ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1915/2025

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1915/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 10 decembrie 2025

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 21.10.2022 sub nr. dosar x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 56.048,78 euro, reprezentând contravaloarea facturilor nr. x/19.09.2019 și nr. x/04.10.2019, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pe calea întâmpinării, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca fiind prescrisă.

Prin sentința nr. 532/27.12.2023, prima instanță:

- a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune;

- a admis cererea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 56.048,78 euro, reprezentând prejudiciul cauzat, precum și suma de 25.403,87 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. B. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia nr. 175/18.06.2024, Curtea de Apel Alba Iulia - secția a II-a Civilă a admis apelul, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare.

În rejudecare, prin sentința nr. 363/18.10.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalului Sibiu - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal:

- a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune;

- a admis cererea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 56.048,78 euro la cursul de schimb B.N.R. din ziua plății, precum și la plata sumei de 26.922,75 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și a sumei de 8.672,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva sentinței menționate, S.C. B. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia nr. 116/12.05.2025, Curtea de Apel Alba Iulia - secția a II-a Civilă a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că:

- a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune;

- a respins acțiunea ca fiind prescrisă;

- a obligat intimata la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.680 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată din apel și recurs.

În motivare, printr-o primă critică, a susținut încălcarea dispozițiilor art. 2.513 C. civ., întrucât prescripția de 3 ani prevăzută de dispozițiile art. 2.517 C. civ. ar fi fost invocată tardiv - prin cererea de apel - și nu până la primul termen de judecată în fața primei instanțe.

Potrivit recurentei, împrejurarea că prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, intimata-pârâtă a făcut trimitere la practica instanțelor care au interpretat că textele înscrise în art. 2.521 alin. (2) și în art. 2.517 C. civ. se referă la prescripția de 1 an și de 3 ani în anumite situații aplicabile părților din contractele de transport, nu putea fi interpretată ca fiind o invocare a excepției prescripției generale de 3 ani prevăzută de art. 2.517 C. civ.

Prin următoarea critică, a afirmat încălcarea dispozițiilor art. 2.524 alin. (1) C. civ. și ale art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013.

În argumentare, sub un prim aspect, a reproșat instanței de apel faptul că nu a avut în vedere contractul de vânzare încheiat între părți în formă nescrisă și nu a aplicat dispozițiile art. 2.524 alin. (1) C. civ., în condițiile în care comunicarea, acceptarea și necontestarea de către intimata-pârâtă a facturilor în discuție echivala cu un acord/contract de vânzare.

Sub un al doilea aspect, raportat la faptul că în facturi nu era prevăzut un termen în urma căruia obligația de plată ar fi devenit exigibilă, a apreciat că momentul de la care termenul de prescripție începea să curgă era cel al comunicării la care se adaugă 30 de zile calendaristice, potrivit art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013.

În acest context, a susținut că obligația de plată a primei facturi, în valoare de 48.000 euro, comunicată pe e-mail la 27.11.2019, a devenit exigibilă la 31.12.2019, iar termenul de prescripție se împlinea la 31.12.2022, în timp ce pentru cea de-a două factură, în cuantum de 8.048,78 euro, comunicată pe e-mail la 04.10.2019, obligația de plată a devenit exigibilă la 05.11.2019, iar termenul de prescripție se împlinea la 05.11.2022; prin urmare, în acest context, a susținut că a fost corectă statuarea primei instanțe în sensul că termenul de prescripție nu a fost îmlpinit la data sesizării instanței.

Sub un ultim aspect, a învederat că deși termenul de prescripție de 3 ani a fost întrerupt în temeiul art. 2.537 pct. 4 C. civ., intimata-pârâtă fiind pusă în întârziere - prin notificarea nr. x/14.10.2022, comunicată prin e-mail la 14.10.2022 și prin curier la 18.10.2022, urmată de acțiunea formulată la 19.10.2022 -, instanța de apel nu a aplicat aceste prevederi cu caracter special, ci cele cu caracter general înscrise în art. 2.523 C. civ. și a apreciat în mod eronat că între părți nu a fost încheiat niciun contract scris/nescris.

Pe calea întâmpinării, intimata-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității recursului motivat de faptul că valoarea pretențiilor solicitate este sub valoarea prag prevăzută de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., respectiv excepția nulității recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului având în vedere că, prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, pe care a susținut-o și în apel.

De asemenea, a învederat că, atât timp cât între părți nu a fost încheiat un contract pentru efectuarea celor 2 transporturi, iar recurenta-reclamantă a susținut ferm că pretenția nu este întemeiată pe contractul de prestări servicii nr. x/01.06.2018, respectiv că înțelegerea de transport nu a fost menționată în vreun act adițional la acesta, momentul la care s-a născut dreptul material la acțiune este cel al cunoașterii prejudiciului.

