ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3548/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Reclamanta SC C.T. SRL Valea Nandrului, prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, a chemat în judecată

pe pârâta SC X.I.E. SRL București, solicitând instanței ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se constate că a intervenit

compensarea legală, până la concurența celei mai mici datorii,

între datoriile societății reclamante față de societatea

pârâtă, care sunt de: 22.916,64 dolari S.U.A.; 30.000 dolari S.U.A.

(echivalent în lei) și 1.536,34 lei și datoriile societății

pârâte față de societatea reclamantă, în cuantum de 150.344,24

lei.

Prin sentința nr. 2105/CA din 9

noiembrie 2009, Tribunalul Hunedoara, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei SC

C.T. SRL Valea Nandrului.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că prin sentinta

comercială nr. 8179 din 7 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, astfel cum a fost

modificată prin decizia nr. 628 din 19 decembrie 2008 a Curții de

Apel București, reclamanta SC C.T. SRL a fost obligată la plata sumei

totale de 150.344,24 lei către pârâta SC X.I.E. SRL București, cu

titlu de despăgubiri.

Pe calea acțiunii introduse

reclamanta a solicitat a se constata că a intervenit compensarea

legală între sumele la care a fost obligată în favoarea pârâtei, prin

hotărârile indicate, și pretinsele debite pe care pârâta le-ar avea

față de aceasta, rezultate din neonorarea facturilor emise pentru

mărfurile livrate.

Instanța de fond a apreciat

că acțiunea reclamantei, așa cum a fost formulată, nu poate

fi primită în condițiile art. 111 C. proc. civ., dat fiind faptul, pe

de o parte, că reclamanta are deschisă acțiunea în realizarea

dreptului, iar, pe de altă parte, pentru că în cauză, nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1145 C. civ.

S-a avut în vedere de instanța

de fond că, textul art. 111 C. proc. civ. stabilește caracterul

subsidiar al cererii în constatare față de cererea în realizarea

dreptului, prevăzând expres că cererea nu poate fi primită

dacă partea poate cere realizarea dreptului.

De altfel, după cum s-a statuat

în doctrină și în practica judiciară a instanțelor

comerciale (a se vedea, în acest sens, decizia nr. 68 din 13 ianuarie 2008 a

Curții de Apel Craiova), art. 111 nu se referă numai la

acțiunile propriu-zise de drept comun în realizarea dreptului, ci la toate

mijloacele de realizare a dreptului, inclusiv la contestația la executare.

Ca urmare, instanța de fond a

apreciat că cererea în constatare este inadmisibilă în

condițiile în care partea are la îndemână o cerere în realizarea

dreptului, fie pe calea dreptului comun, fie pe calea contestației la

executare.

În speță, reclamanta avea

deschisă calea acțiunii în realizarea dreptului prin valorificarea

creanțelor pe care le pretinde față de pârâtă, precum

și calea contestației la executare propriu-zisă, în cadrul

căreia poate să invoce compensația legală

prevăzută de art. 1444 C. civ.

Pe de altă parte, instanța

a observat că datoria pârâtei față de reclamantă este

certă, lichidă și exigibilă - fiind constatată prin

hotărâri judecătorești definitive, în timp ce datoria

invocată de reclamantă nu îndeplinește condiția de a fi

certă, câta vreme aceasta nu a fost constatată printr-un titlu

executoriu.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta SC C.T. SRL, solicitând în principal modificarea

sentinței, iar în urma rejudecării cauzei să fie admisă

acțiunea așa cum a fost formulată, iar în subsidiar,

desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în

vederea administrării de probe noi.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială, prin decizia comercială nr. 20/A din 26 februarie 2010, a

admis apelul reclamantei SC C.T. SRL și în consecință a

desființat sentința atacată și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe în vederea soluționării

fondului.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut în esență că

reclamanta a solicitat, prin acțiunea întemeiată pe dispozițiile

art. 1143 și urm. C. civ., să se constate că a intervenit

compensarea legală, iar nu existența unui debit al pârâtei

față de reclamantă.

S-a avut în vedere că

acțiunea în constatarea compensării legale este o acțiune în

realizare, întrucât produce o modificare a raporturilor juridice dintre părți,

calificarea acțiunii realizându-se în raport de obiectul supus

judecății (a se vedea decizia nr. 281/2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția comercială).

