ÎCCJ, Decizia nr. 180/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La data de 10 mai 2004, cetățeanul

francez D.A. a solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, să dispună cercetarea judecătorului B.G., președinte al Curții de

Apel Cluj, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și 247 C.

pen., constând în determinarea unei soluții abuzive de neurmărire penală

împotriva unor judecători din cadrul curții menționate, prin adresele trimise

Parchetului, cu privire la verificările făcute în legătură cu faptele acelor

magistrați.

Prin referatul nr. 9634/1357/2004

din 28 iunie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, a respins plângerea menționată.

S-a reținut că prin acțiunea

ce a făcut obiectul dosarului civil nr. 1499/2002, al Judecătoriei Cluj-Napoca,

petentul a solicitat stabilirea paternității sale față de defunctul N.A.,

decedat în 1980.

Apreciind că reclamantul nu

a reușit să administreze probe din care să rezulte temeinicia cererii sale,

prima instanță a respins acțiunea.

Apelul declarat de reclamant

împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat.

Concomitent declarării

recursului împotriva deciziei pronunțate în apel, D.A. a formulat cerere de

revizuire și mai multe plângeri penale împotriva judecătorilor.

Plângerile penale au

constituit obiect de cercetare în dosarul nr. 20/P/2004 al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Cluj Napoca.

În vederea efectuării

actelor premergătoare în cauza penală menționată, Parchetul a solicitat Curții

de Apel Cluj, efectuarea unei cercetări administrative.

Rezultatul cercetării

administrative s-a materializat în adresa nr. 190/II din 27 noiembrie 2003,

semnată de un judecător inspector și de președintele Curții de Apel Cluj,

judecătorul G.B.

Ca urmare a acestor relații,

dar și în baza analizării soluțiilor date de judecători, Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Cluj a dispus, la data de 11 mai 2004, neînceperea urmăririi

penale față de judecătorii B.E., B.C., N.S., C.A., V.M. și P.E.

În acest context,

susținerile petentului privind pe judecătorul G.B., sunt neîntemeiate, în

raport cu împrejurarea că acesta a făcut aprecieri asupra soluțiilor date de

judecători, care nu au obligat cu nimic pe procuror.

Pe de altă parte, procurorul

a analizat materialul probator din dosarele civile și a apreciat că soluțiile

sunt legale și temeinice.

În fine, în ceea ce privește

împrejurarea că după depunerea recursului, dosarele nu au fost trimise de

îndată Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta nu poate fi apreciată, ca

un abuz, atâta timp, cât reținerea dosarelor a fost urmarea voinței petentului

care a solicitat și revizuirea soluțiilor.

Petentul a sesizat secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângere formulată împotriva

acestui referat.

Prin sentința nr. 293 din 16

decembrie 2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins

plângerea, ca inadmisibilă, reținând că aceasta nu privește unul din actele

prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petentul a declarat recurs, întemeiat pe art. 385

9

pct. 9,

10, 17 și 18 C. proc. pen.

S-a susținut că în mod greșit s-a

reținut că plângerea privește un „referat”, fără a se arăta articolul de lege

care ar permite o asemenea interpretare, deși din conținutul actului atacat

rezultă cert refuzul de a se dispune trimiterea în judecată.

În concluzie, petentul a

solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, rejudecarea plângerii

și condamnarea intimatului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

246 și 247 C. pen., precum și obligarea acestuia la plata sumei de 10 miliarde

lei cu titlu de daune morale.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din economia dispozițiilor

art. 228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din același cod, rezultă finalitatea

actelor premergătoare constând în obținerea datelor necesare începerii

urmăririi penale. Aceste date privesc existența faptei, împrejurarea că fapta a

fost săvârșită de către învinuit și că făptuitorul răspunde penal.

Prin același text, legiuitorul

a avut în vedere și situația în care actele premergătoare efectuate relevă

inutilitatea începerii urmăririi penale

Convingerea formată în

temeiul actelor premergătoare obligă procurorul, după caz, la o soluție

procesuală de începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia.

În concluzie, rezoluția sau

ordonanța, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform

art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziție

al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de

legea procesual-penală, dat în condiții determinate.

Drept urmare, în raport cu

caracterul imperativ al normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal,

principiul echipolenței nu poate fi invocat, pentru ca altor acte,

nedeterminate de legea procesual-penală, ci de alte acte normative ce prevăd

alte proceduri, să li se atribuie natura și efectele rezoluției sau ordonanței,

după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale.

Or, în cauză, organul de

urmărire penală nu a fost sesizat în unul din modurile prevăzute de art. 221 C.

proc. pen. și nu a dat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

Astfel, organul de urmărire

penală a fost sesizat printr-o petiție, aceasta fiind soluționată pe calea

procedurii prevăzute de O.G. nr. 27/2002.

Ca atare, recursul se

constată a fi nefondat, sub aspectul celei de a doua critici formulate de

petentul D.A.

Pe de altă parte, cu

referire la critica privitoare la neobservarea condițiilor formale prevăzute

pentru desfășurarea judecății, într-o altă cauză, invocată de petent în

prezentul recurs, este de reținut că legea procesuală civilă sau penală, după

caz, a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al

procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția

judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de

atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei,

formează sistemul procesului civil sau penal, după caz.

Acest sistem, același pentru

persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având

ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat numai a hotărârilor

corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii

perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective determinată de

dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Drept urmare, orice hotărâre

este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru

procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de

jurisdicție.

Sub acest aspect, plângerea

prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi de atac,

are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în

judecată.

Acest control privește

exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în

condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate,

respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în

condițiile determinate de legea procesual-penală.

Drept urmare, instanța

sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca

instanță de control judiciar în cauza civilă sau penală, după caz, la

soluționarea căreia, în fond sau căi de atac, într-un alt proces, se susține că

s-ar fi săvârșit erori jurisdicționale sau nu ar fi fost respectate unele norme

procedurale privind desfășurarea judecății.

În consecință, chiar dacă

petentul ar fi atacat unul din actele procesuale prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., lipsește plângerii prevăzute de acest text, aptitudinea

declanșării unui control judiciar, în sensul complinirii căilor de atac legal

prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, în

sensul vizat de petent.

Așadar, cu referire la

scopul vizat de petent prin recursul formulat împotriva soluției de respingere

a plângerii, de către secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu

poate face obiectul examinării, în prezenta cauză, pretinsa nerespectare a

normelor de procedură și anularea, pe acest motiv, a hotărârii pronunțate

într-un alt proces de către o altă instanță, în limita competenței legal și

exclusiv atribuită acesteia.

Ca atare, recursul declarat

de petentul D.A. urmează a fi respins, și sub aspectul primei critici formulate

de acesta.

În fine, din economia

dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., rezultă cu evidență că este

supusă controlului judecătoresc, în condițiile acestui text, exclusiv

dispoziția de neîncepere a urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii

plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea

părții vătămate, prin art. 275-278 din același cod.

Este exclusă orice altă

interpretare a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele

legale privind desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute

de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor ar

duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar

nesocoti.

Totodată, o altă concluzie

dedusă pe cale de interpretare este exclusă, întrucât ar presupune a atribui

legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă și, în consecință, a

altera voința reală a acestuia.

Or, în cauză petentul a

sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea

formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 278

1

C. proc. pen.

Așa fiind, în mod corect

instanța sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată

nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.A.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petentul D.A., împotriva sentinței nr. 293 din 16

decembrie 2004, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 4103/2004.

Obligă recurentul

menționat, la 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 iulie 2005.