ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6186/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 5 martie 2003, M.C. a chemat în

judecată Primarul comunei Vârfuri, județul Dâmbovița pentru refuzul

nejustificat de a emite dispoziția motivată conform art. 23 din Legea nr.

10/2001 și sentința nr. 1400 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului Dâmbovița,

secția comercială și de contencios administrativ, urmare notificării nr. 7 din 28

mai 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001 și a fi obligat conform art. 16

din Legea nr. 29/1990 la daune pentru întârziere în valoare de 1 miliard de lei

pe zi de întârziere cu începere de la 25 octombrie 2001, întrucât nu a

respectat termenul legal și a dat dovadă de rea-credință.

De asemenea a solicitat daune

materiale și morale potrivit art. 11 din Legea nr. 29/1990.

Tribunalul Dâmbovița, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 1372 din 12 iunie

2003, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Târgoviște reținând că întrucât pârâtului i s-a reproșat neexecutarea unei

obligații de a face, competentă să aprecieze și să se pronunțe în cauză după

criteriile stabilite prin Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001

publicate în M. Of. nr. 324 din 14 octombrie 2003, revenea judecătoriei ca

instanță de fond.

La rândul ei Judecătoria Târgoviște,

prin sentința civilă nr. 2572 din 26 august 2003, în temeiul art. 5 C. proc.

civ., a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei

Pucioasa pe raza teritorială a căreia se află domiciliul pârâtului cât și

bunurile în dispută.

Judecătoria Pucioasa, prin sentința

civilă nr. 920 din 2 octombrie 2003, a respins acțiunea cu motivarea că pe

parcursul soluționării litigiului a fost emisă de către pârât Dispoziția nr. 244

din 30 iulie 2003 de respingere a notificării reclamantului și că acesta din

urmă nu a probat existența prejudiciului material sau moral pricinuit

reclamantului.

Curtea de Apel Ploiești, secția

civilă, prin decizia nr. 1309 din 26 aprilie 2004 a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamantul M.C. prin procurator C.M. împotriva sentinței civile

nr. 920 din 2 octombrie 2003 a Judecătoriei Pucioasa.

Instanța de apel a reținut că

emiterea dispoziției motivate peste termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001

nu conducea automat la concluzia relei-credințe a pârâtului, cauzele întârzierii

fiind explicate detaliat de intimatul-pârât prin întâmpinare.

S-a mai stabilit că dispoziția nr.

244 din 30 iulie 2003 emisă de Primarul comunei Vârfuri prin care s-a respins

notificarea reclamantului formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost contestată

de către acesta, iar prin sentința civilă nr. 682 din 18 decembrie 2003 a

Tribunalului Dâmbovița, contestația i-a fost respinsă, soluție menținută de

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 326 din 11 februarie

2004, astfel că nu se putea reține existența vreunui prejudiciu moral și

material cauzat reclamantului.

În contra menționatei decizii cât și

a sentinței tribunalului a declarat recurs M.C. prin procurator C.M., invocând

motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 11 C. proc. civ. susținând

în esență că instanța de apel, nu a răspuns la toate pretențiile formulate, nu

a respectat și aplicat întocmai dispozițiile Legii nr. 10/2001 și i-a încălcat

dreptul de proprietate, distorsionând adevărul.

Astfel, s-a învederat că a notificat

pârâtul la 28 octombrie 2001, iar acesta a emis dispoziția nr. 244/2003 abia la

31 iulie 2003 peste termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 și după

pronunțarea sentinței civile nr. 1400 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului

Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, și mai mult, a

respins notificarea, deși legea specială nu reglementează în vreun articol

posibilitatea de respingere a notificării.

Art. 24 din Legea nr. 10/2001

reglementează situația în care restituirea în natură nu este posibilă,

împrejurare ce obligă unitatea deținătoare să facă persoanei îndreptățite o

ofertă de restituire prin echivalent, cu respectarea termenului de 60 de zile,

prevăzut de art. 23 din lege, or instanța nu a judecat procesul în baza legii ce

constituia temeiul legal al acțiunii.

Prin întârzierea în emiterea

dispoziției motivate prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 reclamantului

recurent i s-a creat un prejudiciu de 600.000.000 lei, provocat cu rea-credință

de pârât.

Recursul nu este fondat.

