ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1072/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința,

comercială nr. 1765 C din 30 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția

comercială și de contencios administrativ fiscal, s-a respins excepția de

necompetență teritorială a Tribunalului Sibiu, secția comercială și de

contencios administrativ fiscal, invocată de pârâta SC L.T. SRL, s-a admis

acțiunea formulată de reclamanta SC T.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC L.T.

SRL, și, în consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de

110.521,72 lei cu titlu de contravaloare executări lucrări construcții,

13.184,31 lei cu titlu de dobândă legală, precum și cheltuieli de judecată în

sumă de 4091 lei.

A fost anulată ca

netimbrată cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă-reconvențional

SC L.T. SRL.

În pronunțarea

acestei sentințe tribunalul a reținut că, din examinarea raporturilor

comerciale derulate între părți, locul plății, în cazul pretențiilor din

cererea principală, este la sediul reclamantei, astfel că, în cauză, sunt

incidente dispozițiile art. 10 pct. 4 raportat la art. 12 C. proc. civ.,

reclamanta având alegerea instanței deopotrivă competentă, situație în care

excepția lipsei competenței teritoriale a Tribunalului Sibiu a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Pe fondul acțiunii

formulate de reclamantă, prima instanță, analizând materialul probator

administrat în cauză, în raport de recunoașterea pârâtei a pretențiilor

solicitate de reclamantă, în sumă de 110.521,72, lei prin întâmpinarea depusă

la dosar, în temeiul dispozițiilor art. 46 alin. (2) C. com. și art. 969-970 și

art. 1073 C. civ. și în temeiul art. 43 C. com., a găsit întemeiată cererea.

Instanța de fond nu a

dat curs solicitării reclamantei cu privire la operarea compensării, având în

vedere că cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă reconvențional

a fost anulată ca netimbrată.

Pe de altă parte, ca

să poată opera compensația judecătorească, cererea reconvențională trebuia să

fie validă pentru judecată.

Prin decizia

comercială nr. 43 din 13 mai 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială,

a respins apelul declarat de pârâta S.C L.T. SRL împotriva sentinței mai sus

menționate, precum și cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

Raporturile judiciare

dintre părți au îmbrăcat forma unui contract simplificat, reclamanta executând

lucrări de construcții și furnizând materiale pe care pârâta le-a acceptat și

le-a și achitat parțial. Reclamanta a emis facturi pe care pârâta nu le-a

contestat. Plățile parțiale au fost făcute de pârâtă în contul reclamantei

deschis la BCR - Sucursala Mediaș (fila 34).

Locul plății este în

Mediaș astfel că Tribunalul Sibiu era competent teritorial să soluționeze cauza

în primă instanță, față de dispozițiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ.

Față de cele reținute

curtea de apel a constatat că primul motiv de apel care viza anularea sentinței

atacate este nefondat.

Cu privire la motivul

de apel prin care pârâta a contestat recunoașterea debitului curtea de apel a

constatat că, prin întâmpinare (fila 42 din dosarul Tribunalului Sibiu), pârâta

a solicitat compensarea datoriilor reciproce.

Compensarea este o

operațiune juridică ce presupune existența unor datorii reciproce ale părților,

datorii certe, lichide și exigibile.

Pârâta a făcut o

recunoaștere implicită a datoriei pe care o are față de reclamantă atunci când

nu a negat că reclamanta ar fi efectuat lucrări sau ar fi furnizat materialele

și a opus pretențiilor reclamantei compensarea.

Acțiunea în

constatarea compensării are natura unei acțiuni în realizare cu o finalitate

bine determinată, aceea a stingerii creanțelor reciproce, cu efect în

patrimoniul părților, așa cum a reținut și Înalta Curte de Casației și Justiție

(decizia nr. 3548 din 27 octombrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 2023/97/2009).

În aceste condiții

pârâta putea opune compensarea dacă ar fi continuat demersurile pentru

soluționarea în fond a cererii reconvenționale care avea drept obiect

pretențiile opuse reclamantei.

Cererea

reconvențională nu a fost însă soluționată în fond, pârâta preferând să accepte

anularea acestei cereri drept netimbrată.

Pârâta nici nu a

apelat sentința atacată în ce privește anularea cererii reconvenționale.

În aceste condiții a

considerat că nu se poate aprecia că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 1143 C. civ. pentru compensarea datoriilor reciproce.

Datoria fiind una

comercială pârâta datora și dobânda potrivit art. 43 C. com.

Verificând calculul

reclamantei, curtea de apel a constatat că acesta este corect (fila 39 din

dosarul Tribunalului Sibiu).

Împotriva deciziei

curții de apel a declarat recurs pârâta S.C L.T. SRL, întemeindu-se pe

dispozițiile art. 304 pct. 3, 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea

recursului, casarea celor două hotărâri și rejudecând cauza în fond să fie

respinsă acțiunea împotriva sa sau să fie trimisă cauza spre rejudecare la

Tribunalul Alba.

Prin recursul

pârâtei, însușit de către administratorul judiciar la data de 22 februarie

2012, se arată următoarele:

În ce privește soluționarea

excepției lipsei competenței teritoriale a Tribunalului Sibiu invocată de

pârâtă, prin respingerea acesteia ca nefondată, ambele instanțe au apreciat

eronat că, în speță, locul plății este domiciliul creditorului, când de fapt

regula este că locul plății este domiciliul debitorului atunci când părțile nu

stabilesc altfel, potrivit dispozițiilor art. 1104 alin. (2) C. civ.; pârâta

și-a întemeiat acțiunea doar pe facturi nesemnate de primire de către S.C. L.T.

