ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3548/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Reclamanta SC C.T. SRL Valea Nandrului, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a chemat în judecată pe pârâta SC X.I.E. SRL București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că a intervenit compensarea legală, până la concurența celei mai mici datorii, între datoriile societății reclamante față de societatea pârâtă, care sunt de: 22.916,64 dolari S.U.A.; 30.000 dolari S.U.A. (echivalent în lei) și 1.536,34 lei și datoriile societății pârâte față de societatea reclamantă, în cuantum de 150.344,24 lei.

Prin sentința nr. 2105/CA din 9 noiembrie 2009, Tribunalul Hunedoara, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei SC C.T. SRL Valea Nandrului. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin sentinta comercială nr. 8179 din 7 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 628 din 19 decembrie 2008 a Curții de Apel București, reclamanta SC C.T. SRL a fost obligată la plata sumei totale de 150.344,24 lei către pârâta SC X.I.E. SRL București, cu titlu de despăgubiri. Pe calea acțiunii introduse reclamanta a solicitat a se constata că a intervenit compensarea legală între sumele la care a fost obligată în favoarea pârâtei, prin hotărârile indicate, și pretinsele debite pe care pârâta le-ar avea față de aceasta, rezultate din neonorarea facturilor emise pentru mărfurile livrate.

Instanța de fond a apreciat că acțiunea reclamantei, așa cum a fost formulată, nu poate fi primită în condițiile art. 111 C. proc. civ., dat fiind faptul, pe de o parte, că reclamanta are deschisă acțiunea în realizarea dreptului, iar, pe de altă parte, pentru că în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1145 C. civ. S-a avut în vedere de instanța de fond că, textul art. 111 C. proc. civ. stabilește caracterul subsidiar al cererii în constatare față de cererea în realizarea dreptului, prevăzând expres că cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. De altfel, după cum s-a statuat în doctrină și în practica judiciară a instanțelor comerciale (a se vedea, în acest sens, decizia nr. 68 din 13 ianuarie 2008 a Curții de Apel Craiova), art. 111 nu se referă numai la acțiunile propriu-zise de drept comun în realizarea dreptului, ci la toate mijloacele de realizare a dreptului, inclusiv la contestația la executare.

Ca urmare, instanța de fond a apreciat că cererea în constatare este inadmisibilă în condițiile în care partea are la îndemână o cerere în realizarea dreptului, fie pe calea dreptului comun, fie pe calea contestației la executare. În speță, reclamanta avea deschisă calea acțiunii în realizarea dreptului prin valorificarea creanțelor pe care le pretinde față de pârâtă, precum și calea contestației la executare propriu-zisă, în cadrul căreia poate să invoce compensația legală prevăzută de art. 1444 C. civ. Pe de altă parte, instanța a observat că datoria pârâtei față de reclamantă este certă, lichidă și exigibilă - fiind constatată prin hotărâri judecătorești definitive, în timp ce datoria invocată de reclamantă nu îndeplinește condiția de a fi certă, câta vreme aceasta nu a fost constatată printr-un titlu executoriu.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC C.T. SRL, solicitând în principal modificarea sentinței, iar în urma rejudecării cauzei să fie admisă acțiunea așa cum a fost formulată, iar în subsidiar, desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării de probe noi. Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, prin decizia comercială nr. 20/A din 26 februarie 2010, a admis apelul reclamantei SC C.T. SRL și în consecință a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea soluționării fondului. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut în esență că reclamanta a solicitat, prin acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 1143 și urm. C. civ., să se constate că a intervenit compensarea legală, iar nu existența unui debit al pârâtei față de reclamantă.

