ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7216/2012

Asupra cauzei civile de față constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 aprilie 2005 sub nr. vechi 1679/2005 (nr. nou 11168/3/2005) pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să anuleze decizia nr. 150 din 14 martie 2005 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și să oblige pârâta la restituirea în natură a imobilului reprezentând moara țărănească M. din localitatea Amara, jud. Ialomița.

La data de 10 iunie 2005, contestatoarea și-a completat și precizat cererea sub aspectul obiectului său, arătând că înțelege să solicite ca instanța să anuleze decizia nr. 150 din 14 martie 2005 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și să oblige Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în principal, la restituirea în natură a morii țărănești M. și a anexelor acesteia, a terenului aferent lor, precum și a bunurilor, utilajelor și instalațiilor aferente morii preluate de stat prin naționalizare de la tatăl său, R.I., iar, în subsidiar, la acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru bunurile mobile și imobile naționalizate, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă.

Contestatoarea a formulat o cerere prin care a arătat că înțelege să renunțe la judecarea cererii având ca obiect obligarea intimatei la restituirea în natură a morii țărănești și a anexelor acesteia. Totodată, contestatoarea a mai precizat că solicită instanței să oblige intimata numai la acordarea de despăgubiri, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005, pentru moara țărănească, anexele acesteia, terenul aferent, precum și pentru utilajele și instalațiile aferente morii, evidențiate în patrimoniul SC M. SA, societate privatizată. Prin sentința civilă nr. 1436 din 24 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea, iar prin decizia civilă nr. 165/A din 19 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de reclamantă, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Curtea a apreciat că din înscrisurile menționate rezultă existența și întinderea dreptului de proprietate al numitului R.I. cu privire la bunurile care fac obiectul prezentului litigiu, în condițiile de probațiune admise de Legea nr. 10/2001 sub acest aspect. Dovedindu-se că bunurile au aparținut numitului R.I., că acestea au intrat în proprietatea statului prin naționalizare, în temeiul Legii nr. 119/1948 și fiind probat în cauză și necontestat că petenta S.M. este succesoarea defunctului R.I., Curtea a constatat că sunt satisfăcute regulile instituie prin Legea nr. 10/2001, derogatorii de la norma generală aplicabilă, în ceea ce privește dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor a căror restituire se solicită și, pe cale de consecință, a calității petentei de persoană îndreptățită la restituire.

Curtea a dispus trimiterea spre rejudecare a cauzei către prima instanță întrucât aceasta nu a intrat în cercetarea fondului litigiului, dând îndrumări în sensul de a se suplimenta probatoriul administrat în cauză pentru a se stabili dacă utilajele în litigiu sunt sau nu evidențiate în patrimoniul unei societății comerciale, integral privatizate, aspect esențial pentru soluționarea litigiului deoarece numai în aceste condiții ar fi operabilă obligația reglementată în sarcina Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului prin prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 747 din 15 mai 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis contestația, a anulat decizia nr. 150 din 14 martie 2005, a obligat intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să emită o nouă dispoziție prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 748 m.p.

și construcții, la valoarea reală de piață a imobilului, la data efectuării plății, a obligat intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum de 65.204 euro, în echivalent în RON, la data plății, pentru bunurile mobile preluate de către stat odată cu „Moara Țărănească R.” și care nu mai pot fi restituite în natură.

Prin decizia civilă nr. 73/A din 28 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum de 21.707 euro în echivalentul RON la data plății pentru terenul aferent morii în suprafață de 748 m.p., 1.723,98 euro în echivalentul RON la data plății pentru moara țărănească și 72,10 euro în echivalentul RON la data plății pentru anexele morii (șopron), a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a respins, ca nefondat, apelul apelantei-pârâte Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Prin decizia civilă nr. 6558 din 03 decembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de intimat, a casat decizia și a trimis cauza pentru rejudecare în apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat că, în considerentele deciziei în interesul legii nr. 52 din 04 iunie 2007 s-a reținut că deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (fost art. 26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

Greșit instanța de apel a apreciat că singura modalitate de reparație prin echivalent este acordarea de despăgubiri bănești în condițiile Legii nr. 10/2001 (în varianta anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005), întrucât art. 27 din Legea nr. 10/2001 din forma inițială a legii, ca și în forma actuală, nu prevede această obligație, ci numai propuneri concretizate în decizie în sensul textului legal, iar acordarea de despăgubiri bănești nu se circumscrie acestuia. În ceea ce privește modalitatea de despăgubire, instanța trebuia să facă aplicarea legii, însă în forma dată prin Legea nr. 247/2005, de imediată aplicare. Prin art. 1 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se prevede, de altfel, că dispozițiile acestui titlu sunt aplicabile și despăgubirilor propuse prin decizia motivată a conducătorului instituției publice implicate în privatizare.

