Decizia nr. 315 din 22 septembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 690/1/2025, la care au fost conexate dosarele nr. 691/1/2025, nr. 692/1/2025, nr. 693/1/2025, nr. 694/1/2025, nr. 695/1/2025 şi nr. 696/1/2025, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă în dosarele nr. 3.444/120/2023, nr. 2.478/120/2023, nr. 3.384/120/2023, nr. 2.454/120/2023, nr. 2.464/120/2023, nr. 2.468/120/2023 şi nr. 2.424/120/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la aceste probleme de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor conexate privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularii şi obiectul sesizărilor

Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 27 februarie 2025, în Dosarul nr. 3.444/120/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. d) din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), art. 23 din aceeaşi lege-cadru, articolului unic pct. IV lit. A subpct. 2 din anexa nr. 9 la Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate şi asistenţă socială”, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018), respectiv art. 150 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), la stabilirea drepturilor băneşti cuvenite profesorilor din învăţământul preşcolar pentru perioada concediului de odihnă trebuie avut în vedere sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de care aceştia au beneficiat în perioada de activitate, în condiţiile în care, deşi nereglementat legal pentru categoria profesorilor din învăţământul preşcolar, acest spor a fost recunoscut de către angajator, cu caracter permanent, prin contractul individual de muncă şi efectiv acordat în perioada de activitate.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 26 martie 2025 cu nr. 690/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la data de 15 septembrie 2025.

La acest dosar au fost conexate şi dosarele nr. 691/1/2025, nr. 692/1/2025, nr. 693/1/2025 nr. 694/1/2025, nr. 695/1/2025 şi nr. 696/1/2025, având ca obiect sesizările formulate la aceeaşi dată de aceeaşi instanţă de trimitere cu privire la aceeaşi problemă de drept, în dosarele nr. 2.478/120/2023, nr. 3.384/120/2023, nr. 2.454/120/2023, nr. 2.464/120/2023, nr. 2.468/120/2023 şi nr. 2.424/120/2023. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 ”

Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 Anexa nr. 9 – Mărimea sporului pentru personalul din unităţile de asistenţă socială/centre cu sau fără cazare acordat în baza prevederilor art. 14 de la cap. II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare ” Articol unic. – Personalul care îşi desfăşoară activitatea în unităţile de asistenţă socială/centre cu sau fără personalitate juridică, cu sau fără cazare, beneficiază de sporul prevăzut la art. 14 din cap. II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, după cum urmează: (…) IV. Locurile de muncă, categoriile de personal şi mărimea concretă a sporurilor pentru personalul din unităţile de asistenţă socială/centre cu sau fără personalitate juridică/servicii sociale cu sau fără cazare care îşi desfăşoară activitatea în condiţii periculoase sau vătămătoare, conform prevederilor art. 14 alin. (1) lit. d) de la cap. II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare A. Spor de până la 15% din salariul de bază, acordat personalului care îşi desfăşoară activitatea în: (…) 2. servicii de îngrijire la domiciliu pentru persoane cu dizabilităţi şi pentru persoane vârstnice.”

Codul muncii ” Art. 150. – (1) Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă. (2) Indemnizaţia de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu. (…)” III. Expunerea succintă a proceselor

Prin cererile înregistrate pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – Secţia I civilă, reclamantul Sindicatul „Valahia”, în numele şi pentru membrii săi de sindicat – profesori în învăţământul preşcolar, în contradictoriu cu pârâţii – unităţi şcolare (creşe şi grădiniţe de pe raza municipiului Târgovişte), a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună următoarele: obligarea pârâtelor să recalculeze indemnizaţia pentru concediul de odihnă pe ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată şi în continuare, cu luarea în calcul a indemnizaţiei de hrană şi a sporului pentru condiţii de muncă, şi să plătească reclamanţilor diferenţele dintre sumele de bani reprezentând indemnizaţia de concediu încasată şi cea cuvenită după recalcularea prin includerea în calculul indemnizaţiei de concediu a indemnizaţiei de hrană şi a sporului pentru condiţii de muncă periculoase sau vătămătoare, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi dobândă legală penalizatoare, de la data scadenţei drepturilor salariale şi până la data plaţii integrale a sumelor datorate.