În fine, a precizat că nu are relevanță data emiterii/scadenței facturilor, ci dacă recurenta-reclamantă a acționat în termenul de prescripție care curge de la data producerii evenimentului, respectiv că transmiterea facturilor prin e-mail nu poate avea efect de suspendare/întrerupere a termenului de prescripție atât timp cât nu s-a obligat să le achite, precum și că notificarea din 14.10.2022 a fost comunicată după expirarea termenului de prescripție.

Recurenta-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 06.10.2025 a fost fixat termen în ședință publică la 10.12.2025, cu citarea părților în vederea soluționării recursului.

La termenul de judecată, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare, atât pe excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, cât și pe fondul acestuia.

Examinând cu prioritate excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate și se impun a fi respinse, ca atare, pentru următoarele considerente:

Cât privește excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte remarcă faptul că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. în forma invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare.

În acest sens, notează că procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, respectiv la 21.10.2022, fiind aplicabil art. 483 alin. (2) C. proc. civ. în forma modificată prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, potrivit căruia "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j

3

), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Totodată, constată că art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, cu modificările și completările ulterioare statuează în sensul că, "Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 01 ianuarie 2019".

Așadar, întrucât prin Legea nr. 310/2018 - care a intrat în vigoare la 21.12.2018, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată deduse judecății, 21.10.2022, - legiuitorul a eliminat pragul valoric stabilit drept criteriu de admisibilitate a recursului, pentru a pune în acord legislația procesuală cu exigențele constituționale, în acord cu decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României, Înalta Curte, reținând că este admisibilă prezenta cale extraordinară de atac promovată de către A., va respinge excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Luând în examinare excepția nulității recursului, Înalta Curte constată, contrar susținerilor intimatei-pârâte că, deși în cuprinsul memoriului de recurs se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și care nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivul de casare invocat.

Astfel, recurenta-reclamantă a susținut încălcarea dispozițiilor art. 2.513, art. 2.524 alin. (1) C. civ. și art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, respectiv greșita aplicare a art. 2.523 C. civ., critici ce se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar prezenta cerere conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de pretinsă nelegalitate a deciziei recurate, nu se poate reține că actul de procedură este nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a prezentei instanțe cu analiza acelor critici care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ. și care urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, reținând că memoriul de recurs cuprinde critici ce pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică.

Examinând, în continuare, decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele de drept ce urmează să fie expuse.

Critica prin care se susține încălcarea dispozițiilor art. 2.513 C. civ., motivat de faptul că excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către intimata-pârâtă în temeiul art. 2.517 C. civ. este tardivă, nu poate fi primită deoarece nu sunt îndeplinite condițiile procedurale în care poate fi invocată.

Astfel cum rezultă din actele dosarului și din considerentele deciziei nr. 175/18.06.2024, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia - secția a II-a Civilă, în primul ciclu procesual, instanța devolutivă de control învestită cu apelul promovat de către pârâtă a înlăturat apărările intimatei potrivit cărora titulara căii de atac ar fi invocat prescripția de 3 ani pentru prima dată în apel, reținând că, în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul primei instanțe, se face referire, în temeiul art. 2.517 C. civ., la împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani, chiar dacă nu se invocă în mod expres acest temei de drept. Totodată, admițând apelul, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe pentru a se analiza împlinirea sau nu a termenului general de prescripție de 3 ani, raportat la pretențiile deduse judecății, în temeiul art. 2.517 C. civ.

Înalta Curte constată că această decizie nu a fost atacată cu recurs de către reclamantă, prin care să critice cele statuate de către instanța de apel în privința excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În acest context, reține că problematica tardivității invocării excepției prescripției dreptului material la acțiune nu mai poate fi pusă în discuție în prezenta fază procesuală, întrucât s-a consolidat efectul autorității de lucru judecat al deciziei pronunțate în apel în primul ciclu procesual, astfel că verificarea acesteia de către instanța de recurs în al doilea ciclu procesual nu mai este permisă.

În alți termeni, reevaluarea interpretării date excepției prescripției dreptului material la acțiune de către instanța devolutivă de control judiciar în primul ciclu procesual trebuia invocată, din perspectiva mijlocului procesual, prin declararea căii de atac a recursului împotriva deciziei nr. 175/18.06.2024, pronunțate în apel, iar nu prin prezenta cale de atac.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte nu mai poate lua în analiză critica, întrucât se opune puterea de lucru judecat a statuărilor Curții de Apel Alba Iulia - secția a II-a Civilă asupra acestei chestiuni, prin decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual.

