ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4692/2007

Asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 100 din 20

ianuarie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a

respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatoarele E.I.M. și

G.G.M., în contradictoriu cu intimata

A.V.A.S, pentru următoarele motive:

Prin decizia nr. 120 din 24

februarie 2005 emisă de intimata A.V.A.S a fost respinsă notificarea nr. 178

din 8 noiembrie 2001, formulată de petenta V.M.V. decedată ulterior

notificării, prin moștenitoare contestatoare

E.I.M. și G.G.M., prin care s-a

solicitat restituirea unei mori situată în comuna Dragalina, județul Călărași,

întrucât nu au fost depuse actele de proprietate ale antecesorilor asupra

imobilului revendicat și cele referitoare la calitatea de moștenitoare, conform

art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a constatat că acestea au

invocat ca probă concludentă fișa depusă la dosar în foto copie, fără a fi

prezentat originalul și fără a fi certificată sau legalizată.

În acest înscris sunt mențiuni

referitoare la fișa nr. 165 a morii I.C. fostă M.G., întocmită conform

Ordinului nr. 2163 al Comitetului Provizoriu al Pleșăi Dragoș Vodă.

Totodată, acesta cuprinde un

inventar al fondurilor de bază la data naționalizării în care sunt descrise

clădiri, instalații industriale, mobilier, combustibil și este indicată

valoarea acestora.

Tribunalul a apreciat că acest

înscris nu reprezintă un act acre să ateste dreptul de proprietate, întrucât în

cuprinsul acestuia nu se face vreo mențiune cu privire la deținerea

proprietății sau la titularul dreptului de proprietate.

Tribunalul a reținut că simpla

descriere a imobilului menționată în fișa nr. 165 necoroborată cu alt act

translativ de proprietate din care să rezulte că moara revendicată a aparținut

părinților numitei V.M.V., respectiv G.I. și G.M. și că ulterior a fost

preluată de unchiul contestatoarelor, numitul G.M., nu este suficientă pentru

dovedirea dreptului de proprietate, chiar dacă în antetul acestui înscris este

efectuată mențiunea „Moara I.C. fostă M.G.”; tribunalul a apreciat că nici această

împrejurare nu constituie o dovadă a dreptului de proprietate, în lipsa

indicării actului în baza căruia M.G. a dobândit imobilul revendicat.

Prin urmare, tribunalul a apreciat

că decizia contestată este emisă în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001

în ceea ce privește reținerea de către intimată a nedovedirii de către

notificatoare a dreptului de proprietate asupra morii revendicate.

În ceea ce privește calitatea de

moștenitoare a petentei V.M.V. (decedată pe parcursul soluționării notificării)

tribunalul a constatat că petenții au depus la dosar înscrisuri care atestă că

aceasta este moștenitoarea defunctului G.M., în calitate de soră și că aceștia

au avut pe părinți pe G.I. și G.M.

Prin decizia civilă nr. 505/A din 25

septembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

s-a admis apelul declarat de către contestatoare împotriva sentinței primei

instanțe, dispunându-se după cum urmează:

S-a schimbat în tot sentința apelată

în sensul că:

S-a admis contestația formulată de

contestatoarele E.I.M. și G.G.M.

S-a anulat decizia nr. 120 din 24

februarie 2005 emisă de A.V.A.S.

S-au acordat reclamantelor

despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul „moară” situat în

comuna Dragalina, județul Călărași (fostă moară I.C.).

În motivarea deciziei de apel s-au

reținut următoarele considerente:

Apelantele au făcut dovada că sunt

moștenitoarele lui M.G. ca a avut în proprietate moara „I.C.” situată în comuna

Dragalina, județul Călărași, așa cum rezultă și din fișa 165, procesul-verbal

din 31 iulie 1949, darea de seamă a Comisiei pentru Concentrarea Morilor și

actele de stare civilă depuse la dosar.

Toate aceste înscrisuri sunt, în

condițiile prevăzute de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, acte

doveditoare ale proprietății, fiind asimilate acestei definiții inclusiv actele

întocmite cu ocazia preluării imobilului, actele care emană de la autoritățile

din perioada respectivă și care atestă, direct sau indirect, faptul că bunul

aparținea persoanei în cauză.

Instanța a apreciat că apelantele au

făcut dovada calității de proprietar al imobilului în litigiu, fiind

îndeplinite exigențele dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 și ale H.G.

nr. 498/2003.

Împotriva deciziei de apel au

declarat recurs ambele părți.

Contestatoarele au criticat decizia

pentru următoarele motive care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în baza cărora a solicitat să se dispună

obligarea intimatei A.V.A.S să emită decizie de acordare a despăgubirilor.

Trebuia să se dispună obligarea

intimatei să emită decizie în condițiile Legii 10/2001 întrucât modul de

dispunere nu este clar, nefiind stabilită modalitatea de despăgubire cât și

cuantumul.

Pe de altă parte, modalitatea de

dispunere de către instanță nu ar putea fi executată, nestabilindu-se nici

entitatea obligată în acest sens.