S-a avut în vedere că acțiunea în constatarea compensării legale este o acțiune în realizare, întrucât produce o modificare a raporturilor juridice dintre părți, calificarea acțiunii realizându-se în raport de obiectul supus judecății (a se vedea decizia nr. 281/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială). Prin urmare, instanța de apel a apreciat că, susținerea instanței de fond, în sensul că reclamanta ar avea la îndemână o cerere în realizare pe calea contestației la executare, este neîntemeiată, atât timp cât pârâta nu a formulat o cerere de executare silită pentru ca reclamanta să aibă calitate procesuală activă să formuleze contestație la executare. Pe de altă parte, caracterul cert, lichid și exigibil al unei creanțe nu implică și existența unui titlu executoriu pentru a putea opera compensarea legală, această condiție nefiind prevăzută de art. 1143-1153 C. civ., așa cum greșit a reținut tribunalul.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC X.I.E. SRL București a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și menținerea sentinței instanței de fond, ca fiind legală și temeinică. În motivarea recursului său, recurenta pârâtă susține că, creanța nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 379 C. proc. civ., precum și faptul că nu recunoaște si nici nu acceptă debitul, având în vedere neîndeplinirea obligațiilor rezultate din contractele din 4 februarie 2006 și din 15 martie 2006. Recurenta consideră că nu sunt îndeplinite condițiile generale ale art. 1144 – art. 1145 C. civ. referitoare la reciprocitatea obligațiilor, la caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor reciproce, în opinia sa presupusa creanță neavând caracter cert.

În final, recurenta arată că, o asemenea cerere nu poate fi admisă, neexistând nici o hotărâre prin care să se constatate că reclamanta are o creanță certă, lichidă și exigibilă. Recursul este nefondat. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În legătură cu acest motiv se observă că cele două ipoteze ale nelegalității evocate nu se regăsesc în argumentele expuse de recurentă, în sensul că nu s-a indicat legea de drept substanțial încălcată și nici nu s-a demonstrat că decizia nu are fundament juridic, recurenta exprimându-și nemulțumirea cu privire la soluția adoptată de instanța de apel formulând în acest sens critici cu privire la netemeinicia și nelegalitatea acțiunii.

Din considerentele deciziei recurate și actele de la dosar, rezultă că instanța de apel a examinat pricina în mod corect, în sensul că a constatat că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune prin care a solicitat să se constate că a intervenit compensarea legală între părți, ci nu existența unui debit al pârâtei față de reclamantă, având în vedere că acțiunea în constatarea compensării legale este o acțiune în realizare, întrucât produce o modificare a raporturilor juridice dintre părți, calificarea acțiunii realizându-se în raport de obiectul supus judecății, instanța de apel apreciind totodată că este neîntemeiată susținerea instanței de fond în sensul că reclamanta ar avea la îndemână o cerere în realizare pe calea contestației la executare.

Așadar, se reține că acțiunea în constatarea compensării nu se confundă cu acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept în reglementarea art. 111 C. proc. civ., ea având natura unei acțiuni în realizare, cu o finalitate bine determinată, aceea a stingerii unor creanțe reciproce, deci cu efect în patrimoniul părților. În ceea ce privește critica recurentei în sensul că nu recunoaște și nu acceptă debitul datorită neîndeplinirii obligațiilor rezultate din cele două contracte încheiate între părți, creanța neîndeplinind condițiile prevăzute de art. 379 C. proc. civ., precum și critica referitoare la faptul că nu sunt îndeplinite condițiile generale ale art. 1144 – art. 1145 C. civ.

referitoare la reciprocitatea obligațiilor, la caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor, Înalta Curte le va înlătura întrucât instanța de apel, prin decizia recurată, nu a statuat asupra fondului raportului dintre părți, ci doar a dispus ca fondul să fie analizat de către prima instanță. De altfel, se observă că instanța de apel nu a procedat la analizarea condițiilor necesare constatării compensării, ci doar a analizat admisibilitatea unei astfel de cereri. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul pârâtei SC X.I.E.SRL București împotriva deciziei nr. 20/A din 26 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC X.I.E. SRL București împotriva deciziei nr. 20/A din 26 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2010.