ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 833/2007

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV a civilă, sub nr.

1843/2005, la data de 9 mai 2005, H.I. și H.T. au cerut instanței ca, în

contradictoriu cu A.V.A.S., să anuleze decizia nr. 180 din 25 martie 2005 emisă

de pârâta A.V.A.S. în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care, netemeinic și

nelegal, Ie-a fost respinsă notificarea și s-o oblige pe pârâtă la acordarea de

despăgubiri pentru imobilul - moară din comuna Stănișești, sat Slobozia, jud.

Bacău.

În motivarea demersului lor judiciar, reclamanții

au arătat că în mod eronat s-

a reținut de către pârâtă că

nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce a

constituit obiectul notificării în condițiile în care au atașat notificării

toate actele doveditoare impuse de prevederile

Legii nr. 10/2001.

Tribunalul

București, secția a IV a civilă, prin sentința nr. 1432 din 14 decembrie 2005,

a respins excepția calității procesuale pasive a A.V.A.S., a admis contestația

formulată de H.I. și H.T. împotriva deciziei nr. 180 din 25 martie 2005 cu

privire la soluționarea notificării formulate și înregistrate sub nr. 1077 din

2 martie 2004, pe care a anulat-o și a obligat intimata A.V.A.S. să emită

oferta de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

corespunzător valorii de piață a imobilelor solicitate.

Pentru

a decide astfel, instanța de fond a reținut că A.V.A.S. are calitate procesuală

pasivă în speță, câte vreme această instituție a emis decizia contestată și că

reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului cu

certificatul nr. 2703 din 5 iulie 1993 emis de Ministerul de Interne, Direcția

Generală a Arhivelor Statului și cu procesul verbal din 10 septembrie 1056

întocmit de Sfatul popular Raionul Zeletin, comuna Slobozia, unde, la art. 12,

figurează autorul

reclamanților, H.L., cu

teren în suprafață de 3,5 ha teren și o moară, în

speță fiind incidente

dispozițiile art. 22

1

din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr.

247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, care prevăd că

în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de

proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele de preluare abuzivă.

Împotriva

sentinței a declarat apel pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru netemeinicie și

nelegalitate.

În

motivarea apelului, pârâta A.V.A.S. a susținut că în mod greșit instanța de

fond a anulat decizia nr. 180 din 25 martie 2005, care este legală și temeinică

întrucât contestatorii nu au făcut dovada dreptului de proprietate la momentul

soluționării notificării potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, respectiv cu

acte translative de proprietate , astfel cum impun normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003, respectiv cu act

de vânzare-cumpărare, donație, extras de carte funciară.

Pârâta

A.V.A.S. a mai susținut că prin obligarea sa de către instanța de fond la

a face ofertă de despăgubiri, au fost

interpretate și aplicate nelegal dispozițiile art. 13

alin. (1) Cap. III

din Legea nr. 247/2005 deoarece prin modificările aduse Legii nr. 10/2001,

despăgubirile finale sunt date în competența Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea

nr. 247/2005, A.V.A.S. neavând obligația de a face oferta de despăgubiri ci

doar propunerea de acordare de despăgubiri, în condițiile legii speciale.

Curtea

de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie,

prin decizia nr. 323 A din 29 mai 2006 a respins ca nefondat apelul pârâtei

A.V.A.S.

Instanța

de apel a reținut că prima critică din apel nu poate fi reținută în condițiile

în care, ulterior emiterii deciziei nr. 180 din 25 martie 2005 de către

A.V.A.S., Legea nr. 10/2001 a fost completată cu noi prevederi, respectiv art.

22

1

introdus prin Legea nr. 247/2005, prin care s-a statuat că în

lipsa unor probe contrare, mențiunile din actul de preluare abuzivă fac dovada

existenței și întinderii dreptului

de

proprietate al celor îndreptățiți la măsuri reparatorii la Legea nr. 10/2001.

Instanța

de apel a reținut că aceste prevederi au menirea să

complinească lacuna probatoriului în acele situații în care vechile acte de

proprietate s-au pierdut, s-au distrus ori nu se mai găsesc, din orice motive,

imobilele figurând însă în actele de preluare de la persoanele care le

dețineau. Instanța de apel a motivat că reclamanții au dreptul la un proces

echitabil, prevederile noi ale legii trebuind să fie aplicate, iar nu negate, constatând

că instanța de fond a anulat decizia emisă de A.V.A.S. în raport de aceste noi

prevederi și nu pentru ignorarea unor prevederi ale Legii nr. 10/2001 de către

instituția care a emis decizia.

Instanța

de apel a reținut că nici cea de-a doua critică nu este fondată, deoarece

obligarea A.V.A.S. la emiterea unei ofertei de despăgubiri se înscrie în

spiritul noilor reglementări cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 dar

și a controlului judiciar al instanței, care nu se poate desesiza în judecata cauzei.