În ceea ce privește critica prin care se reproșează instanței de apel nereținerea contractului de vânzare încheiat între părți în formă nescrisă, respectiv neaplicarea dispozițiilor art. 2.524 alin. (1) C. civ., Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă se rezumă doar la a contesta situația de fapt stabilită de instanța devolutivă de control, pe baza probatoriului în urma administrării căruia s-a concluzionat că pretenția dedusă judecății nu derivă dintr-un contract, astfel că dreptul material la acțiune al reclamantei a luat naștere în momentul cunoașterii prejudiciului și pe cel care răspunde de acesta. În acest context, se constată că reclamanta-recurentă solicită practic, reevaluarea stării de fapt, în sensul confirmării existenței contractului de vânzare încheiat în formă nescrisă și, astfel, a împrejurării că prescripția ar fi început să curgă de la data la care obligația a devenit exigibilă și debitorul trebuia să o execute, astfel cum prevede textul de lege menționat.

Or, o atare argumentare nu îndeplinește rigorile impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile ce vizează aspecte care țin de situația de fapt și de aprecierea probelor neputând forma obiect de analiză în coordonatele recursului, fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac.

Dezacordul recurentei-reclamante față de evaluarea făcută de către instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, în privința situației de fapt reținută pe baza acestei evaluări nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii, ci reflectă o viziune diferită a părții cu privire la modul de analiză a probatoriului administrat.

Așadar, a afirma contrariul, la acest moment procesual, constituie o nesocotire a limitelor în care instanța de recurs poate examina cauza, exclusiv din perspectiva legalității acesteia, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar nu și cu privire la aspecte de fapt, astfel cum decurg și cum au fost stabilite, din interpretarea probatoriului administrat, de către instanțele de fond.

În acest context, critica formulată nu permite controlul judiciar specific prezentei căi extraordinare de atac, întrucât nu opune deciziei recurate o veritabilă critică de nelegalitate.

Analizând, în continuare, argumentele prezentate în susținerea criticii privind încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 72/2013, Înalta Curte le va înlătura, având în vedere că regula în materia scadenței obligațiilor este caracterul instantaneu al acestei scadențe.

Astfel, art. 1.495 alin. (1) C. civ. care reglementează exigibilitatea imediată a obligației de plată, prevede că "În lipsa unui termen stipulat de părți sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanțelor, obligația trebuie executată de îndată".

Dispozițiile enunțate relevă că exigibilitatea obligației/data plății este, în primul rând, stabilită de către părți, prin indicarea unui termen de executare; în lipsa unei clauze exprese, data plății poate rezulta din interpretarea contractului, iar dacă nici această modalitatea nu se dovedește utilă, se recurge la practicile statornicite între părți, respectiv la uzanțe. Conform tezei finale a textului de lege evocat, dacă nici una dintre modalitățile indicate nu conduce la determinarea datei de executare a obligației, legea stabilește regula - supletivă - a exigibilității imediate a obligației, adică din momentul încheierii contractului.

Așa fiind, Înalta Curte, validând statuarea instanței devolutive de control referitoare la inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 72/2013, impune concluzia potrivit căreia în lipsa datei scadenței menționate expres (care putea primi semnificația unui termen de plată care suspendă executarea obligației dar și posibilitatea de exercitare a dreptului subiectiv corelativ), facturile trebuiau achitate la data emiterii, întrucât obligația de plată se fundamentează pe regulile generale în materia obligațiilor prevăzute de C. civ. și nu pe cele ale actului normativ enunțat (Legea nr. 72/2013), care reglementează exclusiv dobânzile penalizatoare aferente unor obligații ce decurg din contracte, fiind asumate convențional. Or instanța devolutivă de control judiciar a stabilit, din perspectiva stării de fapt, că obligația a cărei executare a solicitat-o reclamanta pârâtei nu derivă dintr-un raport contractual cu aceasta astfel că dispozițiile Legii nr. 72/2013 nu sunt aplicabile litigiului dedus judecății.

Susținerile recurentei tind a provoca o confuzie între data de la care debitorul datorează penalități de întârziere (despăgubiri pentru executarea cu întârziere) aferente unor obligații decurgând dintr-un contract și momentul de la care se naște dreptul la acțiune al creditorului de a cere executarea obligației principale, în ipoteza unor obligații care nu derivă dintr-un contract ci dintr-un alt izvor de obligații. În acest din urmă caz, debutul termenului de prescripție extinctivă este conferit, cu titlu de principiu general, de art. 2523 C. civ. ca fiind data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. Acest principiu general în materia debutului termenului de prescripție primește circumstanțieri prin raportare la izvorul obligației care poate fi unul contractual sau extracontractual - faptă ilicită generatoare de prejudicii, plată nedatorată, gestiune de afaceri sau îmbogățire fără just temei. În toate aceste din urmă situații însă (izvoare extracontractuale), dispozițiile art. 2528 C. civ. stabilesc că prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului subiectiv a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Din această perspectivă, instanța supremă validează concluzia instanței de apel, conform căreia dreptul la acțiune s-a născut cel mai târziu la data emiterii facturilor deoarece la acest moment creditorul era în deplină cunoștință de cauză cu privire la existența și întinderea dreptului său de creanță dar și a titularului obligației corelative, astfel încât putea acționa.

