ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7216/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7216/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de

față constată următoarele:

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată la data de 26 aprilie 2005 sub nr. vechi 1679/2005 (nr.

nou 11168/3/2005) pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta

S.M. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să anuleze decizia

nr. 150 din 14 martie 2005 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

și să oblige pârâta la restituirea în natură a imobilului reprezentând moara țărănească

M. din localitatea Amara, jud. Ialomița.

La data de 10 iunie

2005, contestatoarea și-a completat și precizat cererea sub aspectul obiectului

său, arătând că înțelege să solicite ca instanța să anuleze decizia nr. 150 din

14 martie 2005 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și să

oblige Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în principal, la restituirea

în natură a morii țărănești M. și a anexelor acesteia, a terenului aferent lor,

precum și a bunurilor, utilajelor și instalațiilor aferente morii preluate de stat

prin naționalizare de la tatăl său, R.I., iar, în subsidiar, la acordarea de despăgubiri

prin echivalent pentru bunurile mobile și imobile naționalizate, în situația în

care restituirea în natură nu este posibilă.

Contestatoarea a formulat

o cerere prin care a arătat că înțelege să renunțe la judecarea cererii având ca

obiect obligarea intimatei la restituirea în natură a morii țărănești și a anexelor

acesteia.

Totodată, contestatoarea

a mai precizat că solicită instanței să oblige intimata numai la acordarea de despăgubiri,

în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005, pentru moara țărănească, anexele

acesteia, terenul aferent, precum și pentru utilajele și instalațiile aferente morii,

evidențiate în patrimoniul SC M. SA, societate privatizată.

Prin sentința civilă

nr. 1436 din 24 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

ca nefondată acțiunea, iar prin decizia civilă nr. 165/A din 19 iunie 2007, Curtea

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

a admis apelul declarat de reclamantă, a desființat sentința apelată și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Curtea a apreciat că din

înscrisurile menționate rezultă existența și întinderea dreptului de proprietate

al numitului R.I. cu privire la bunurile care fac obiectul prezentului litigiu,

în condițiile de probațiune admise de Legea nr. 10/2001 sub acest aspect.

Dovedindu-se că bunurile

au aparținut numitului R.I., că acestea au intrat în proprietatea statului prin

naționalizare, în temeiul Legii nr. 119/1948 și fiind probat în cauză și necontestat

că petenta S.M. este succesoarea defunctului R.I., Curtea a constatat că sunt satisfăcute

regulile instituie prin Legea nr. 10/2001, derogatorii de la norma generală aplicabilă,

în ceea ce privește dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor a căror

restituire se solicită și, pe cale de consecință, a calității petentei de persoană

îndreptățită la restituire.

Curtea a dispus trimiterea

spre rejudecare a cauzei către prima instanță întrucât aceasta nu a intrat în cercetarea

fondului litigiului, dând îndrumări în sensul de a se suplimenta probatoriul administrat

în cauză pentru a se stabili dacă utilajele în litigiu sunt sau nu evidențiate în

patrimoniul unei societății comerciale, integral privatizate, aspect esențial pentru

soluționarea litigiului deoarece numai în aceste condiții ar fi operabilă obligația

reglementată în sarcina Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului prin

prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001.

În rejudecare, prin sentința

civilă nr. 747 din 15 mai 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

contestația, a anulat decizia nr. 150 din 14 martie 2005, a obligat intimata Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului să emită o nouă dispoziție prin care să

acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 748 m.p.

și construcții, la valoarea reală de piață a imobilului, la data efectuării plății,

a obligat intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să plătească

reclamantei despăgubiri în cuantum de 65.204 euro, în echivalent în RON, la data

plății, pentru bunurile mobile preluate de către stat odată cu „Moara Țărănească

R.” și care nu mai pot fi restituite în natură.

Prin decizia civilă

nr. 73/A din 28 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat

în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâta Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum de 21.707 euro

în echivalentul RON la data plății pentru terenul aferent morii în suprafață de

748 m.p., 1.723,98 euro în echivalentul RON la data plății pentru moara țărănească

și 72,10 euro în echivalentul RON la data plății pentru anexele morii (șopron),

a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a respins, ca nefondat,

apelul apelantei-pârâte Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Prin decizia civilă

nr. 6558 din 03 decembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de intimat, a casat decizia

și a trimis cauza pentru rejudecare în apel.

Pentru a decide astfel,

Înalta Curte a constatat că, în considerentele deciziei în interesul legii nr. 52

din 04 iunie 2007 s-a reținut că deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul

instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu

contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul

prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești,

sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite

cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (fost art.