Prin acțiune, reclamantul a susținut

că în baza notificării nr. 7 din 28 mai 2001 adresată prin executorul

judecătoresc Primăriei comunei Vârfuri, județul Dâmbovița, a solicitat

restituirea în natură a unui teren intravilan de 6000 mp în pct. „Căminul

casei” Suvița, cu vecinătățile prevăzute în notificare, contravaloarea

construcțiilor demolate ce fuseseră amplasate pe respectivul teren și

restituirea în echivalent a terenului pe care s-a edificat de către stat,

primăria, căminul cultural, sediul poliției, bloc de locuințe, grădinița, anexe

din beton și cărămidă.

Prin sentința nr. 1400 din 25

octombrie 2001 Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de M.C. în contradictoriu cu

Primarul comunei Vârfuri, județul Dâmbovița care a fost obligat să emită

dispoziția motivată asupra cererii de restituire transmisă de reclamant prin

notificare, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 30 de zile de

la data sentinței.

S-a respins capătul de cerere

privind obligarea pârâtului la daune cominatorii.

Ulterior, la data de 10 ianuarie

2003 M.C. a solicitat pârâtului emiterea dispoziției motivate la care fusese

obligat prin sentința civilă nr. 1400/2001 a Tribunalului Dâmbovița, iar la 5

mai 2003 s-a adresat instanței de judecată cerând daune morale și materiale.

În mod constant pârâtul s-a apărat

în sensul că referitor la suprafața de 5000–6000 mp solicitată de reclamant

aceasta a făcut obiectul dosarului nr. 732/2002 al Judecătoriei Pucioasa și

apoi a dosarului nr. 290/2003 a Tribunalului Dâmbovița care s-a finalizat la 15

mai 2003; că s-a emis o primă dispoziție nr. 7 din 6 ianuarie 2003 de

respingere a notificării la care ulterior s-a revenit, pentru ca apoi prin

Dispoziția nr. 244 din 30 iulie 2003 emisă pe parcursul derulării litigiului,

să se respingă notificarea, în baza art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

întrucât suprafața de teren solicitată îi fusese acordată în baza Legii nr.

18/1991 și Legii nr. 1/2000 (titlul de proprietate nr. 106413/2002).

Raportat la înscrisurile aflate în

dosar instanțele au conchis că deși pârâtul a depășit termenul prevăzut de art.

23 din Legea nr. 10/2001, emiterea cu întârziere a dispoziției motivate nu a

creat reclamantului vreun prejudiciu moral sau material, care de altfel nu a

fost dovedit în cauză.

În adevăr, conform art. 1169 C. civ.

cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.

Or, în speță deși reclamantul și-a

precizat pretențiile la suma de 600.000.000 lei nu a produs nici o dovadă din

care să rezulte paguba pretinsă.

De altfel, așa cum a reținut și

instanța de apel, Dispoziția nr. 244/2003 emisă de Primarul comunei Vârfuri

prin care s-a respins notificarea nr. 7/2001 formulată de M.C. a fost

contestată de acesta în justiție, iar Tribunalul Dâmbovița, prin sentința

civilă nr. 682 din 18 decembrie 2003 a respins-o ca nefondată, soluția

menținută de Curtea de Apel Dâmbovița, secția civilă, prin decizia nr. 326 din 11

februarie 2004.

Astfel fiind și întrucât reclamantul

recurent nu a probat pretinsul prejudiciu material și moral critica

recurentului pe acest aspect apare neîntemeiată. Referitor la motivul de recurs

vizând greșita respingere a notificării acesta excede obiectul prezentului

litigiu, iar în ceea ce privește susținerea potrivit căreia Dispoziția nr.

244/2003 a fost emisă peste termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001

deși este întemeiată nu este suficientă pentru a determina acordarea

despăgubirilor pretinse cât timp, așa cum deja s-a relevat, recurentul-reclamant

nu a probat paguba pretinsă atât în ceea ce privește prejudiciul material cât

și daunelor moral.

În fine, corect instanța a reținut

că în cauză nu erau incidente dispozițiile Legii nr. 29/1990 în ceea ce

privește daunele materiale și morale solicitate întrucât restituirea

proprietăților abuziv preluate de stat în perioada 19454–1989 cum se pretinde

și de către reclamant că au fost preluate imobilele antecesorului său este

supusă unei reglementări speciale, respectiv Legea nr. 10/2001. Prin urmare și

procedura de soluționare a notificărilor formulate în fază administrativă,

urmează reglementările menționatei legi care se completează în ceea ce privește

solicitarea de daune materiale și morale în faza de judecată cu prevederile

codului civil și a celui de procedură civilă, ce reprezintă dreptul comun în

acest domeniu.

Astfel fiind, recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul M.C. prin procurator C.M. împotriva deciziei nr. 1309

din 26 aprilie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2005.