ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1072/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința, comercială nr. 1765 C din 30 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția comercială și de contencios administrativ fiscal, s-a respins excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Sibiu, secția comercială și de contencios administrativ fiscal, invocată de pârâta SC L.T. SRL, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC T.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC L.T. SRL, și, în consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 110.521,72 lei cu titlu de contravaloare executări lucrări construcții, 13.184,31 lei cu titlu de dobândă legală, precum și cheltuieli de judecată în sumă de 4091 lei.

A fost anulată ca netimbrată cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă-reconvențional SC L.T. SRL. În pronunțarea acestei sentințe tribunalul a reținut că, din examinarea raporturilor comerciale derulate între părți, locul plății, în cazul pretențiilor din cererea principală, este la sediul reclamantei, astfel că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 pct. 4 raportat la art. 12 C. proc. civ., reclamanta având alegerea instanței deopotrivă competentă, situație în care excepția lipsei competenței teritoriale a Tribunalului Sibiu a fost respinsă ca neîntemeiată. Pe fondul acțiunii formulate de reclamantă, prima instanță, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de recunoașterea pârâtei a pretențiilor solicitate de reclamantă, în sumă de 110.521,72, lei prin întâmpinarea depusă la dosar, în temeiul dispozițiilor art. 46 alin. (2) C. com.

și art. 969-970 și art. 1073 C. civ. și în temeiul art. 43 C. com., a găsit întemeiată cererea. Instanța de fond nu a dat curs solicitării reclamantei cu privire la operarea compensării, având în vedere că cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă reconvențional a fost anulată ca netimbrată. Pe de altă parte, ca să poată opera compensația judecătorească, cererea reconvențională trebuia să fie validă pentru judecată. Prin decizia comercială nr. 43 din 13 mai 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, a respins apelul declarat de pârâta S.C L.T. SRL împotriva sentinței mai sus menționate, precum și cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele: Raporturile judiciare dintre părți au îmbrăcat forma unui contract simplificat, reclamanta executând lucrări de construcții și furnizând materiale pe care pârâta le-a acceptat și le-a și achitat parțial.

Reclamanta a emis facturi pe care pârâta nu le-a contestat. Plățile parțiale au fost făcute de pârâtă în contul reclamantei deschis la BCR - Sucursala Mediaș (fila 34). Locul plății este în Mediaș astfel că Tribunalul Sibiu era competent teritorial să soluționeze cauza în primă instanță, față de dispozițiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ. Față de cele reținute curtea de apel a constatat că primul motiv de apel care viza anularea sentinței atacate este nefondat. Cu privire la motivul de apel prin care pârâta a contestat recunoașterea debitului curtea de apel a constatat că, prin întâmpinare (fila 42 din dosarul Tribunalului Sibiu), pârâta a solicitat compensarea datoriilor reciproce. Compensarea este o operațiune juridică ce presupune existența unor datorii reciproce ale părților, datorii certe, lichide și exigibile.

Pârâta a făcut o recunoaștere implicită a datoriei pe care o are față de reclamantă atunci când nu a negat că reclamanta ar fi efectuat lucrări sau ar fi furnizat materialele și a opus pretențiilor reclamantei compensarea. Acțiunea în constatarea compensării are natura unei acțiuni în realizare cu o finalitate bine determinată, aceea a stingerii creanțelor reciproce, cu efect în patrimoniul părților, așa cum a reținut și Înalta Curte de Casației și Justiție (decizia nr. 3548 din 27 octombrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 2023/97/2009). În aceste condiții pârâta putea opune compensarea dacă ar fi continuat demersurile pentru soluționarea în fond a cererii reconvenționale care avea drept obiect pretențiile opuse reclamantei.

Cererea reconvențională nu a fost însă soluționată în fond, pârâta preferând să accepte anularea acestei cereri drept netimbrată. Pârâta nici nu a apelat sentința atacată în ce privește anularea cererii reconvenționale. În aceste condiții a considerat că nu se poate aprecia că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1143 C. civ. pentru compensarea datoriilor reciproce. Datoria fiind una comercială pârâta datora și dobânda potrivit art. 43 C. com. Verificând calculul reclamantei, curtea de apel a constatat că acesta este corect (fila 39 din dosarul Tribunalului Sibiu). Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâta S.C L.T. SRL, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 5, 6, 7 și 9 C. proc.

civ. și solicitând admiterea recursului, casarea celor două hotărâri și rejudecând cauza în fond să fie respinsă acțiunea împotriva sa sau să fie trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Alba. Prin recursul pârâtei, însușit de către administratorul judiciar la data de 22 februarie 2012, se arată următoarele: În ce privește soluționarea excepției lipsei competenței teritoriale a Tribunalului Sibiu invocată de pârâtă, prin respingerea acesteia ca nefondată, ambele instanțe au apreciat eronat că, în speță, locul plății este domiciliul creditorului, când de fapt regula este că locul plății este domiciliul debitorului atunci când părțile nu stabilesc altfel, potrivit dispozițiilor art. 1104 alin. (2) C. civ.; pârâta și-a întemeiat acțiunea doar pe facturi nesemnate de primire de către S.C.