26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

Greșit instanța de apel

a apreciat că singura modalitate de reparație prin echivalent este acordarea de

despăgubiri bănești în condițiile Legii nr. 10/2001 (în varianta anterioară modificării

prin Legea nr. 247/2005), întrucât art. 27 din Legea nr. 10/2001 din forma inițială

a legii, ca și în forma actuală, nu prevede această obligație, ci numai propuneri

concretizate în decizie în sensul textului legal, iar acordarea de despăgubiri bănești

nu se circumscrie acestuia.

În ceea ce privește modalitatea

de despăgubire, instanța trebuia să facă aplicarea legii, însă în forma dată prin

Legea nr. 247/2005, de imediată aplicare. Prin art. 1 alin. (2) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 se prevede, de altfel, că dispozițiile acestui titlu sunt aplicabile

și despăgubirilor propuse prin decizia motivată a conducătorului instituției publice

implicate în privatizare.

De asemenea, instanța

de apel nu a analizat dispozițiile art. 6 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001,

republicată, astfel cum au fost invocate în cererea de apel, iar aprecierea acestora

de către instanța de recurs este oprită de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.,

deoarece presupun și verificări de fapt.

În rejudecare, în al treilea

ciclu procesual

,

prin decizia civilă nr. 41/A din 02 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelurile formulate

de contestatoarea S.M. și de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a obligat pe

intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să emită o nouă dispoziție,

prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul

situat în localitatea Amara, județ Ialomița, astfel cum a fost identificat prin

expertiza efectuată în cauză de expert L.G., în valoare de 21.707 euro (echivalent

în RON la data plății); pentru construcțiile identificate de expert L.M., respectiv

moară țărănească, în valoare de 1.723,98 euro (echivalent în RON la data plății)

și anexă moară - șopron, în valoare de 72,10 euro (echivalent în RON la data plății),

precum și pentru utilajele și instalațiile preluate de stat care îndeplineau la

data de 14 februarie 2001 condiția de a nu fi înlocuite, casate sau distruse, identificate

de expert I.E., în valoare de 8.366 euro, exclusiv TVA (echivalent în RON la data

plății). A obligat Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la plata

cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.126 RON și onorariu expertiză de 300

RON, către apelanta S.M.

Examinând sentința apelată,

Curtea a reținut următoarele:

Existența dreptului de

proprietate al numitului R.I. cu privire a bunurile care face obiectul prezentului

litigiu a fost definitiv stabilită prin decizia civilă nr. 165/A din 19 iunie 2007

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, în Dosarul nr. 11168/3/2005, care nu a fost atacată de

niciuna din părți.

Calitatea reclamantei

de moștenitoare a acestuia, caracterul abuziv al preluării imobilului și felul măsurilor

reparatorii de care poate beneficia (măsuri reparatorii prin echivalent, iar nu

restituire în natură) au fost stabilite prin sentința civilă nr. 747 din 15 mai

2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 36364/3/2007

- hotărâre judecătorească ce face obiectul prezentului control judiciar, împotriva

acesteia neformulându-se critici prin nici unul dintre cele două apeluri cu care

Curtea a fost învestită și pe aspectele învederate.

Calitatea intimatei de

entitate competentă să soluționeze notificarea numai cu privire la suprafața de

748 m.p., iar nu cu privire la o suprafață de 3.680 m.p, a fost stabilită prin decizia

civilă nr. 73/A din 28 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 36364/3/2007,

atacată numai de către intimată cu recurs, astfel încât recurentului nu i se poate

crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată,

regulă valabilă în cazul trimiterii cauzei spre rejudecare, motiv pentru care acest

aspect nu mai poate fi pus în discuție.

În fine, prin decizia

nr. 6558 din 03 decembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a stabilit, pe de o parte, faptul că Legea nr. 10/2001

nu prevede în sarcina intimatei acordarea de despăgubiri bănești, ci numai efectuarea

de propuneri concretizate în decizie, iar pe de altă parte că, în ce privește modalitatea

de despăgubire, instanța trebuie să facă aplicarea legii, însă în forma dată prin

Legea nr. 247/2005. Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în cadrul rejudecării,

Curtea nu a mai răspuns nici primului motiv de apel invocat de către intimată.

Stabilind astfel limitele

rejudecării celor două cereri de apel, numai cu privire la pretențiile referitoare

la utilaje, Curtea a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de apelanta intimată,

sub un prim aspect, faptul că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001: „Măsuri

reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de a persoane

juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate

sau distruse”.

În același sens, conform

art. 6.2 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, procesul-verbal de constatare a casării nu este singurul

mijloc de dovadă admis, expertiza judiciară având aceeași forță probantă, deoarece

expertul lucra în calitate de delegat al instanței, prezentând garanții de obiectivitate

și imparțialitate, bazate pe constatările sale de fapt, care fac dovada până la

înscrierea în fals și se bazează pe date și raționamente precise și științifice.