Intimata A.V.A.S a criticat decizia

de apel pentru următoarele motive care se încadrează în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Actele doveditoare ale dreptului de

proprietate, precum și cele care atestă calitatea de moștenitori, trebuie

depuse ca anexe la notificare, odată cu acestea.

Singurele documente care au fost

anexate notificării sunt, așa cum rezultă din opisul întocmit de către

contestatoare în momentul depunerii notificării, înscrisuri care nu pot fi

considerate acte de proprietate în sensul Legii nr. 10/2001, acest aspect fiind

reținut în mod corect de către prima instanță.

Totodată, actele care trebuiau

anexate notificării trebuia să fie copii legalizate sau certificate de pe

actele doveditoare referitoare la proprietate și la calitatea de moștenitor.

Concluzionând, intimata a solicitat

să fie cenzurată decizia numai în raport de actele aferente notificării, din

dosarul administrativ, întrucât nedepunerea actelor în termenul legal atrage

decăderea pentru notificatori de a le mai depune ulterior.

Înalta Curte constată că recursul

formulat de către contestatoare este fondat, pentru motivele arătate în

continuare.

Prin decizia de apel s-a dispus în

sensul arătat, „acordându-se” reclamantelor despăgubiri în condițiile Legii nr.

10/2001 pentru imobilul „moară” situat în comuna Dragalina, județul Călărași

(fosta moară I.C.).

Acest mod de dispunere încalcă

dispozițiile Legii nr. 10/2001 aferente care reglementează situația în care intimata-recurentă

este entitatea abilitată legal să soluționeze notificarea, calitate

necontestată în cauză.

Astfel, așa cum susțin și

recurentele contestatoare, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

republicată, măsurile reparatorii prin echivalent se propun de către instituția

publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea societății

deținătoare a imobilului, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în

mod corespunzător.

Față de aceste dispoziții legale, se

constată că modul de dispunere de către instanța de apel nu este clar atât în

privința entității obligate cât și sub aspectul măsurilor reparatorii în

echivalent care se cuvin în condițiile Legii nr. 10/2001, acest lucru împietând

și asupra executării.

Prin urmare, cu aplicarea

dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și

să dispună modificarea în parte a deciziei, în sensul obligării A.V.A.S să

emită o nouă dispoziție prin care să se propună reclamantelor măsuri

reparatorii prin echivalent, cu aplicarea corespunzătoare a art. 26 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001.

Acest mod de dispunere este

determinat și de faptul că recursul declarat de către intimata A.V.A.S este

nefondat, pentru motivele arătate în continuare.

În cadrul recursului s-au formulat

critici vizând soluționarea notificării numai în limita actelor care trebuiau

să-i fie atașate, cu respectarea dispozițiilor legale, în termenul prevăzut de

Legea nr. 10/2001, cu consecința decăderii în cazul depășirii termenului legal.

Instanța de apel a reținut

administrarea de probatorii prin care s-a făcut dovada proprietății, pentru

argumentele arătate mai sus, în deplină concordanță cu Normele Metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003 și prin care la

pct. 22.1 s-a definit noțiunea de acte doveditoare la care se face referire în

art. 23 (fost art. 22) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 22 din Legea nr.

10/2001, în vigoare la data soluționării notificării, actele doveditoare ale

dreptului de proprietate, precum și cele care atestă calitatea de moștenitori

se depun într-un anumit termen fixat de lege, prelungit ulterior.

Procedura de restituire în baza

Legii nr. 10/2001 cuprinde o procedură administrativă prealabilă care este

obligatorie și o procedură judiciară, în cazul în care procedura prealabilă nu

este finalizată într-o formă agreată de către părțile implicate.

Din modul de reglementare a Legii

nr. 10/2001 rezultă că dispozițiile la care s-a făcut referire sunt cuprinse în

procedura administrativă, procedură care se desfășoară în fața unității

deținătoare a imobilului ce face obiectul legii și nu în fața instanței de

judecată.

Pe de altă parte, în cazul în care

legiuitorul ar fi intenționat sancționarea depunerii ulterioare a actelor,

inclusiv în fața instanței de judecată, ar fi prevăzut acest lucru în mod

expres, astfel cum a dispus în alte situații.

Astfel, în art. 22 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001 republicată se arată că nerespectarea termenului de trimitere

a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent.

În același timp, prin art. 45 alin.

final din Legea nr. 10/2001 se prevede în mod expres sancțiunea care intervine,

respectiv prescripția dreptului la acțiune, pentru nerespectarea termenului

legal special de contestare a valabilității actelor juridice la care se face

referire în textul legal.

Constatând, prin urmare, că în cauză

s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca, făcând aplicarea și a

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să dispună respingerea ca nefondat a

recursului declarat de către pârâtă.

Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ.,

recurenta pârâtă va fi obligată la plata sumei de 1000 Ron cu titlu de

cheltuieli de judecată către recurentele reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de E.I.M.

și G.G.M. împotriva deciziei nr. 505 A din 29 septembrie 2006 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Modifică în parte decizia, în sensul

că:

Obligă pe pârâtă să emită o nouă

dispoziție prin care să propună reclamantelor măsuri reparatorii prin

echivalent, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtă împotriva aceleiași decizii.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata

sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către recurentele-reclamante.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 8 iunie 2007.