ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6186/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 5 martie 2003, M.C. a chemat în judecată Primarul comunei Vârfuri, județul Dâmbovița pentru refuzul nejustificat de a emite dispoziția motivată conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 și sentința nr. 1400 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, urmare notificării nr. 7 din 28 mai 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001 și a fi obligat conform art. 16 din Legea nr. 29/1990 la daune pentru întârziere în valoare de 1 miliard de lei pe zi de întârziere cu începere de la 25 octombrie 2001, întrucât nu a respectat termenul legal și a dat dovadă de rea-credință.

De asemenea a solicitat daune materiale și morale potrivit art. 11 din Legea nr. 29/1990. Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 1372 din 12 iunie 2003, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște reținând că întrucât pârâtului i s-a reproșat neexecutarea unei obligații de a face, competentă să aprecieze și să se pronunțe în cauză după criteriile stabilite prin Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 publicate în M. Of. nr. 324 din 14 octombrie 2003, revenea judecătoriei ca instanță de fond. La rândul ei Judecătoria Târgoviște, prin sentința civilă nr. 2572 din 26 august 2003, în temeiul art. 5 C. proc.

civ., a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Pucioasa pe raza teritorială a căreia se află domiciliul pârâtului cât și bunurile în dispută. Judecătoria Pucioasa, prin sentința civilă nr. 920 din 2 octombrie 2003, a respins acțiunea cu motivarea că pe parcursul soluționării litigiului a fost emisă de către pârât Dispoziția nr. 244 din 30 iulie 2003 de respingere a notificării reclamantului și că acesta din urmă nu a probat existența prejudiciului material sau moral pricinuit reclamantului. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 1309 din 26 aprilie 2004 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.C. prin procurator C.M. împotriva sentinței civile nr. 920 din 2 octombrie 2003 a Judecătoriei Pucioasa.

Instanța de apel a reținut că emiterea dispoziției motivate peste termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu conducea automat la concluzia relei-credințe a pârâtului, cauzele întârzierii fiind explicate detaliat de intimatul-pârât prin întâmpinare. S-a mai stabilit că dispoziția nr. 244 din 30 iulie 2003 emisă de Primarul comunei Vârfuri prin care s-a respins notificarea reclamantului formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost contestată de către acesta, iar prin sentința civilă nr. 682 din 18 decembrie 2003 a Tribunalului Dâmbovița, contestația i-a fost respinsă, soluție menținută de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 326 din 11 februarie 2004, astfel că nu se putea reține existența vreunui prejudiciu moral și material cauzat reclamantului.

În contra menționatei decizii cât și a sentinței tribunalului a declarat recurs M.C. prin procurator C.M., invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 11 C. proc. civ. susținând în esență că instanța de apel, nu a răspuns la toate pretențiile formulate, nu a respectat și aplicat întocmai dispozițiile Legii nr. 10/2001 și i-a încălcat dreptul de proprietate, distorsionând adevărul. Astfel, s-a învederat că a notificat pârâtul la 28 octombrie 2001, iar acesta a emis dispoziția nr. 244/2003 abia la 31 iulie 2003 peste termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 și după pronunțarea sentinței civile nr. 1400 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, și mai mult, a respins notificarea, deși legea specială nu reglementează în vreun articol posibilitatea de respingere a notificării.

Art. 24 din Legea nr. 10/2001 reglementează situația în care restituirea în natură nu este posibilă, împrejurare ce obligă unitatea deținătoare să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, cu respectarea termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 23 din lege, or instanța nu a judecat procesul în baza legii ce constituia temeiul legal al acțiunii. Prin întârzierea în emiterea dispoziției motivate prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 reclamantului recurent i s-a creat un prejudiciu de 600.000.000 lei, provocat cu rea-credință de pârât. Recursul nu este fondat.