De asemenea, instanța de apel nu a analizat dispozițiile art. 6 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum au fost invocate în cererea de apel, iar aprecierea acestora de către instanța de recurs este oprită de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., deoarece presupun și verificări de fapt. În rejudecare, în al treilea ciclu procesual , prin decizia civilă nr. 41/A din 02 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelurile formulate de contestatoarea S.M.

și de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a obligat pe intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să emită o nouă dispoziție, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul situat în localitatea Amara, județ Ialomița, astfel cum a fost identificat prin expertiza efectuată în cauză de expert L.G., în valoare de 21.707 euro (echivalent în RON la data plății); pentru construcțiile identificate de expert L.M., respectiv moară țărănească, în valoare de 1.723,98 euro (echivalent în RON la data plății) și anexă moară - șopron, în valoare de 72,10 euro (echivalent în RON la data plății), precum și pentru utilajele și instalațiile preluate de stat care îndeplineau la data de 14 februarie 2001 condiția de a nu fi înlocuite, casate sau distruse, identificate de expert I.E., în valoare de 8.366 euro, exclusiv TVA (echivalent în RON la data plății).

A obligat Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.126 RON și onorariu expertiză de 300 RON, către apelanta S.M. Examinând sentința apelată, Curtea a reținut următoarele: Existența dreptului de proprietate al numitului R.I. cu privire a bunurile care face obiectul prezentului litigiu a fost definitiv stabilită prin decizia civilă nr. 165/A din 19 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în Dosarul nr. 11168/3/2005, care nu a fost atacată de niciuna din părți.

Calitatea reclamantei de moștenitoare a acestuia, caracterul abuziv al preluării imobilului și felul măsurilor reparatorii de care poate beneficia (măsuri reparatorii prin echivalent, iar nu restituire în natură) au fost stabilite prin sentința civilă nr. 747 din 15 mai 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 36364/3/2007 - hotărâre judecătorească ce face obiectul prezentului control judiciar, împotriva acesteia neformulându-se critici prin nici unul dintre cele două apeluri cu care Curtea a fost învestită și pe aspectele învederate.

Calitatea intimatei de entitate competentă să soluționeze notificarea numai cu privire la suprafața de 748 m.p., iar nu cu privire la o suprafață de 3.680 m.p, a fost stabilită prin decizia civilă nr. 73/A din 28 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 36364/3/2007, atacată numai de către intimată cu recurs, astfel încât recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, regulă valabilă în cazul trimiterii cauzei spre rejudecare, motiv pentru care acest aspect nu mai poate fi pus în discuție.

În fine, prin decizia nr. 6558 din 03 decembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a stabilit, pe de o parte, faptul că Legea nr. 10/2001 nu prevede în sarcina intimatei acordarea de despăgubiri bănești, ci numai efectuarea de propuneri concretizate în decizie, iar pe de altă parte că, în ce privește modalitatea de despăgubire, instanța trebuie să facă aplicarea legii, însă în forma dată prin Legea nr. 247/2005. Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în cadrul rejudecării, Curtea nu a mai răspuns nici primului motiv de apel invocat de către intimată.

Stabilind astfel limitele rejudecării celor două cereri de apel, numai cu privire la pretențiile referitoare la utilaje, Curtea a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de apelanta intimată, sub un prim aspect, faptul că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001: „Măsuri reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de a persoane juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse”. În același sens, conform art. 6.2 din H.G.

nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, procesul-verbal de constatare a casării nu este singurul mijloc de dovadă admis, expertiza judiciară având aceeași forță probantă, deoarece expertul lucra în calitate de delegat al instanței, prezentând garanții de obiectivitate și imparțialitate, bazate pe constatările sale de fapt, care fac dovada până la înscrierea în fals și se bazează pe date și raționamente precise și științifice. În speță, expertul I.E. a analizat înscrisurile prezentate de părți și a făcut inspecție în teren. Pentru ipoteza utilajelor care au fost înlocuite, casate sau distruse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, legiuitorul român nu a recunoscut un drept nou, în virtutea căruia proprietarul deposedat abuziv sau moștenitorul acestuia să poată solicita acordarea unor măsuri reparatorii.