În speță, expertul I.E. a analizat înscrisurile prezentate de părți și a făcut inspecție

în teren.

Pentru ipoteza utilajelor

care au fost înlocuite, casate sau distruse anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, legiuitorul român nu a recunoscut un drept nou, în virtutea căruia

proprietarul deposedat abuziv sau moștenitorul acestuia să poată solicita acordarea

unor măsuri reparatorii.

Prin expertiza efectuată

în rejudecare, au fost identificate și evaluate utilajele și instalațiile preluate

de la autorul reclamantei, care îndeplineau, la data de 14 februarie 2001, condiția

de a nu fi înlocuite, casate sau distruse și care erau deținute la aceeași dată

de SC M. SA

Cât privește cheltuielile

de judecată la care a fost obligată apelanta intimată, Curtea a constatat că prima

instanță a stabilit în sarcina acesteia suportarea costurilor reprezentând onorariu

expertiză de identificare a imobilului, în cuantum de 500 RON; onorariu expertiză

de evaluare a imobilului, în cuantum de 500 RON; onorariu expert expertiză în domeniul

industrie-utilaje și procese tehnologice, în cuantum de 1.500 RON și parte din onorariul

avocațial (respectiv 2.034 RON din 5.437,95 RON), achitat în cuantum de 2.100 RON

și în cuantum de 3.337,95 RON.

În ceea ce privește cheltuielile

de judecată reprezentând onorariul avocatului angajat, tribunalul a făcut în același

timp și aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., obligând intimata să suporte

numai o parte din cheltuielile efectuate în cauză de partea adversă, considerate

necesare și cu caracter rezonabil. Au fost avute în vedere, pe de o parte, timpul

și volumul de muncă solicitate pentru redactarea cererilor, pregătirea apărării,

iar, pe de altă parte, limitele cuantumului onorariilor percepute de regulă de avocați

pentru cauze cu un grad de dificultate asemănător.

Referitor la apelul formulat

de contestatoare, instanța de apel a avut în vedere faptul că, prin decizia în interesul

legii nr. 52 din 04 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că,

în cazul notificărilor soluționate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, contestațiile

formulate privesc nu doar îndreptățirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru

imobilele preluate abuziv, ci și, după caz, natura sau întinderea acestora. În virtutea

acestei reguli de drept privind aplicarea legii în timp, Curtea a stabilit cuantumul

măsurilor reparatorii de care va beneficia în cauză persoana îndreptățită.

S-a precizat că acordarea

de despăgubiri bănești, conform variantei inițiale a Legii nr. 10/2001, a fost posibilă

numai în situațiile expres prevăzute de lege care nu se regăsesc în cauză, respectiv:

art. 24 alin. (2) (pentru imobilele cu destinația de locuință) și art. 27 alin.

(4) (pentru imobilele deținute de o organizație cooperatistă și care au fost înstrăinate

de aceasta cu respectarea legii). Măsurile reparatorii de care urmează să beneficieze

apelanta nu pot fi însă cele prevăzute de lege în forma în vigoare la data emiterii

deciziei, deoarece acestea nu ar mai putea fi puse în aplicare în prezent, ca urmare

a modificării legislative intervenite.

Împotriva menționatei

decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanta-intimată Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului pentru motive de nelegalitate întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora

s-a arătat că instanța de apel, în mod greșit a constatat că este dovedită calitatea

de persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001, republicată, nefiind dovedit

dreptul de proprietate al numitului R.I. asupra imobilului revendicat, în condițiile

art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Pretențiile cu privire

la plata contravalorii utilajelor nu sunt întemeiate, deoarece nu sunt dovedite

condițiile prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu s-a

dovedit că utilajele și instalațiile au fost preluate odată cu imobilul și că se

aflau în patrimoniul unității deținătoare la momentul intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

În raport de noile reglementări

și în lumina principiului aplicării imediate a legii noi, conform dispozițiilor

din Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului nu are obligația de plată efectivă (obligație

de a da) a măsurilor reparatorii în echivalent sau despăgubiri și nici în altă modalitate

de despăgubire (bani, bunuri).

Din analiza dispozițiilor

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, se poate constata că Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului are doar competența de a propune acordarea

de despăgubiri în condițiile legii, despăgubiri care vor fi acordate de instituțiile

competente.

Art. 13 alin. (1) din

Capitolul III din Legea nr. 247 din 22 iulie 2005, precizează ca „Pentru analizarea

și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor

prezentei legi, se constituie în subordinea cancelariei Primului Ministru, instituției

competente Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în condițiile art. 16 alin. (2) din

Titlul VII din Legea nr. 247/2005”, astfel încât numai Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor poate stabili cuantumul final al despăgubirilor.

