ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10397/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10397/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

F.O., F.E. și B.V. au formulat

notificare la data de 15 iunie 2001 în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001

în forma în vigoare la acea vreme, prin care au solicitat SC S. SA Ineu

restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. nr. 576 Șicula, , nr.top.

199 – 200/b, compus din teren în suprafață de 1608 mp, moară, casă de locuit și

anexe gospodărești, imobil pe care l-au evaluat la suma de 7,5 miliarde lei.

F.O. și F.E. au precizat că au fost

proprietarele imobilului împreună cu E.F., decedat la data notificării, iar

B.V. este moștenitoarea defunctului de mai sus.

La data de 18 iulie 2003,

solicitantele arătate s-au adresat justiției, chemând în judecată SC S. SA Ineu

și cerând să se constate calitatea lor de persoane îndreptățite la măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, precum și să se dispună restituirea

în natură a imobilului obiect al notificării.

Motivând cererea, reclamantele au

reiterat conținutul notificării, arătând în plus că imobilul a fost preluat de

stat în temeiul Legii nr. 119/1948, iar apoi a fost transmis în proprietatea

pârâtei în baza Legii nr. 15/1990.

Justificând apelul la justiție,

reclamantele au susținut că este consecința faptului că pârâta nu s-a pronunțat

asupra notificării, încălcând astfel obligația și termenul de 60 de zile

instituite în sarcina sa prin art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pârâta a depus întâmpinare, prin

care a susținut, printre altele, că este o societate comercială integral

privatizată, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr.

10/2001, potrivit cărora, pentru imobilele preluate cu titlu valabil,

evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale cu respectarea

dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri

reparatorii prin echivalent, caz în care notificarea se adresează instituției

publice implicate care a efectuat privatizarea, în speță A.P.A.P.S.

Susținând că au luat cunoștință

numai prin întâmpinare cu privire la situația juridică invocată de pârâtă,

reclamantele au solicitat, la data de 5 noiembrie 2003, introducerea în cauză,

în calitate de pârâtă, a A.P.A.P.S., iar concomitent s-au adresat cu notificare

către A.P.A.P.S., cerându-i măsuri reparatorii pentru același imobil.

În ședința publică de la 5 noiembrie

2003, Tribunalul Arad, secția civilă, a dispus introducerea în cauză a

A.P.A.P.S. în calitate de pârâtă, după care a suspendat judecata până la

rezolvarea procedurii administrative declanșată prin notificarea A.P.A.P.S.

La 9 iunie 2004, A.V.A.S.,

succesoare a fostei A.P.A.P.S., a depus întâmpinare, prin care a invocat pe

cale de excepție lipsa calității sale procesuale pasive, scop în care a

susținut că obligația de a rezolva cererea de acordare a măsurilor reparatorii

aparține numai unității deținătoare a imobilului, respectiv SC S. SA Ineu.

Pe aceeași cale de excepție,

A.V.A.S. a mai pretins că acțiunea pornită de reclamante în contra sa este

prematură și inadmisibilă, deoarece este anterioară rezolvării administrative a

notificării prin emiterea deciziei sau dispoziției motivate.

La cererea reclamantelor, cauza a

fost repusă pe rol la 28 noiembrie 2005 și a fost soluționată prin sentința

civilă nr. 11 din 11 ianuarie 2006 pronunțată de Tribunalul Arad, secția

civilă.

În considerentele acestei hotărâri,

prima instanță a reținut următoarele:

- imobilul a fost proprietatea

reclamantelor F.O. și F.E., precum și a lui E.F., a cărui moștenitoare este

reclamanta B.V.;

- la 6 noiembrie 1958 s-a notat

dreptul de proprietate al Statului Român asupra imobilului în baza Legii nr. 119/1948,

adică prin naționalizare;

- la 17 martie 1993 a fost înscris

dreptul de proprietate al SC S. SA Ineu asupra aceluiași imobil în temeiul art.

20 din Legea nr. 15/1990;

- SC S. SA Ineu s-a privatizat

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 având mai mulți asociați,

între care și Fondul Proprietății Private nr. 1 Banat-Crișana, deținător

inițial a 2776 acțiuni, dar care deține în prezent o singură acțiune în valoare

de 2,5 RON, astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 deoarece valoarea pretinsă a imobilului de 7,5 miliarde lei

este mult peste valoarea participațiunii statului;

- reclamantele au calitate de

persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001

prin prisma dispozițiilor coroborate ale art. 2 lit. a), art. 3 lit. a) și art.