Prin expertiza efectuată în rejudecare, au fost identificate și evaluate utilajele și instalațiile preluate de la autorul reclamantei, care îndeplineau, la data de 14 februarie 2001, condiția de a nu fi înlocuite, casate sau distruse și care erau deținute la aceeași dată de SC M. SA Cât privește cheltuielile de judecată la care a fost obligată apelanta intimată, Curtea a constatat că prima instanță a stabilit în sarcina acesteia suportarea costurilor reprezentând onorariu expertiză de identificare a imobilului, în cuantum de 500 RON; onorariu expertiză de evaluare a imobilului, în cuantum de 500 RON; onorariu expert expertiză în domeniul industrie-utilaje și procese tehnologice, în cuantum de 1.500 RON și parte din onorariul avocațial (respectiv 2.034 RON din 5.437,95 RON), achitat în cuantum de 2.100 RON și în cuantum de 3.337,95 RON.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocatului angajat, tribunalul a făcut în același timp și aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., obligând intimata să suporte numai o parte din cheltuielile efectuate în cauză de partea adversă, considerate necesare și cu caracter rezonabil. Au fost avute în vedere, pe de o parte, timpul și volumul de muncă solicitate pentru redactarea cererilor, pregătirea apărării, iar, pe de altă parte, limitele cuantumului onorariilor percepute de regulă de avocați pentru cauze cu un grad de dificultate asemănător.

Referitor la apelul formulat de contestatoare, instanța de apel a avut în vedere faptul că, prin decizia în interesul legii nr. 52 din 04 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în cazul notificărilor soluționate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, contestațiile formulate privesc nu doar îndreptățirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci și, după caz, natura sau întinderea acestora. În virtutea acestei reguli de drept privind aplicarea legii în timp, Curtea a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii de care va beneficia în cauză persoana îndreptățită.

S-a precizat că acordarea de despăgubiri bănești, conform variantei inițiale a Legii nr. 10/2001, a fost posibilă numai în situațiile expres prevăzute de lege care nu se regăsesc în cauză, respectiv: art. 24 alin. (2) (pentru imobilele cu destinația de locuință) și art. 27 alin. (4) (pentru imobilele deținute de o organizație cooperatistă și care au fost înstrăinate de aceasta cu respectarea legii). Măsurile reparatorii de care urmează să beneficieze apelanta nu pot fi însă cele prevăzute de lege în forma în vigoare la data emiterii deciziei, deoarece acestea nu ar mai putea fi puse în aplicare în prezent, ca urmare a modificării legislative intervenite. Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanta-intimată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanța de apel, în mod greșit a constatat că este dovedită calitatea de persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001, republicată, nefiind dovedit dreptul de proprietate al numitului R.I. asupra imobilului revendicat, în condițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată. Pretențiile cu privire la plata contravalorii utilajelor nu sunt întemeiate, deoarece nu sunt dovedite condițiile prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu s-a dovedit că utilajele și instalațiile au fost preluate odată cu imobilul și că se aflau în patrimoniul unității deținătoare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În raport de noile reglementări și în lumina principiului aplicării imediate a legii noi, conform dispozițiilor din Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, dispozițiile O.U.G.

nr. 81/2007, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu are obligația de plată efectivă (obligație de a da) a măsurilor reparatorii în echivalent sau despăgubiri și nici în altă modalitate de despăgubire (bani, bunuri). Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, se poate constata că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are doar competența de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii, despăgubiri care vor fi acordate de instituțiile competente.