L.T. SRL, astfel încât pe baza acestora niciun moment nu se pune problema acordului părților cu privire la locul plății, astfel încât se impune a se constata că locul plății este domiciliul debitorului S.C L.T. SRL, iar instanța competentă este Tribunalul Alba și nicidecum Tribunalul Sibiu. Pentru acest motiv, consideră că sunt îndeplinite cerințele art. 304 pct. 3 C. proc. civ., întrucât s-a soluționat cauză cu încălcarea competenței teritoriale de ordine publică, iar restabilirea ordinii de drept nu se poate face decât prin casarea hotărârilor pronunțate în cauză. Pe fondul cauzei, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc.

civ., recurenta mai arată că pretențiile reclamantei de pe-o parte nu au suport juridic, iar pe de altă parte nu au fost dovedite în niciun fel și deși chiar reclamanta-intimată a solicitat efectuarea unei expertize tehnice în construcții cu privire la lucrările executate, interogatorii, martori, aceleași probe fiind solicitate și de către S.C L.T. SRL, instanțele nu au încuviințat administrarea acestor probe, bazându-se pe recunoașterea pârâtei, în condițiile în care recurenta-pârâtă pe tot parcursul procesului nu a recunoscut cuantumul pretențiilor deduse judecății și nu a înregistrat în contabilitate sumele solicitate de reclamantă. Dimpotrivă, - arată recurenta – la dosarul cauzei se află recunoașterea de către SC T.R.C.

a sumei de 65.401,34 lei, sumă pentru care a solicitat compensarea, ori nu s-a avut în vedere cererea reclamantei, acordându-i-se astfel mai mult decât s-a cerut. Referitor la faptul că pârâta ar fi formulat la un moment dat o cerere de compensare în eventualitatea în care în urma probelor administrate se constata că are să achite vreun debit, recurenta arată că aceasta nu poate echivala, cum greșit au interpretat instanțele de fond și apel, cu aceea că S.C. L.T. SRL a recunoscut debitul. În fine, susține că prin modul în care instanțele au tratat prezentul litigiu i-a fost încălcat dreptul la apărare și se impune casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării în cauză a probatoriului solicitat de către părți și pentru a se cunoaște efectiv ce lucrări a executat reclamanta și cuantumul acestora – toate acestea, cu atât mai mult cu cât S.C.

L.T. SRL a intrat în procedura insolvenței și litigiul dintre părți trebuie tranșat prin expertize și un probatoriu pe măsură. Recursul este fondat și va fi admis potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare. Referindu-se la soluționarea eronată de către instanțe a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Sibiu, pârâta susține prin invocarea dispozițiilor art. 1104 alin. (2) C. civ. că părțile nu au convenit un loc al plății, astfel încât competența aparține Tribunalului Alba-Iulia – instanța domiciliului pârâtei. Mai susține că pârâta și-a întemeiat acțiunea doar pe facturi nesemnate de primire, așa încât nu se pune problema existenței unui acord al părților cu privire la locul plății.

De asemenea, se susține că pretențiile reclamantei nu au suport juridic, nu au fost dovedite în condițiile art. 46 C. com., iar probele solicitate nu au fost încuviințate, pretențiile reclamantei fiind admise doar pe baza recunoașterii pârâtei, care în fapt nu există, atât timp cât pârâta le contestă, sumele solicitate de reclamantă nefiind nici înregistrate în contabilitatea acesteia. Examinând susținerile pârâtei, în raport de hotărârile pronunțate în cauză, se observă că pârâta contestă pretențiile reclamantei, începând chiar cu locul plății afirmat de reclamantă, care a fost luat în considerare de către instanțe pentru stabilitatea competenței teritoriale în soluționarea cauzei.

Pe de altă parte, anulându-se cererea reconvențională formulată de pârâtă ca netimbrată, nu a existat posibilitatea de a lua în calcul o eventuală compensare a datoriilor părților, iar cauza a fost soluționată pe baza recunoașterii pârâtei, – recunoaștere care s-a apreciat că rezultă din faptul că pârâta a opus reclamantei compensarea. Recurenta-pârâtă susține însă că cererea de compensare se referea doar la eventualitatea în care din probele administrate ar fi rezultat că ar fi avut la rândul ei și ea de achitat vreun debit reclamantei. Mai susține că prin modul în care instanțele au tratat prezentul litigiu, i s-a încălcat dreptul la apărare. Față de cele mai sus arătate, se constată că într-adevăr în cauză nu au fost administrate toate probele necesare unei judicioase dezlegări a cauzei și nu au fost pe deplin stabilite împrejurările de fapt, pentru ca instanța de recurs să poată examina legalitatea hotărârilor pronunțate în cauză.

Astfel fiind, în raport de dispozițiile art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul pârâtei, se va casa decizia curții de apel și i se va trimite cauza spre rejudecare, pentru extinderea probatoriului, prin efectuarea unei expertize sau administrarea oricărei alte probe se consideră a fi de natură să conducă la soluționarea temeinică și legală a litigiului dedus judecății. Cu această ocazie, instanța urmează să se pronunțe și asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, invocate de recurenta-pârâtă S.C. L.T. SRL, prin cererea de suspendare formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta S.C. L.T. SRL prin administrator judiciar provizoriu S.C.P.I. U.L.T. I.P.U.R.L. Bistrița împotriva deciziei comerciale nr. 43 de la 13 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 februarie 2012.