremă a dat o interpretare şi aplicare unitară a normelor speciale prin raportare la norma generală inclusă în art. 150 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, se apreciază că problema care face obiectul sesizării este o chestiune de drept care, la acest moment, nu mai suscită probleme de interpretare, întrucât a primit deja o dezlegare din partea instanţei supreme.

Aşadar, soluţia care se impune în privinţa prezentei sesizări este aceea a respingerii, ca inadmisibilă, devenind superfluă analiza întrunirii celorlalte condiţii de admisibilitate a sesizării atât timp cât ele sunt prevăzute în mod cumulativ.