ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1537/2025

Ședința publică din data de 22 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 10.02.2023, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/01.09.2011 încheiat între S.C. D. S.R.L. și S.C. A. S.R.L. și să oblige pârâtul la plata sumei de 444.311,89 RON, reprezentând prejudiciu produs prin încheierea și executarea acestui contract, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 06.04.2023, pârâtul a invocat excepțiile netimbrării acțiunii, lipsei calității sale procesuale pasive, inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului material la acțiune, în subsidiar, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată.

Conflictul negativ de competență ivit între secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și secția I Civilă ale Tribunalului Sibiu a fost soluționat de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă prin decizia civilă nr. 34/09.10.2023, stabilindu-se competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal - litigii cu profesioniști.

Prin sentința civilă nr. 79/C/26.03.2024, Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului cu privire la primul petit și excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la al doilea, a respins primul capăt al cererii de chemare în judecată ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă și al doilea capăt ca fiind prescris și a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva aceste sentințe civile, S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a declarat apel.

Prin decizia nr. 279/13.11.2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a respins apelul.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, subsecvent prezentării succinte a situației de fapt și invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel referitor la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C., arătând că acesta a avut calitate de administrator al celor două societăți semnatare ale contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate a vizat-o prin acțiune. A arătat că, în această calitate, a încheiat contractul fără a avea o autorizare prealabilă din partea adunării generale și a procedat la stingerea creanțelor între cele două societăți, prin compensare, fără a fi autorizat de creditori.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune a susținut că potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) și ale art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, iar instanța de fond a stabilit că, în speță, momentul de început este data de 07.04.2015, reprezentând termenul de judecată din dosarul de insolvență al S.C. A. S.R.L. la care lichidatorul judiciar a întocmit raportul asupra situației societății și s-a împlinit la 07.04.2018.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel întrucât nu a aplicat prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind întreruperea termenului de prescripție ca urmare a existenței dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu.

Totodată, a exprimat opinia că, deși data încheierii contractului ar atrage incidența prevederilor privitoare la prescripție din Decretul nr. 167/1958, nu pot fi ignorate operațiunile de compensare efectuate în perioada 01.12.2012 - martie 2013, reprezentând faptele generatoare ale prejudiciului, față de care devin incidente prevederile art. 2.537 alin. (3) și ale art. 2.541 alin. (1), (2) și (6) C. civ., prin efectul cărora prescripția este întreruptă până la data comunicării ordonanței de clasare, astfel că prezenta acțiune este introdusă în termen.

La data de 14.04.2025, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile tardivității și nulității recursului, în subsidiar solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a luat act de faptul că intimatul-pârât nu mai susține excepția tardivității și a respins excepția nulității recursului, pentru motivele reținute în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate de recurenta - reclamantă, în considerarea dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică vizează soluția tribunalului de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului față de primul petit al acțiunii, confirmată de curtea de apel prin respingerea căii ordinare de atac, titulara recursului susținând că deținerea calității de administrator al celor două societăți, părți ale contractului de vânzare-cumpărare nr. x/01.09.2011, de către C. și semnarea lui fără autorizarea prealabilă a adunării generale, reprezintă argumente care să-i justifice calitatea în proces.

Examinarea acestor aspecte, prin prisma exigențelor impuse de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., relevă lipsa valențelor de nelegalitate, întrucât nu vizează erori de judecată ale instanței de apel, care, soluționând chestiunea calității procesuale pasive a pârâtului, a reținut că societatea reclamantă nu a demonstrat existența obligației pretinse prin acțiune, în persoana acestuia, în locul societății radiate, al cărei reprezentant legal a fost, iar prima instanță a interpretat corect dispozițiile art. 36 C. proc. civ., potrivit cărora calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios astfel cum este dedus judecății.

Această statuare a curții de apel nu a fost criticată prin calea extraordinară de atac a recursului, în sensul ca recurenta-reclamantă să justifice de ce persoana fizică ar trebui să stea în judecată, în calitate de pârât, în locul societății radiate pe care o administrase, astfel că simpla susținere privind calitatea lui C. de administrator la cele două societății semnatare ale convenției nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate la adresa deciziei atacate, astfel că nu poate fi reținută spre examinare.

Totodată, invocarea prevederilor art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu este de natură a conduce la o soluție diferită, de vreme ce acest text de lege a fost invocat de parte omisso medio.

Potrivit prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ. părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului sau întâmpinării, reguli aplicabile și în recurs în acord cu dispozițiile art. 494 C. proc. civ.

Din examinarea memoriului de apel se observă că reclamanta nu a invocat prevederile art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în apel, pentru a critica soluția tribunalului de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive, motiv pentru care incidența acestui text de lege nu poate fi analizată pentru prima dată în calea extraordinară de atac a recursului.