Prin urmare, instanța de apel a

apreciat că, susținerea instanței de fond, în sensul că

reclamanta ar avea la îndemână o cerere în realizare pe calea

contestației la executare, este neîntemeiată, atât timp cât pârâta nu

a formulat o cerere de executare silită pentru ca reclamanta să

aibă calitate procesuală activă să formuleze

contestație la executare.

Pe de altă parte, caracterul

cert, lichid și exigibil al unei creanțe nu implică și

existența unui titlu executoriu pentru a putea opera compensarea

legală, această condiție nefiind prevăzută de art. 1143-1153

C. civ., așa cum greșit a reținut tribunalul.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC

X.I.E. SRL București a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei

recurate și menținerea sentinței instanței de fond, ca

fiind legală și temeinică.

În motivarea recursului său,

recurenta pârâtă susține că, creanța nu îndeplinește

condițiile prevăzute de art. 379 C. proc. civ., precum și faptul

că nu recunoaște si nici nu acceptă debitul, având în vedere

neîndeplinirea obligațiilor rezultate din contractele din 4 februarie 2006

și din 15 martie 2006.

Recurenta consideră că nu

sunt îndeplinite condițiile generale ale art. 1144 – art. 1145 C. civ.

referitoare la reciprocitatea obligațiilor, la caracterul cert, lichid

și exigibil al creanțelor reciproce, în opinia sa presupusa

creanță neavând caracter cert.

În final, recurenta arată

că, o asemenea cerere nu poate fi admisă, neexistând nici o hotărâre

prin care să se constatate că reclamanta are o creanță

certă, lichidă și exigibilă.

Recursul este nefondat.

Motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În legătură

cu acest motiv se observă că cele două ipoteze ale

nelegalității evocate nu se regăsesc în argumentele expuse de

recurentă, în sensul că nu s-a indicat legea de drept

substanțial încălcată și nici nu s-a demonstrat că

decizia nu are fundament juridic, recurenta exprimându-și

nemulțumirea cu privire la soluția adoptată de instanța de

apel formulând în acest sens critici cu privire la netemeinicia și

nelegalitatea acțiunii.

Din considerentele deciziei recurate

și actele de la dosar, rezultă că instanța de apel a

examinat pricina în mod corect, în sensul că a constatat că

reclamanta a învestit instanța cu o acțiune prin care a solicitat

să se constate că a intervenit compensarea legală între părți,

ci nu existența unui debit al pârâtei față de reclamantă,

având în vedere că acțiunea în constatarea compensării legale

este o acțiune în realizare, întrucât produce o modificare a raporturilor

juridice dintre părți, calificarea acțiunii realizându-se în

raport de obiectul supus judecății, instanța de apel apreciind

totodată că este neîntemeiată susținerea instanței de

fond în sensul că reclamanta ar avea la îndemână o cerere în

realizare pe calea contestației la executare.

Așadar, se reține că

acțiunea în constatarea compensării nu se confundă cu

acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept

în reglementarea art. 111 C. proc. civ., ea având natura unei acțiuni în

realizare, cu o finalitate bine determinată, aceea a stingerii unor creanțe

reciproce, deci cu efect în patrimoniul părților.

În ceea ce privește critica

recurentei în sensul că nu recunoaște și nu acceptă debitul

datorită neîndeplinirii obligațiilor rezultate din cele două

contracte încheiate între părți, creanța neîndeplinind

condițiile prevăzute de art. 379 C. proc. civ., precum și

critica referitoare la faptul că nu sunt îndeplinite condițiile

generale ale art. 1144 – art. 1145 C. civ. referitoare la reciprocitatea

obligațiilor, la caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor,

Înalta Curte le va înlătura întrucât instanța de apel, prin decizia

recurată, nu a statuat asupra fondului raportului dintre părți,

ci doar a dispus ca fondul să fie analizat de către prima

instanță. De altfel, se observă că instanța de apel nu

a procedat la analizarea condițiilor necesare constatării

compensării, ci doar a analizat admisibilitatea unei astfel de cereri.

Pentru aceste considerente, în

temeiul art. 312 (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să

respingă recursul pârâtei SC X.I.E.SRL București împotriva deciziei nr.

20/A din 26 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC X.I.E. SRL București împotriva deciziei nr. 20/A din

26 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 octombrie 2010.