În motivarea acţiunilor s-a arătat că, în perioada menţionată, membrii de sindicat au fost/sunt salariaţi ai pârâtelor şi au beneficiat de indemnizaţia lunară de hrană, spor cu caracter permanent, în accepţiunea art. 150 alin. (1) din Codul muncii, precum şi de sporul pentru condiţii de muncă periculoase sau vătămătoare, care trebuiau incluse în media zilnică pe baza căreia se calculează indemnizaţia de concediu, iar indemnizaţia de concediu trebuia calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază şi a indemnizaţiei de hrană, corespunzător fiecărei luni calendaristice în care s-a efectuat concediul de odihnă.

La acordarea indemnizaţiei de concediu de odihnă în ultimii trei ani anterior cererii de chemare în judecată, pârâtele nu au luat în calcul sporul pentru condiţii de muncă periculoase sau vătămătoare şi indemnizaţia de hrană de care au beneficiat.

Normele juridice naţionale referitoare la cuantumul indemnizaţiei de concediu de odihnă trebuie analizate ţinând cont şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia securităţii şi sănătăţii angajaţilor şi a organizării timpului de lucru, care este în sensul că pe durata concediului anual de odihnă angajatul trebuie să beneficieze de remuneraţia obişnuită, lucrătorul care efectuează concediul de odihnă neputând fi tratat din punct de vedere financiar altfel decât dacă ar lucra, regulile aplicându-se atât în sectorul public, cât şi în sectorul privat.

Cât timp reclamantul a beneficiat de indemnizaţie de hrană şi de sporul pentru condiţii de muncă acordate lunar, nu se poate nega caracterul remunerativ al acestor drepturi şi nici dreptul salariatului de a beneficia, pe perioada concediului de odihnă, de o remuneraţie care nu poate fi mai mică decât salariul de bază şi sporurile cu caracter permanent primite lunar de la angajator.

Prin întâmpinările formulate de pârâte, acestea au solicitat respingerea cererilor de chemare în judecată, susţinând, în esenţă, că indemnizaţia de concediu de odihnă se calculează conform art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 250/1992), şi art. 150 din Codul muncii, iar eventualele sporuri şi indemnizaţii acordate sunt incluse în media zilnică pe baza căreia se calculează indemnizaţia de concediu şi nu se adaugă suplimentar la aceasta.

La termenul de judecată din data de 27 februarie 2025, instanţa a pus în discuţia părţilor aplicabilitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Prin încheierile pronunţate la aceeaşi dată s-au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi suspendarea cauzelor. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularii sesizărilor

Instanţa de trimitere a constatat admisibilitatea sesizărilor, reţinând că pretenţiile deduse judecăţii privesc stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, reclamanţii având funcţiile de salariaţi ai unor creşe şi grădiniţe cu program prelungit.

Sesizarea priveşte o chestiune de drept, ţinând cont că, în concret, se solicită ca instanţa supremă să lămurească interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. d) din capitolul II al anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, art. 23 din aceeaşi lege, ale articolului unic pct. IV lit. A subpct. 2 din anexa nr. 9 la Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, respectiv art. 150 din Codul muncii, cu privire la împrejurarea dacă la stabilirea drepturilor băneşti cuvenite profesorilor din învăţământul preşcolar pentru perioada concediului de odihnă trebuie avut în vedere sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de care aceştia au beneficiat în perioada de activitate, în condiţiile în care, deşi nereglementat legal pentru categoria profesorilor din învăţământul preşcolar, acest spor a fost recunoscut de către angajator, cu caracter permanent, prin contractul individual de muncă şi efectiv acordat în perioada de activitate; tribunalul a apreciat că aparent şi această condiţie este îndeplinită.

