ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 484/2004

deliberând asupra  recursului

în

anulare declarat de Procurorul General al  Parchetului de

pe lângă Curtea Supremã de Justiție împotriva deciziei nr. 1813

pronunțate de  Curtea de Apel Ploiești la 11 septembrie 2002,  constată

următoarele:

Prin acțiunea formulatã la 12 aprilie

2001 reclamanta B.M. a chemat în judecatã pe pârâtul S.M. solicitând

obligarea acestuia la plata unor  daune cominatorii având o valoare zilnică de

970 000 lei  ca urmare a neexecutării sentinței civile nr. 866 pronunțate de

Judecãtoria Târgoviște  la 26 ianuarie 1995 în dosarul nr. 15323/1993.

În  motivarea acțiunii s-a arãtat

cã prin  hotãrârea mentionatã a fost reconstituit dreptul

de proprietate al reclamantei asupra unei suprafete  de 10 hectare de “teren

arabil si padure” , însã punerea sa în posesie nu s-a realizat din

motive imputaile pârâtului care, în calitatea sã de  primar al orasului

Pucioasa, nu s-a conformat obligatiilor legale care îi reveneau.

Cauza  a fost înrgistratã  pe rolul

Judecãtoriei Pucioasa, mai întâi cu numãrul de dosar  794/2001,

iar    apoi cu numarul de dosar  176/2002.

Prin sentinta civilã  nr. 308

pronuntatã la 13 decembrie 2001  instanța astfel sesizată a respins

acțiunea ca neîntemeiatã.

Apelul fãcut de reclamantã

împotriva acestei sentinte a fost de asemenea respins prin decizia

civilã nr. 753 pronuntatã de Tribunalul Dâmbovița,  secția

civilă,  la 2 iulie 2002 în dosarul nr. 4256/2002.

Împotriva acestei din urmã decizii

reclamanta B.M. a declarat recurs, cauza fãcând obiectul dosarului nr.

6624/2002 al   Curtii de Apel  Ploiesti, secția civilă.

Prin decizia nr. 1813 pronunțată

la 11 septembrie 2002 recursul reclamantei a fost admis, instanța dispunând

modificarea în tot a hotărârilor pronunțate în cauză în sensul admiterii

acțiunii și al obligãrii pârâtului  S.M., în calitatea sã de

primar al orasului Pucioasa, la plata de daune cominatorii.

În  dispozitivul deciziei s-a menționat că

aceste daune cominatorii - pentru care s-a stabilit un cuantum zilnic de 970

000 lei - erau  datorate de  pârât de la “12 aprilie 2001 - data introducerii

acțiunii și până la punerea efectivă în posesie a reclamantei, conform

sentinței nr. 754 din 12 septembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Dâmbovita,

secția contencios administrativ”.

Pronuntând această decizie instanța de recurs

a  reținut că   judecarea cauzei în fond și în apel s-a făcut numai în raport

cu  sentința nr. 866 din 26 ianuarie 1995 a Judecătoriei Targoviste

ignorându-se faptul că respectiva hotărâre a fost urmată de sentința civilă nr.

754 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Dâmbovița,  secția contencios

administrativ.

În  același context  instanța de recurs a

amintit  că prin această din urmă hotărâre  Comisia Locală Pucioasa inființată

în vederea aplicării Legii fondului funciar a fost obligată  să o pună pe B.M.

în posesie  “pe ternurile ocupate de S.C. P. S.A. Pucioasa, terenuri care sunt

libere”, urmând ca pentru alte asemenea imobile  deținute de diferite persoane

în baza unor acte autentice,  reclamanta “să primească despăgubiri într-un

cuantum stabilit conform expertizei , sau să i se acorde suprafețe similare”.