Art. 13 alin. (1) din Capitolul III din Legea nr. 247 din 22 iulie 2005, precizează ca „Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea cancelariei Primului Ministru, instituției competente Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în condițiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005”, astfel încât numai Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor poate stabili cuantumul final al despăgubirilor. Astfel, în mod nelegal au fost omologate cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză, deoarece a fost încălcată procedura administrativă specială prevăzută de Legea nr. 247 din 22 iulie 2005, care are caracter obligatoriu.

Nelegal a fost stabilită în sarcina Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului obligația de plată a cheltuielilor de judecată în sumă de 4.126,25 RON și onorariu de expert în sumă de 300 RON, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. întrucât această parte nu a încălcat dispozițiile legale și nu a tergiversat nejustificat soluționarea cauzei. Cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite, nefiind justificate prin dovezi clare, în raport de costurile reale ale procesului. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente: Constatarea existenței calității procesuale active în cauză s-a realizat cu putere de lucru judecat, în primul ciclu procesual, instanța stabilind că proprietar al bunurilor care fac obiectul cauzei este R.I., iar S.M.

este moștenitoarea acestuia, astfel încât aceasta are calitatea de persoană îndreptățită, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, la acordarea de măsuri reparatorii. Ca atare, în temeiul art. 315 C. proc. civ., potrivit căruia „î n caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, (…) sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”, nu va mai putea fi analizat aspectul calității procesuale active.

Este nefondată și critica privind ne dovedirea faptului că utilajele și instalațiile au fost preluate odată cu imobilul și că se aflau în patrimoniul unității deținătoare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât prin raportul de expertiză efectuat în cauză au fost identificate și evaluate utilajele și instalațiile care îndeplineau condiția de a nu fi casate la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar această probă a fost apreciată de către instanța de apel ca având o forță probantă asemănătoare cu a unui proces-verbal de constatare a casării.

Recurenta susține în mod eronat că a fost obligată la plata efectivă a măsurilor reparatorii în echivalent, câtă vreme în dispozitivul deciziei recurate nu s-a stabilit în sarcina sa o astfel de obligație, ci, cu respectarea art. 29 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost obligată să emită o nouă dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce privește posibilitatea instanței de a stabili prin expertiză cuantumul măsurilor reparatorii care urmează a fi acordate persoanei îndreptățite și de a dispune acordarea lor fără a mai trimite dispoziția la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, se observă că și acest aspect a fost analizat și dezlegat în mod irevocabil în cel de-al doilea ciclu procesual al prezentei cauze, ocazie cu care s-a avut în vedere decizia în interesul legii nr. 52/2007, în raport de care, față de data formulării prezentei contestații, 26 aprilie 2005, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247 din 19 iulie 2005, s-a apreciat că nu se impune ca dispoziția contestată să fie trimisă la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru a fi evaluate despăgubirile.

S-a avut în vedere concluzia instanței care a soluționat recursul în interesul legii potrivit cu care „ în măsura în care, în cazul notificărilor soluționate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, contestațiile formulate privesc nu doar îndreptățirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci și, după caz, natura sau întinderea acestora, instanțele se vor pronunța asupra contestațiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competență”. În schimb, asupra modalității despăgubirii ce se impune a fi acordată, instanța de recurs a considerat că aceasta este supusă reglementării din Legea nr. 247/2005, întrucât este de imediată aplicațiune.

Această dezlegare devine obligatorie pentru judecători în rejudecare, potrivit art. 315 C. proc. civ., astfel încât nu pot fi reiterate de către recurentă criticile privind greșita aplicare a Legii nr. 247/2005 sub aspectul obligativității urmării procedurii acestei legi în scopul evaluării măsurilor reparatorii. Recurenta solicită exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa în apel, motivându-și cererea pe împrejurarea că nu a fost de rea-credință și nu a tergiversat în mod nejustificat judecata. Înalta Curte constată că, deși au fost admise ambele apeluri, formulate de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și de către contestatoare, numai Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este partea căzută în pretenții, deoarece numai în sarcina sa instanța de apel a stabilit anumite obligații.

Pe de altă parte, art. 274 alin. (1) C. proc. civ. se referă numai la plata cheltuielilor de judecată de către partea care a căzut în pretenții și nu impune alte condiții pentru suportarea cheltuielilor de judecată, precum cele invocate de către recurentă. Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că nu este incident în cauză motivul de recurs invocat și, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 41/A din 02 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2012.