Totodată, chestiunea de drept supusă dezbaterii este, în opinia instanţei, una calificată, reală, veritabilă, ce prezintă un grad de dificultate suficient de ridicat, necesitând cu pregnanţă a fi lămurită prin intervenţia instanţei supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept antemenţionate şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

De dezlegarea acestei probleme de drept depinde soluţionarea litigiilor, având în vedere că, în cauză, diferendul constă în a se statornici dacă la stabilirea drepturilor băneşti cuvenite profesorilor din învăţământul preşcolar pentru perioada concediului de odihnă trebuie avut în vedere sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de care aceştia au beneficiat în perioada de activitate, în condiţiile în care, deşi nereglementat legal pentru categoria profesorilor din învăţământul preşcolar, acest spor a fost recunoscut de către angajator, cu caracter permanent, prin contractul individual de muncă şi a fost acordat efectiv în perioada de activitate.

De asemenea, tribunalul a constatat că asupra chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat, nu face obiectul unei sesizări în acest sens şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile şi-au exprimat punctele de vedere asupra chestiunii de drept prin cererile şi apărările făcute în faţa instanţelor de judecată. VI. Punctul de vedere al completurilor de judecată care au formulat sesizările cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept

Instanţele de trimitere au apreciat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a prevăzut, în esenţă, necesitatea reglementării prin lege a drepturilor salariale acordate personalului plătit din fonduri publice, cum este şi cazul personalului de specialitate.

Or, în condiţiile în care personalul de specialitate din litigiu nu beneficiază prin lege de sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare, acesta nu ar putea fi avut în vedere la stabilirea indemnizaţiei de concediu nici chiar în condiţiile în care acest spor a fost recunoscut de către angajator, cu caracter permanent, prin contractul individual de muncă şi efectiv acordat în perioada de activitate. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Instanţele naţionale nu au comunicat hotărâri judecătoreşti cu privire la problema de drept ce constituie obiectul sesizărilor conexate.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021, pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 20 ianuarie 2022, s-a statuat că: ” În interpretarea şi aplicarea unitară a art. 38 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 462/2006, cu modificările ulterioare, şi a art. 150 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea drepturilor băneşti cuvenite poliţiştilor de penitenciare pentru perioada concediului de odihnă trebuie avute în vedere sporurile pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de care aceştia au beneficiat în perioada de activitate, corespunzător timpului lucrat în locurile de muncă respective.”

Prin Decizia nr. 13 din 16 septembrie 2024, pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1052 din 21 octombrie 2024, s-a statuat că: ” (…) Indemnizaţia de hrană reglementată de art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, nu intră în baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă cuvenite personalului contractual plătit din fonduri publice şi funcţionarilor publici.” IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra dispoziţiilor legale a căror dezlegare se solicită, din perspectiva vizată de sesizare. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, lipsind cerinţa existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului hotărârii prealabile. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, precum şi raportul întocmit de judecătorii-raportori, constată următoarele:

Temeiul prezentelor sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Domeniul de reglementare al acestui act normativ este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, ordonanţa de urgenţă menţionată mai sus aplicându-se în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În această materie se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care, prin art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se prevăd următoarele: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Rezultă că aceste prevederi se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, Codul de procedură civilă, astfel cum se şi statuează expres prin art. 4, conform căruia „dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 (…), precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Prin urmare, în contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, care să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze, respectiv litigiul să vizeze stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în primă instanţă sau în calea de atac; (iii) să existe o chestiune de drept veritabilă, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizărilor, se constată că nu sunt îndeplinite toate condiţiile anterior expuse instituite de legiuitor pentru atingerea scopului acestui mecanism juridic special de prevenire a jurisprudenţei neunitare la nivelul instanţelor naţionale.

Obiectul litigiilor deduse judecăţii se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, instanţa de trimitere fiind învestită cu cereri de chemare în judecată care privesc drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Sesizările au fost formulate de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă, instanţă învestită cu soluţionarea litigiilor în primă instanţă.

Este îndeplinită şi condiţia negativă ca respectiva chestiune de drept invocată prin aceste sesizări să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În schimb, nu este întrunită cerinţa existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „chestiune de drept”, în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare.