SRL, astfel încât pe baza acestora niciun moment nu se pune problema acordului

părților cu privire la locul plății, astfel încât se impune a se constata că

locul plății este domiciliul debitorului S.C L.T. SRL, iar instanța competentă

este Tribunalul Alba și nicidecum Tribunalul Sibiu.

Pentru acest motiv,

consideră că sunt îndeplinite cerințele art. 304 pct. 3 C. proc. civ., întrucât

s-a soluționat cauză cu încălcarea competenței teritoriale de ordine publică,

iar restabilirea ordinii de drept nu se poate face decât prin casarea

hotărârilor pronunțate în cauză.

Pe fondul cauzei, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ., recurenta mai arată că

pretențiile reclamantei de pe-o parte nu au suport juridic, iar pe de altă

parte nu au fost dovedite în niciun fel și deși chiar reclamanta-intimată a

solicitat efectuarea unei expertize tehnice în construcții cu privire la

lucrările executate, interogatorii, martori, aceleași probe fiind solicitate și

de către S.C L.T. SRL, instanțele nu au încuviințat administrarea acestor

probe, bazându-se pe recunoașterea pârâtei, în condițiile în care

recurenta-pârâtă pe tot parcursul procesului nu a recunoscut cuantumul

pretențiilor deduse judecății și nu a înregistrat în contabilitate sumele solicitate

de reclamantă.

Dimpotrivă, - arată

recurenta – la dosarul cauzei se află recunoașterea de către SC T.R.C. a sumei de

65.401,34 lei, sumă pentru care a solicitat compensarea, ori nu s-a avut în

vedere cererea reclamantei, acordându-i-se astfel mai mult decât s-a cerut.

Referitor la faptul

că pârâta ar fi formulat la un moment dat o cerere de compensare în

eventualitatea în care în urma probelor administrate se constata că are să

achite vreun debit, recurenta arată că aceasta nu poate echivala, cum greșit au

interpretat instanțele de fond și apel, cu aceea că S.C. L.T. SRL a recunoscut

debitul.

În fine, susține că

prin modul în care instanțele au tratat prezentul litigiu i-a fost încălcat dreptul

la apărare și se impune casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre

rejudecare în vederea administrării în cauză a probatoriului solicitat de către

părți și pentru a se cunoaște efectiv ce lucrări a executat reclamanta și cuantumul

acestora – toate acestea, cu atât mai mult cu cât S.C. L.T. SRL a intrat în procedura

insolvenței și litigiul dintre părți trebuie tranșat prin expertize și un

probatoriu pe măsură.

Recursul este fondat

și va fi admis potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

Referindu-se la

soluționarea eronată de către instanțe a excepției necompetenței teritoriale a

Tribunalului Sibiu, pârâta susține prin invocarea dispozițiilor art. 1104 alin.

(2) C. civ. că părțile nu au convenit un loc al plății, astfel încât competența

aparține Tribunalului Alba-Iulia – instanța domiciliului pârâtei.

Mai susține că pârâta

și-a întemeiat acțiunea doar pe facturi nesemnate de primire, așa încât nu se

pune problema existenței unui acord al părților cu privire la locul plății.

De asemenea, se

susține că pretențiile reclamantei nu au suport juridic, nu au fost dovedite în

condițiile art. 46 C. com., iar probele solicitate nu au fost încuviințate, pretențiile

reclamantei fiind admise doar pe baza recunoașterii pârâtei, care în fapt nu

există, atât timp cât pârâta le contestă, sumele solicitate de reclamantă nefiind

nici înregistrate în contabilitatea acesteia.

Examinând susținerile

pârâtei, în raport de hotărârile pronunțate în cauză, se observă că pârâta

contestă pretențiile reclamantei, începând chiar cu locul plății afirmat de

reclamantă, care a fost luat în considerare de către instanțe pentru stabilitatea

competenței teritoriale în soluționarea cauzei.

Pe de altă parte,

anulându-se cererea reconvențională formulată de pârâtă ca netimbrată, nu a

existat posibilitatea de a lua în calcul o eventuală compensare a datoriilor

părților, iar cauza a fost soluționată pe baza recunoașterii pârâtei, –

recunoaștere care s-a apreciat că rezultă din faptul că pârâta a opus reclamantei

compensarea.

Recurenta-pârâtă susține

însă că cererea de compensare se referea doar la eventualitatea în care din

probele administrate ar fi rezultat că ar fi avut la rândul ei și ea de achitat

vreun debit reclamantei.

Mai susține că prin

modul în care instanțele au tratat prezentul litigiu, i s-a încălcat dreptul la

apărare.

Față de cele mai sus

arătate, se constată că într-adevăr în cauză nu au fost administrate toate

probele necesare unei judicioase dezlegări a cauzei și nu au fost pe deplin

stabilite împrejurările de fapt, pentru ca instanța de recurs să poată examina

legalitatea hotărârilor pronunțate în cauză.

Astfel fiind, în

raport de dispozițiile art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul pârâtei,

se va casa decizia curții de apel și i se va trimite cauza spre rejudecare,

pentru extinderea probatoriului, prin efectuarea unei expertize sau

administrarea oricărei alte probe se consideră a fi de natură să conducă la

soluționarea temeinică și legală a litigiului dedus judecății.

Cu această ocazie,

instanța urmează să se pronunțe și asupra incidenței în cauză a dispozițiilor

art. 36 din Legea nr. 85/2006, invocate de recurenta-pârâtă S.C. L.T. SRL, prin

cererea de suspendare formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta S.C. L.T. SRL prin administrator judiciar provizoriu S.C.P.I.

U.L.T. I.P.U.R.L. Bistrița împotriva deciziei comerciale nr. 43 de la 13 mai

2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 februarie 2012.