Printr-o a doua critică autoarea căii de atac combate soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, având ca obiect despăgubiri pentru prejudiciul produs prin încheierea și executarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/01.09.2011, susținând incidența unor cauze de întrerupere a cursului prescripției.

Din lectura deciziei atacate se observă că instanța de apel a reținut că termenul de prescripție de 3 ani instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă, în ipoteza răspunderii civile delictuale, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 din același act normativ. În aplicarea acestor texte legale, a stabilit că termenul de prescripție a început să curgă, cel târziu, la data de 07.04.2015 - reprezentând termenul de judecată stabilit în procedura de insolvență a S.C. A. S.R.L., la care lichidatorul judiciar a întocmit raportul asupra situației societății - și s-a împlinit la 07.04.2018.

Deși nu a contestat momentul de debut al termenului de prescripție, recurenta-reclamantă a susținut că acesta nu se putea împlini la data reținută de instanța devolutivă de control judiciar, deoarece a intervenit o cauză de întrerupere, ca urmare a existenței dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu.

Pe cale de consecință s-a apreciat că nu sunt legale statuările curții de apel, în primul rând în ceea ce privește incidența art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prescripția trebuind să fie analizată prin prisma dispozițiilor art. 2.537 alin. (3) și ale art. 2.541 alin. (1), (2) și (6) C. civ., iar în al doilea rând sub aspectul nereținerii cauzei de întrerupere invocată de reclamantă.

Analizând criticile formulate de parte, Înalta Curte notează în primul rând că, dispozițiile legale incidente situației dezlegate în speță au conținut similar în reglementarea Decretului nr. 167/1958 și a C. civ., motiv pentru care chestiunea legii aplicabile, din perspectiva instituției prescripției și a aspectelor învederate de recurenta-reclamantă pe această temă, nu prezintă relevanță asupra soluției pronunțate în cauză.

Astfel, art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2.517 C. civ. stabilesc termenul general de prescripție de 3 ani, iar art. 8 din decret și art. 2.528 C. civ. prevăd, pentru acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În cauză, după cum s-a indicat și anterior recurenta - reclamantă nu a criticat dezlegarea instanțelor de fond în sensul că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data de 07 aprilie 2015.

În ceea ce privește incidența cauzei de întrerupere a cursului prescripției invocată de recurentă se observă că potrivit art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția se întrerupe (…) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare (…)", angajarea răspunderii civile delictuale pentru o faptă ilicită care poate constitui infracțiune putând fi urmărită de persoana vătămată fie în fața unei instanțe civile, fie prin exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal.

Prevederile art. 2.537 pct. 3 C. civ. reglementează întreruperea prescripției prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești, iar în cazul în care este incidentă această ipoteză, art. 2.541 alin. (6) teza I C. civ. stabilește că întreruperea operează până la comunicarea ordonanței de clasare, a ordonanței de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii definitive a instanței penale.

Așadar, pentru a putea interveni întreruperea cursului termenului de prescripție prin efectul unei sesizări în materie penală, conform dispozițiilor din cele două reglementări anterior evocate, este necesar ca partea împotriva căreia curge termenul de prescripție să fie titulara cererii adresate organului de cercetare penală, al cărei obiect să vizeze pretenția dedusă judecății în cauza civilă în care se invocă efectul întreruptiv al termenului de prescripție.

Transpunând în cauza de față ipoteza examinată, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a invocat întreruperea prescripției ca efect al existenței dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu, dosar constituit pe baza denunțului formulat de numitul E. împotriva intimatului-pârât C. cu privire la săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Așadar nu societatea reclamantă a avut calitatea de titular al sesizării organelor de cercetare penală, astfel că nu poate susține că a ieșit din pasivitate, iar demersul denunțătorului nu-i poate profita din perspectiva întreruperii termenului de prescripție în litigiul de față.

În aceste împrejurări, nu se poate imputa instanței de apel nelegalitatea considerentelor deciziei atacate vizând lipsa de relevanță a datei la care a fost comunicată lichidatorului judiciar al recurentei-reclamante ordonanța de clasare emisă de Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2015 la data de 14.12.2018.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.

Reținând culpa procesuală a recurentei-reclamante a cărei cale de atac a fost respinsă, Înalta Curte, cu observarea prevederilor art. 451-453 C. proc. civ., urmează să o oblige pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, reprezentând onorariu de avocat achitat de intimatul-pârât, dovedite prin chitanța nr. x/14.04.2025, în care se menționează prezentul dosar și faza procesuală a recursului, înscris regăsit la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 279/13.11.2024, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimatul-pârât a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 octombrie 2025.