Prin acțiune, reclamantul a susținut că în baza notificării nr. 7 din 28 mai 2001 adresată prin executorul judecătoresc Primăriei comunei Vârfuri, județul Dâmbovița, a solicitat restituirea în natură a unui teren intravilan de 6000 mp în pct. „Căminul casei” Suvița, cu vecinătățile prevăzute în notificare, contravaloarea construcțiilor demolate ce fuseseră amplasate pe respectivul teren și restituirea în echivalent a terenului pe care s-a edificat de către stat, primăria, căminul cultural, sediul poliției, bloc de locuințe, grădinița, anexe din beton și cărămidă. Prin sentința nr. 1400 din 25 octombrie 2001 Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de M.C.

în contradictoriu cu Primarul comunei Vârfuri, județul Dâmbovița care a fost obligat să emită dispoziția motivată asupra cererii de restituire transmisă de reclamant prin notificare, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 30 de zile de la data sentinței. S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la daune cominatorii. Ulterior, la data de 10 ianuarie 2003 M.C. a solicitat pârâtului emiterea dispoziției motivate la care fusese obligat prin sentința civilă nr. 1400/2001 a Tribunalului Dâmbovița, iar la 5 mai 2003 s-a adresat instanței de judecată cerând daune morale și materiale.

În mod constant pârâtul s-a apărat în sensul că referitor la suprafața de 5000–6000 mp solicitată de reclamant aceasta a făcut obiectul dosarului nr. 732/2002 al Judecătoriei Pucioasa și apoi a dosarului nr. 290/2003 a Tribunalului Dâmbovița care s-a finalizat la 15 mai 2003; că s-a emis o primă dispoziție nr. 7 din 6 ianuarie 2003 de respingere a notificării la care ulterior s-a revenit, pentru ca apoi prin Dispoziția nr. 244 din 30 iulie 2003 emisă pe parcursul derulării litigiului, să se respingă notificarea, în baza art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 întrucât suprafața de teren solicitată îi fusese acordată în baza Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000 (titlul de proprietate nr. 106413/2002).

Raportat la înscrisurile aflate în dosar instanțele au conchis că deși pârâtul a depășit termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, emiterea cu întârziere a dispoziției motivate nu a creat reclamantului vreun prejudiciu moral sau material, care de altfel nu a fost dovedit în cauză. În adevăr, conform art. 1169 C. civ. cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Or, în speță deși reclamantul și-a precizat pretențiile la suma de 600.000.000 lei nu a produs nici o dovadă din care să rezulte paguba pretinsă. De altfel, așa cum a reținut și instanța de apel, Dispoziția nr. 244/2003 emisă de Primarul comunei Vârfuri prin care s-a respins notificarea nr. 7/2001 formulată de M.C.

a fost contestată de acesta în justiție, iar Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 682 din 18 decembrie 2003 a respins-o ca nefondată, soluția menținută de Curtea de Apel Dâmbovița, secția civilă, prin decizia nr. 326 din 11 februarie 2004. Astfel fiind și întrucât reclamantul recurent nu a probat pretinsul prejudiciu material și moral critica recurentului pe acest aspect apare neîntemeiată. Referitor la motivul de recurs vizând greșita respingere a notificării acesta excede obiectul prezentului litigiu, iar în ceea ce privește susținerea potrivit căreia Dispoziția nr. 244/2003 a fost emisă peste termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 deși este întemeiată nu este suficientă pentru a determina acordarea despăgubirilor pretinse cât timp, așa cum deja s-a relevat, recurentul-reclamant nu a probat paguba pretinsă atât în ceea ce privește prejudiciul material cât și daunelor moral.

În fine, corect instanța a reținut că în cauză nu erau incidente dispozițiile Legii nr. 29/1990 în ceea ce privește daunele materiale și morale solicitate întrucât restituirea proprietăților abuziv preluate de stat în perioada 19454–1989 cum se pretinde și de către reclamant că au fost preluate imobilele antecesorului său este supusă unei reglementări speciale, respectiv Legea nr. 10/2001. Prin urmare și procedura de soluționare a notificărilor formulate în fază administrativă, urmează reglementările menționatei legi care se completează în ceea ce privește solicitarea de daune materiale și morale în faza de judecată cu prevederile codului civil și a celui de procedură civilă, ce reprezintă dreptul comun în acest domeniu.

Astfel fiind, recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.C. prin procurator C.M. împotriva deciziei nr. 1309 din 26 aprilie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2005.