S-a  subliniat  totodată că

“împrejurarea că primăria nu deține nici în administrare, nici în proprietate

teren pentru a-i fi restituit reclamantei , nu este de natură a o prejudicia pe

aceasta din urmă” în exercitarea drepturilor sale si că  “obligatiile (corelative

ale) primarului subzistă indiferent dacă este vorba despre o punere efectivă în

posesie, sau despre plata contravalorii terenurilor ce nu mai pot fi restituite

în natură”.

În  altă ordine de idei instanța de recurs a

menționat că obligarea pârâtului la plata daunelor  cominatorii iși are temeiul

legal în dispozițiile exprese ale  art. 64 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

La 20 martie 2003, in temeiul art.  330  pct.  2 C. proc. civ.

Procurorul General al  Parchetului de pe lângă  fosta Curte  Supremă de

Justitie (Înalta Curte de Casatie si Justitie) a declarat recurs

în

anulare

împotriva

deciziei   pronunțate de instanta de recurs solicitând casarea acesteia și

menținerea hotărârii date în apel.

Ca urmare a declarării acestui recurs în anulare  cauza

a fost înregistrată ulterior pe rolul  secției civile a Înaltei Curți de

Casație si Justiție cu numărul  de dosar  1392/2003.

Î

n

motivarea  recursului

în

anulare s-a susținut că obligarea

pârâtului la  daunelor  cominatorii  pentru a-l determina pe acesta să execute

sentința civilă nr. 754 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Dâmbovita, secția

contencios administrativ, excede cadrului procesual și încalcă principiul

disponibilității, deoarece prin acțiune reclamanta a urmărit să obțină

executărea unei alte hotărâri judecătorești.

În  legătură cu aspectele de fond ale

litigiului  s-a subliniat că, pe de-o parte,  obligațiile prevăzute în

dispozitivul  sentinței nr. 866 din 26 ianuarie 1995 a Judecătoriei Târgoviște

nu au fost stabilite în sarcina pârâtului ci a Comisiei județene Dămbovița de

aplicare a Legii nr. 18/1991, structură administrativă  care avea, în

principiu, posibilitatea de a emite direct titlul de proprietate al

reclamantei.

Pe de altă parte s-a afirmat că punerea în

posesie a reclamantei nu s-a putut efectua datorită unui impediment obiectiv:

“terenurile, pentru care acesteia i-a fost reconstituit dreptul de proprietate,

sunt ocupate de cetățeni ai orașului Pucioasa și  de S.C. P. S.A. care au

documente legale de proprietate”

În  raport cu toate aceste imprejurări s-a

conchis că  în sarcina pârâtului nu poate fi reținută existența unei culpe cât

privește neexecutarea obligațiilor corelative drepturilor invocate de

reclamantă și că prin urmare obligarea sa la plata daunelor cominatorii este

nefondată.

În  același sens au fost evocate și prevederile

exprese ale art. 10 alin. (3) și art. 16 alin. (3) din Legea nr. 29/1990 pe

care reclamanta și-a fundamentat actiunea.

În  cuprinsul declarației de recurs în anulare

a fost formulată și o cerere de suspendare a executării deciziei atacate,

cerere pe care această Curte a admis-o prin încheierea pronunțată în cauza de

față la 18 aprilie 2003.

Î

n ceea

ce o priveste  intimata-reclamantã B.M. a depus în dosarul cauzei note

scrise în care a susținut în esență că obligarea pârâtului la plata daunelor

cominatorii este justificată în raport cu atitudinea abuzivă adoptată de acesta

în sensul obstrucționării  exercitării drepturilor  legitime ale reclamantei.

În  același timp intimatul-pârât a solicitat

admiterea recursului în anulare, ambele părți depunând în dosar noi înscrisuri.

Recursul

în

anulare este fondat.

În acest sens Curtea are în vedere ca obligarea

pârâtului la plata unor daune-cominatorii a fost solicitată de reclamantă ca

urmare a neexecutării sentinței nr. 866 din 26 ianuarie 1995 a Judecătoriei

Târgoviște, cererea având acest obiect fiind  formulată în termeni lipsiți de

echivoc nu numai prin acțiunea introductivă ci și prin motivele de apel și apoi

de recurs pe care B.M. le-a  depus în dosarul cauzei.