Totodată, prin jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă, s-a statuat că, pentru ca mecanismul hotărârii prealabile să nu fie denaturat de la scopul său firesc şi să nu fie utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, este necesar ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să aibă ca obiect o problemă de drept, adică să privească o normă juridică susceptibilă de interpretări diferite, care, odată aplicată în cauze aflate pe rolul instanţelor de judecată, ar genera o practică judiciară neunitară (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 83 din 18 noiembrie 2024 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1329 din 31 decembrie 2024).

Prin urmare, ceea ce este definitoriu pentru această procedură este dezlegarea de principiu pe care o poate da instanţa supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare a ei, atunci când este susceptibilă de mai multe înţelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanţelor, jurisprudenţa să capete coerenţă şi unitate.

De aceea, motivele care susţin admisibilitatea sesizării trebuie să se refere la prezentarea modului diferit în care normele de drept îndoielnice, lacunare sau neclare pot fi interpretate şi să arate în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia instanţei învestite cu soluţionarea cauzei să interpreteze şi să aplice legea în vederea soluţionării litigiului. Exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere contribuie, în acest context, la a se stabili dacă problema de drept cu privire la care i se solicită instanţei supreme să o dezlege este una reală, având vocaţie de a convinge, şi, din această perspectivă, că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 62 din 28 octombrie 2024 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1277 din 18 decembrie 2024).

Aşadar, după cum s-a reţinut în mod constant, punctul de vedere al instanţei inserat în încheierea de sesizare, conform art. 520 din Codul de procedură civilă, de la care nu se derogă în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să reflecte caracterul neclar al normei susceptibile de interpretări diferite şi dificultatea reală şi serioasă în care se află instanţa în alegerea uneia dintre variantele potenţiale de interpretare.

Aplicând aceste repere jurisprudenţiale în cazul prezentelor sesizări, se constată că din conţinutul încheierilor de trimitere nu rezultă invocarea vreunei chestiuni de drept veritabile, întrucât nu se arată în ce măsură dispoziţiile legale indicate, respectiv cele ale Legii-cadru nr. 153/2017 ori cele ale art. 150 din Codul muncii, ar fi neclare, îndoielnice sau echivoce şi nici nu se identifică un eventual conflict între aceste norme, ci se solicită instanţei supreme să stabilească cum se interpretează şi se aplică ele în litigiul dedus judecăţii raportat la situaţia de fapt, respectiv să se determine în concret dacă, în cazul profesorilor din învăţământul preşcolar, calculul drepturilor băneşti pentru perioada concediului de odihnă se face prin includerea sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de care au beneficiat în perioada de activitate, chiar dacă acesta nu a avut o reglementare legală, respectiv dacă stabilirea drepturilor băneşti pentru perioada concediului de odihnă se face prin includerea indemnizaţiei de hrană.

Or, aceste aspecte se circumscriu particularităţilor litigiilor pe care instanţa de trimitere este obligată să le lămurească în virtutea art. 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia judecătorul soluţionează pricina conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

Suplimentar, se constată că instanţa de trimitere nu a justificat condiţia dificultăţii chestiunii de drept, omiţând să expună posibilele interpretări diferite ce ar putea fi asociate textelor de lege stabilite ca fiind incidente, apreciindu-se doar că, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a prevăzut, în esenţă, necesitatea reglementării prin lege a drepturilor salariale acordate personalului plătit din fonduri publice, cum este şi cazul personalului de specialitate, astfel încât recunoaşterea sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare de către angajator, cu caracter permanent, prin contractul individual de muncă, şi, respectiv, acordarea efectivă a acestuia s-au făcut printr-o adăugare la lege, situaţie faţă de care sporul respectiv nu ar trebui avut în vedere la stabilirea drepturilor băneşti cuvenite profesorilor din învăţământul preşcolar pentru perioada concediului de odihnă.

Prin urmare, instanţa deţine elementele raţionamentului logico-juridic pe care trebuie să îl realizeze, neevocând neclaritatea, imprecizia ori insuficienţa textelor pe care este chemată să le interpreteze şi să le aplice în virtutea funcţiei sale jurisdicţionale.