Împotriva

acestei din urmă decizii, pârâta A.V.A.S. a declarat, în termen legal, recurs,

care, reiterând motivele din apel, a cerut admiterea recursului și modificarea

în tot a deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii și menținerii deciziei

nr. 180 din 23 mai 2005 pe care a emis-o în temeiul Legii nr. 10, ca fiind

temeinică și legală.

Recursul

nu este fondat și urmează a fi respins, în considerarea argumentelor care

succed.

Prevederile

art. 24 din Legea nr. 10/2001 (republicată ca urmare a modificărilor aduse prin

Legea nr. 247/2005, care dispun la alin.1 că în absența unor probe contrare,

existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi

cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive iar la

alin. (2) că în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe

contrare,

persoana individualizată în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau,

după caz, s-a pus

în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub

nume de proprietar), sunt aplicabile de îndată tuturor efectelor viitoare ale

unor situații juridice constituite sub imperiul reglementării anterioare,

respectiv cererilor de restituire formulate cu respectarea dispozițiilor art.

22 alin. (5) din același act normativ.

Astfel

fiind, în mod legal instanțele de fond și apel au reținut incidența în raportul

juridic dedus judecății a acestor dispoziții legale, constatând că atât

certificatul nr. 2703 din 5 iulie 2003 emis de

Direcția generală a Arhivelor Statului, ce atestă existența procesului verbal

de preluare a imobilului de la autorul reclamanților

(H.L.), la data de

10 septembrie 1956, cât și certificatul nr. 843181 din 29 noiembrie 1993 emis

de aceeași instituție prin care se atestă că, în urma cercetării fondului de

arhivă al Prefecturii jud. Tecuci pe anul 1948, s-a găsit fișa industrială a

morii din satul Slobozia de Jos, corn. Slobozia, plasa Stănișești, jud. Tecuci

în care numele și prenumele proprietarului este L.H., fac dovada proprietății

asupra imobilului ce a făcut obiectul notificării (filele 6 și 7 din dosarul

nr. 1843/2005 al Tribunalului București, secția a IV a civilă).

De

altfel, este de reținut că, chiar înainte de modificarea prevederilor Legii nr.

10/2001 referitoare la dovada dreptului de proprietate, norme metodologice de

aplicare a legii prevedeau, la pct. 3.1. că „la art. 3 alin. (1) lit. a) din

lege, în cadrul procedurii administrative, sarcina probei deținerii

proprietății incumbă persoanei

care

pretinde dreptul (potrivit principiului actori incumbit probatio). Cu toate

acestea,

în cazul în care imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul

statului după data

invocată ca fiind data

preluării bunului, soluționarea notificării se va face în funcție și

de

acest element, în cazul în care nu există acte doveditoare privind preluarea

imobilului (faptul că imobilul se regăsește în

patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă, deci fără

titlu)". Aceleași norme, prevedeau, la pct. 22.1, lit. d) că prin acte

doveditoare se înțelege „orice acte juridice care atestă deținerea proprietății

de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data

preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal,

procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o

autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că

bunul respectiv aparținea persoanei respective, pentru mediul rural, extras de

pe registrul agricol), la lit. g) fiind menționate „orice alte înscrisuri pe

care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii

sale". Or înscrisurile cu care reclamanții au înțeles să-și probeze

calitatea de persoane îndreptățite la beneficiul Legii nr. 10/200 și pe care

le-au și atașat notificării sunt tocmai de natura celor ce se încadrează în

textele legale menționate, astfel că criticile recurentei A.V.A.S. cu privire

la acest aspect sunt nefondate.

Cu

privire la obligația A.V.A.S. de a emite ofertă de despăgubiri impusă de

instanța de fond prin sentința confirmată de instanța de apel, este de reținut

că nu contravine dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 întrucât

oferta de despăgubiri reprezintă, în fapt, o propunere de despăgubiri, Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind aceea care are competența,

potrivit art. 13 de a analiza și stabili cuantumul final al despăgubirilor care

se acordă potrivit prevederilor legii speciale.

Cum

potrivit art. 16.5 alin. ultim din normele metodologice de aplicare a Titlului

VII al Legii nr. 247/2995 aprobate prin H.G. nr. 1095 din 15 septembrie 2005,

deciziile ce fac obiectul unor litigii aflate pe rolul instanțelor

judecătorești, vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale după rămânerea

definitivă și irevocabilă a hotărârilor judecătorești, în mod corect instanța

de apel a motivat că obligarea A.V.A.S. la emiterea unei ofertei de despăgubiri

se înscrie în spiritul noilor reglementări cuprinse în Titlul VII al Legii nr.

247/2005 dar și a controlului judiciar al instanței care nu se poate desesiza

în judecata cauzei.

Având

în vedere temeiurile care preced, se constată că recursul declarat de pârâta

A.V.A.S. este nefondat și urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul

declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 323 A din 29 mai 2006

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze

cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședința

publică astăzi, 31 ianuarie 2007.