Pe de altă parte, creditorul unei obligații extracontractuale nu este în drept a suspenda sau a întrerupe termenul de prescripție și nici a modifica voluntar momentul de debut al acestui termen, printr-un act unilateral de voință cum este emiterea și comunicarea unei facturi fiscale deoarece:

- prevederile art. 2515 alin. (3) C. civ. permit părților, în limitele și condițiile prevăzute de lege, să modifice durata termenelor de prescripție sau să modifice cursul prescripției prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz, dar numai în temeiul unui acord expres al lor iar nu prin manifestări unilaterale de voință;

- în absența unor convenții exprese privitoare la durata, momentul de debut, cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, sunt incidente limitativ și exclusiv cauzele de întrerupere și suspendare reglementate de art. 2532 și art. 2537 C. civ.

În acest context, emiterea și comunicarea unei facturi fiscale nu are niciun efect asupra debutului termenului de prescripție al dreptului la acțiune care se naște de la data la care creditorul cunoaște existența și întinderea dreptului său dar și titularul obligației corelative, fiind în drept să solicite executarea obligației.

Nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, apte de a fi încadrate în cazul de casare invocat, dar nici în vreun alt motiv de nelegalitate expres prevăzut de lege, nici afirmațiile cu privire la pretinsa aplicare greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2.523 C. civ.

Aceasta, întrucât deși tinde a susține greșita aplicare a unor norme de drept material și, ca atare, incidența motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă nu a dezvoltat argumente prin care să demonstreze că raționamentul instanței de apel este unul greșit din această perspectivă.

Simpla redare a considerentelor reținute în decizia recurată referitoare la debutul dreptului material la acțiune, însoțită de afirmația că nu au fost aplicate dispozițiile precizate în fundamentarea tezei întreruperii cursului termenului general de prescripție, cu consecința greșitei aprecieri că între părți nu a fost încheiat un contract, nu reprezintă o critică de nelegalitate, deoarece nu reflectă o eventuală neconformitate a deciziei recurate cu dispozițiile legale, partea urmărind să obțină deplasarea momentului care marchează începutul prescripției, la o dată ulterioară celei stabilite în etapa procesuală anterioară.

Instanța de apel a reținut, în raport cu dispozițiile art. 2.523 C. civ., că prejudiciul a fost cunoscut de către intimata-pârâtă cel mai devreme la data emiterii facturilor, anume 19.09.2019 și 04.10.2019, astfel că acțiunea introdusă la 19.10.2022 apare a fi prescrisă, respectiv că nu a fost dovedită o întrerupere a curgerii termenului general de prescripție, câtă vreme prima notificare a fost comunicată la 14.10.2022, moment la care termenul era împlinit.

Dat fiind că în apel au fost analizate aceleași susțineri ale părții privind data de început a termenului de prescripție, respectiv cazul de întrerupere a prescripției, Înalta Curte reține că referirea la art. 2.523 și art. 2.537 pct. 4 C. civ. are caracter formal, aspectele învederate în acest sens nefiind apte a atrage controlul de legalitate în prezentul cadrul procesual.

În considerarea celor ce preced, întrucât criticile formulate nu reliefează un aspect de nelegalitate a hotărârii atacate și cum, în speță, nu pot fi reținute motive de ordine publică, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul.

Cât privește cererea formulată de intimata-pârâtă de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, Înalta Curte notează că potrivit art. 452 C. proc. civ. "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs, potrivit art. 494 C. proc. civ., constată că partea nu a depus la dosarul cauzei înscrisuri justificative suficiente care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, factura seria x nr. x/09.09.2025, în valoare de 5.000 RON, înaintată la dosar odată cu întâmpinarea, nefiind însoțită de dovada achitării onorariului de avocat.

Înalta Curte reține că, în mod uzual, onorariul de avocat se dovedește prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanței reprezentând achitarea acestuia sau a ordinului de plată/extras de cont bancar, însoțit de un exemplar al facturii fiscale, pe care se menționeze numărul contractului de asistență juridică sau numărul dosarului pentru care a fost achitată suma. Acest raționament se justifică prin faptul că instanța va acorda cheltuielile de judecată numai în raport cu actele justificative ale plăților, iar hotărârea instanței reprezintă înscris justificativ și poate fi pusă în executare silită de către partea care a avansat aceste cheltuieli.

Pe cale de consecință, în lipsa unor înscrisuri din care să rezulte plata efectuată pentru serviciile prestate de către avocat în etapa procesuală a judecății în recurs, cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, invocate de intimata-pârâtă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 116/12.05.2025, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia - secția a II-a Civilă.

Respinge cererea intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2025.