ÎCCJ, Decizia nr. 180/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 10 mai 2004, cetățeanul francez D.A. a solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, să dispună cercetarea judecătorului B.G., președinte al Curții de Apel Cluj, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și 247 C. pen., constând în determinarea unei soluții abuzive de neurmărire penală împotriva unor judecători din cadrul curții menționate, prin adresele trimise Parchetului, cu privire la verificările făcute în legătură cu faptele acelor magistrați. Prin referatul nr. 9634/1357/2004 din 28 iunie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a respins plângerea menționată.

S-a reținut că prin acțiunea ce a făcut obiectul dosarului civil nr. 1499/2002, al Judecătoriei Cluj-Napoca, petentul a solicitat stabilirea paternității sale față de defunctul N.A., decedat în 1980. Apreciind că reclamantul nu a reușit să administreze probe din care să rezulte temeinicia cererii sale, prima instanță a respins acțiunea. Apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat. Concomitent declarării recursului împotriva deciziei pronunțate în apel, D.A. a formulat cerere de revizuire și mai multe plângeri penale împotriva judecătorilor. Plângerile penale au constituit obiect de cercetare în dosarul nr. 20/P/2004 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj Napoca.

În vederea efectuării actelor premergătoare în cauza penală menționată, Parchetul a solicitat Curții de Apel Cluj, efectuarea unei cercetări administrative. Rezultatul cercetării administrative s-a materializat în adresa nr. 190/II din 27 noiembrie 2003, semnată de un judecător inspector și de președintele Curții de Apel Cluj, judecătorul G.B. Ca urmare a acestor relații, dar și în baza analizării soluțiilor date de judecători, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a dispus, la data de 11 mai 2004, neînceperea urmăririi penale față de judecătorii B.E., B.C., N.S., C.A., V.M. și P.E. În acest context, susținerile petentului privind pe judecătorul G.B., sunt neîntemeiate, în raport cu împrejurarea că acesta a făcut aprecieri asupra soluțiilor date de judecători, care nu au obligat cu nimic pe procuror.

Pe de altă parte, procurorul a analizat materialul probator din dosarele civile și a apreciat că soluțiile sunt legale și temeinice. În fine, în ceea ce privește împrejurarea că după depunerea recursului, dosarele nu au fost trimise de îndată Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta nu poate fi apreciată, ca un abuz, atâta timp, cât reținerea dosarelor a fost urmarea voinței petentului care a solicitat și revizuirea soluțiilor. Petentul a sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângere formulată împotriva acestui referat. Prin sentința nr. 293 din 16 decembrie 2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins plângerea, ca inadmisibilă, reținând că aceasta nu privește unul din actele prevăzute de art. 278 1 C. proc.

pen. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a declarat recurs, întemeiat pe art. 385 9 pct. 9, 10, 17 și 18 C. proc. pen. S-a susținut că în mod greșit s-a reținut că plângerea privește un „referat”, fără a se arăta articolul de lege care ar permite o asemenea interpretare, deși din conținutul actului atacat rezultă cert refuzul de a se dispune trimiterea în judecată. În concluzie, petentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, rejudecarea plângerii și condamnarea intimatului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 și 247 C. pen., precum și obligarea acestuia la plata sumei de 10 miliarde lei cu titlu de daune morale. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Din economia dispozițiilor art. 228 C. proc.

pen., cu referire la art. 200 din același cod, rezultă finalitatea actelor premergătoare constând în obținerea datelor necesare începerii urmăririi penale. Aceste date privesc existența faptei, împrejurarea că fapta a fost săvârșită de către învinuit și că făptuitorul răspunde penal. Prin același text, legiuitorul a avut în vedere și situația în care actele premergătoare efectuate relevă inutilitatea începerii urmăririi penale Convingerea formată în temeiul actelor premergătoare obligă procurorul, după caz, la o soluție procesuală de începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia. În concluzie, rezoluția sau ordonanța, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C. proc.

pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziție al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea procesual-penală, dat în condiții determinate. Drept urmare, în raport cu caracterul imperativ al normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal, principiul echipolenței nu poate fi invocat, pentru ca altor acte, nedeterminate de legea procesual-penală, ci de alte acte normative ce prevăd alte proceduri, să li se atribuie natura și efectele rezoluției sau ordonanței, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale. Or, în cauză, organul de urmărire penală nu a fost sesizat în unul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen. și nu a dat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

Astfel, organul de urmărire penală a fost sesizat printr-o petiție, aceasta fiind soluționată pe calea procedurii prevăzute de O.G. nr. 27/2002. Ca atare, recursul se constată a fi nefondat, sub aspectul celei de a doua critici formulate de petentul D.A. Pe de altă parte, cu referire la critica privitoare la neobservarea condițiilor formale prevăzute pentru desfășurarea judecății, într-o altă cauză, invocată de petent în prezentul recurs, este de reținut că legea procesuală civilă sau penală, după caz, a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute. Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil sau penal, după caz.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective determinată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție. Sub acest aspect, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual-penală. Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza civilă sau penală, după caz, la soluționarea căreia, în fond sau căi de atac, într-un alt proces, se susține că s-ar fi săvârșit erori jurisdicționale sau nu ar fi fost respectate unele norme procedurale privind desfășurarea judecății. În consecință, chiar dacă petentul ar fi atacat unul din actele procesuale prevăzute de art. 278 1 C. proc.

pen., lipsește plângerii prevăzute de acest text, aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, în sensul vizat de petent. Așadar, cu referire la scopul vizat de petent prin recursul formulat împotriva soluției de respingere a plângerii, de către secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu poate face obiectul examinării, în prezenta cauză, pretinsa nerespectare a normelor de procedură și anularea, pe acest motiv, a hotărârii pronunțate într-un alt proces de către o altă instanță, în limita competenței legal și exclusiv atribuită acesteia. Ca atare, recursul declarat de petentul D.A.

urmează a fi respins, și sub aspectul primei critici formulate de acesta. În fine, din economia dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., rezultă cu evidență că este supusă controlului judecătoresc, în condițiile acestui text, exclusiv dispoziția de neîncepere a urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții vătămate, prin art. 275-278 din același cod. Este exclusă orice altă interpretare a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor ar duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.

Totodată, o altă concluzie dedusă pe cale de interpretare este exclusă, întrucât ar presupune a atribui legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă și, în consecință, a altera voința reală a acestuia. Or, în cauză petentul a sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 278 1 C. proc. pen. Așa fiind, în mod corect instanța sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.A.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.A., împotriva sentinței nr. 293 din 16 decembrie 2004, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4103/2004. Obligă recurentul menționat, la 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iulie 2005.