Or, „procedura hotărârii prealabile nu poate fi declanşată de titularul sesizării cu scopul de a obţine dezlegarea chiar a problemei de fond asupra căreia reclamanta a solicitat instanţei de judecată să se pronunţe, aplicarea dispoziţiilor legale la circumstanţele particulare ce caracterizează un anumit litigiu intrând în competenţa exclusivă a instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei respective. Dacă, prin sesizarea formulată, nu se urmăreşte stabilirea înţelesului sau conţinutului unei norme de drept, ci se are în vedere doar identificarea soluţiei ce trebuie pronunţată în cauză, nu se poate vorbi despre o chestiune de drept, în înţelesul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă şi ale art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024” (Decizia nr. 83 din 18 noiembrie 2024, antemenţionată, paragraful 93).

Faţă de cele expuse anterior, verificarea premiselor sesizărilor relevă faptul că prin acestea nu se invocă un aspect dificil şi controversat al unei interpretări punctuale a normelor de drept indicate în cuprinsul încheierilor de sesizare, nefiind relevate nici dificultăţile întâmpinate sau considerentele care ar putea fundamenta o interpretare divergentă a normelor legale în discuţie, de natură să necesite intervenţia instanţei supreme, ci se urmăreşte mai degrabă o validare a opiniei exprimate de instanţa de trimitere.

În egală măsură, se cuvine menţionat că în jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat asupra faptului că, dat fiind caracterul legal al salarizării, acesta „exclude în mod explicit posibilitatea ca un angajator a cărui sursă de finanţare este bugetul consolidat al statului să plătească alte drepturi de natură salarială decât cele stabilite prin norme juridice de forţa legii” (Decizia nr. 23 din 27 martie 2023 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 28 aprilie 2023, paragraful 100), valorificându-se în acelaşi timp şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, conform căreia „instituirea şi diminuarea sporurilor, acordarea într-o anumită perioadă de timp, modificarea lor ori încetarea acordării, stabilirea categoriilor de personal salarizat care beneficiază de acestea, ca şi a altor condiţii şi criterii de acordare ţin de competenţa şi de opţiunea exclusivă a legiuitorului” (a se vedea, spre pildă, în acest sens, Decizia nr. 170 din 19 mai 2025 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 4 iulie 2025, paragraful 36, cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 63 din 28 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 18 iulie 2023).

Sub acest aspect, referitor la dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. a) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, prin Decizia nr. 76 din 18 noiembrie 2024 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 13 ianuarie 2025), s-a reţinut că textul de lege „vizează toţi destinatarii normei, potenţiali beneficiari ai sporurilor pentru condiţii de muncă, însă acordarea unui spor implică îndeplinirea condiţiilor prevăzute pentru acordarea acestuia”, respectiv „este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de legea-cadru, precum şi a celor prevăzute de regulamentul-cadru emis pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor din legea-cadru privind acordarea sporurilor” (paragrafele 116 şi 117).

Totodată, instanţa supremă a statuat asupra modalităţii de interpretare a unor prevederi legale referitoare la sporuri similare, respectiv asupra interpretării şi aplicării unitare a unor norme speciale prin raportare la norma generală inclusă în art. 150 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, fiind identificate componentele salariale care trebuie să se regăsească în cuantumul indemnizaţiei de concediu şi stabilindu-se criteriile aplicabile pentru identificarea sporurilor care trebuie să se regăsească în această indemnizaţie (în acest sens, Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021 – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 20 ianuarie 2022).

Analizarea unei situaţii particulare, prin determinarea situaţiei premisă şi, ulterior, prin aplicarea normelor de drept incidente, rămâne o prerogativă exclusivă a instanţei de trimitere, aceeaşi instanţă învestită cu soluţionarea cauzei fiind ţinută să verifice jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a extrage acele elemente care prezintă relevanţă în soluţionarea litigiului concret.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se poate substitui instanţelor, interpretând şi aplicând legea în cauzele deduse judecăţii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor, dificultăţilor întâmpinate în interpretarea unor texte de lege (în acest sens, a se vedea, spre pildă, Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021).

În consecinţă, reţinând neconformitatea sesizărilor, nefiind întrunită condiţia existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, completată cu dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, sesizările urmează a fi respinse ca inadmisibile.