Astfel, în mod nelegal

au fost omologate cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză, deoarece a

fost încălcată procedura administrativă specială prevăzută de Legea nr. 247 din

22 iulie 2005, care are caracter obligatoriu.

Nelegal a fost stabilită

în sarcina Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului obligația de plată

a cheltuielilor de judecată în sumă de 4.126,25 RON și onorariu de expert în sumă

de 300 RON, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. întrucât această parte nu a încălcat dispozițiile legale și nu a tergiversat

nejustificat soluționarea cauzei. Cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite,

nefiind justificate prin dovezi clare, în raport de costurile reale ale procesului.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat,

pentru următoarele considerente:

Constatarea existenței

calității procesuale active în cauză s-a realizat cu putere de lucru judecat, în

primul ciclu procesual, instanța stabilind că proprietar al bunurilor care fac obiectul

cauzei este R.I., iar S.M. este moștenitoarea acestuia, astfel încât aceasta are

calitatea de persoană îndreptățită, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, la acordarea

de măsuri reparatorii. Ca atare, în temeiul art. 315 C. proc. civ., potrivit căruia

„î

n caz de

casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, (…)

sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”, nu va mai putea fi analizat aspectul

calității procesuale active.

Este nefondată și critica

privind ne

dovedirea

faptului că utilajele și instalațiile au fost preluate odată cu imobilul și că se

aflau în patrimoniul unității deținătoare la momentul intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, întrucât prin raportul de expertiză efectuat în cauză au fost identificate

și evaluate utilajele și instalațiile care îndeplineau condiția de a nu fi casate

la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar această probă a fost apreciată

de către instanța de apel ca având o forță probantă asemănătoare cu a unui proces-verbal

de constatare a casării.

Recurenta susține în mod

eronat că a fost obligată la plata efectivă a măsurilor reparatorii în echivalent,

câtă vreme în dispozitivul deciziei recurate nu s-a stabilit în sarcina sa o astfel

de obligație, ci, cu respectarea art. 29 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului a fost obligată să emită o nouă dispoziție

prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce privește posibilitatea

instanței de a stabili prin expertiză cuantumul măsurilor reparatorii care urmează

a fi acordate persoanei îndreptățite și de a dispune acordarea lor fără a mai trimite

dispoziția la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, se observă că și

acest aspect a fost analizat și dezlegat în mod irevocabil în cel de-al doilea ciclu

procesual al prezentei cauze, ocazie cu care s-a avut în vedere decizia în interesul

legii nr. 52/2007, în raport de care, față de data formulării prezentei contestații,

26 aprilie 2005, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247 din 19 iulie 2005,

s-a apreciat că nu se impune ca dispoziția contestată să fie trimisă la Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru a fi evaluate despăgubirile.

S-a avut în vedere concluzia

instanței care a soluționat recursul în interesul legii potrivit cu care „

în măsura

în care, în cazul notificărilor soluționate înainte de intrarea în vigoare a noii

legi, contestațiile formulate privesc nu doar îndreptățirea persoanelor la măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci și, după caz, natura sau întinderea

acestora, instanțele se vor pronunța asupra contestațiilor în limitele învestirii

lor, în baza principiului plenitudinii de competență”.

În schimb, asupra modalității

despăgubirii ce se impune a fi acordată, instanța de recurs a considerat că aceasta

este supusă reglementării din Legea nr. 247/2005, întrucât este de imediată aplicațiune.

Această dezlegare devine obligatorie pentru judecători în rejudecare, potrivit

art. 315 C. proc. civ., astfel încât nu pot fi reiterate de către recurentă criticile

privind greșita aplicare a Legii nr. 247/2005 sub aspectul obligativității urmării

procedurii acestei legi în scopul evaluării măsurilor reparatorii.

Recurenta solicită exonerarea

de la plata cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa în apel, motivându-și

cererea pe împrejurarea că nu a fost de rea-credință și nu a tergiversat în mod

nejustificat judecata.

Înalta Curte constată

că, deși au fost admise ambele apeluri, formulate de către Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului și de către contestatoare, numai Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului este partea căzută în pretenții, deoarece numai în sarcina sa

instanța de apel a stabilit anumite obligații.

Pe de altă parte,

art. 274 alin. (1) C. proc. civ. se referă numai la plata cheltuielilor de judecată

de către partea care a căzut în pretenții și nu impune alte condiții pentru suportarea

cheltuielilor de judecată, precum cele invocate de către recurentă.

Pentru aceste argumente,

Înalta Curte consideră că nu este incident în cauză motivul de recurs invocat și,

în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei

nr. 41/A din 02 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 23 noiembrie 2012.