Este de asemenea de observat că,  prin sentința

nr. 866/1995,  odată cu  reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei

asupra unui teren în suprafață de 10 hectare,  s-a stabilit o singură

obligație: aceea de a se emite “titlul de proprietate potrivit Legii nr.

18/1991”.

Respectiva obligație nu a fost stabilită însă

în sarcina pârâtului S.M, care nu a fost parte în acel proces nici în nume

propriu și nici în calitatea sa de primar al orașului Pucioasa ori  de

președinte al  Comisiei locale de aplicare a Legii nr. 18/1991 ci,  în sarcina

Comisiei constituite  în același scop  la nivelul judetului  Dâmbovita.

Respingerea de către instanta de fond și apoi

de către cea de apel a cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor

cominatorii a fost asadar justificată.

Cu ocazia  soluționării recursului instanța a

reținut de asemenea că  sentința din anul 1995 nu cuprinde  elemente  care să

justifice obligarea lui   S.M. la plata de daune cominatorii.

Aprecierea aceleiași instanțe în sensul că

obligarea la plata  daunelor  cominatorii  a pârâtului s-ar impune  totuși pe

considerentul că nici sentința civilă nr. 754 din 12 septembrie 2000 a

Tribunalului Dâmbovita, secția contencios administrativ, nu a fost executată

este,   în acest context,   esențial  nelegală.

Este de observat astfel că  sunt pe deplin

justificate criticile formulate în susținerea recursului în anulare referitoare

la încălcarea principiului disponibilității  printr-o modificare a obiectului

acțiunii cu care  reclamanta a investit instanțele de judecată.

Chiar mai gravă prin consecințe este însă

încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. (1) și  art. 254  din C. proc. civ.

care restrictionează posibilitățile de modificare a obiectului acțiunii în fața

instanței de fond și a celei de apel și care sunt, în  mod corespunzător,

aplicabile  judecății în recurs conform art. 298 și art. 316 din același cod;

neținând seama de aceste prevederi și pronunțându-se în legătură cu o chestiune

asupra căreia  nu fusese investită instanța de recurs a încălcat dreptul

fundamental al pârâtului la apărare.

Nu în ultimul rând este amintit și faptul că

sentința civilă nr. 754 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Dâmbovita, secția

contencios administrativ,  a fost casată, iar cauza a fost trimisă Judecătoriei

Pucioasa  pentru competentă soluționare.

Această  măsură  intervenită  ca urmare a

declarării unui alt recurs în anulare a fost dispusă prin decizia nr. 2525 de

la 24 iunie 2003  pronunțată de secția de contencios administrativ a   Curtii

Supreme de Justitie, hotărâre care  a fost depusă în copie în dosarul cauzei.

Reținând deci că  decizia atacată cu recurs în

anulare a fost pronunțată cu încălcarea esențială a dispozițiilor legale

amintite Curtea urmează a face aplicarea art. 314, art. 330 pct. 2  și art. 330

3

alin. (2)    C. proc. civ. admițând recursul în anulare, casând decizia atacată

și respingând recursul declarat în cauză de reclamanta B.M.

PENTRU  ACESTE  MOTIVE

IN   NUMELE   LEGII

DECIDE:

Admite  recursul

în

anulare declarat de Procurorul General al  Parchetului de

pe lângă Curtea Supremã de Justitie împotriva deciziei nr. 1813 din 11

septembrie 2002 a   Curtii de Apel  Ploiesti.

Caseazã decizia atacată și respinge

recursul declarat  de reclamanta B.M. împotriva  deciziei nr. 753 din 2 iulie

2002 a Tribunalului Dâmbovita.

Irevocabil

ă.

Pronunțată

în sedintă publică, astăzi  23

ianuarie  2004.