4 alin. (2) din Lege, dar, neinvocând lipsa de valabilitate a titlului statului

și nepunând în discuție actul juridic făcut în procesul de înstrăinare

(contractul nr. 927 din 23 august 1996), prin care imobilul a fost înstrăinat

de stat către SC S. SA Ineu, nu pot pretinde instituirea în natură de la SC S.

SA Ineu, care nu are asemenea obligație potrivit art. 27 din Legea nr. 10/2001,

întrucât preluarea imobilului de către stat, deși abuzivă, a fost făcută cu

titlu valabil în lipsa unor dovezi referitoare la nerespectarea prevederilor

actului de naționalizare;

- sunt nefondate excepțiile

prematurității și inadmisibilității acțiunii invocate de A.V.A.S.;

- A.V.A.S. nu are calitate

procesuală pasivă, deoarece nu are atribuții de restituire în natură a

imobilelor conform Legii nr. 10/2001.

Pentru aceste considerente, prin

hotărârea enunțată tribunalul a respins acțiunea introdusă de reclamante contra

pârâtelor.

Reclamantele au declarat apel, în

motivarea căruia au susținut, în esență, cele ce urmează:

- respingând prin dispozitiv

acțiunea, instanța a respins implicit și primul capăt al acesteia, deci cererea

privind constatarea calității de persoane îndreptățite, contravenind propriilor

considerente prin care a statuat că reclamantele au asemenea calitate;

- instanța a denaturat înțelesul

celui de al doilea capăt de cerere, a cărui formulare este neechivocă în sensul

că i s-a solicitat să dispună restituirea în natură a imobilului; greșit prima

instanță considerând că prin acesta s-a cerut obligarea SC S. SA Ineu la

emiterea dispoziției de restituire în natură;

- greșit a fost admisă excepția

lipsei calității procesuale a A.V.A.S.;

- prin unirea excepțiilor cu fondul

au fost încălcate dispozițiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ.;

- prima instanță nu s-a pronunțat

asupra cererilor în probațiune prin care s-a tins a se dovedi că SC S. SA Ineu

nu este integral privatizată, iar imobilele sunt deținute de către aceasta.

Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 161 din 16 mai 2006, prin care a admis

apelul declarat de către reclamante și a schimbat în parte sentința primei

instanțe în sensul că a admis în parte acțiunea formulată și precizată de

reclamante în contradictoriu cu pârâtele SC S. SA Ineu și A.V.A.S., iar în

consecință:

- a constatat calitatea

reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001;

- a menținut celelalte dispoziții

ale sentinței apelate;

Pentru a decide astfel instanța de

apel a constatat că:

- proprietari ai imobilului au fost

reclamantele F.O., F.E. și E.F., tatăl reclamantei B.V.;

- reclamantele sunt îndreptățite la

măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau echivalent, potrivit

prevederilor art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001;

- deși prima instanță reține în mod

corect această calitate a reclamantelor în considerentele sentinței apelate, a

respins greșit acțiunea în întregime, deci și capătul de cerere cu acest

obiect;

- imobilul în litigiu a trecut în

proprietatea Statului Român în baza Legii nr. 119/1948, deci în mod abuziv în

sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar ulterior a

devenit proprietatea pârâtei SC S. SA Ineu conform încheierii nr. 485/1993 (fila

66 dosar fond), după care, prin licitație publică efectuată în dosarul

execuțional nr. 2/2004, construcția clădire dispensar veterinar din imobilul în

litigiu a fost adjudecată în favoarea lui B.D.;

- în mod corect tribunalul a respins

cererea formulată de reclamante privind restituirea imobilului în natură, fiind

neîntemeiate susținerile reclamantelor în sensul că pârâta SC S. SA Ineu nu a

deținut în proprietate imobilul din litigiu;

- este nefondată critica referitoare

la greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S.,

întrucât, în raport cu dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/200, aceasta nu

are atribuții în ce privește restituirea în natură a imobilului cerut de

reclamante;

- nu a fost încălcată legea cu

prilejul unirii excepțiilor cu fondul pentru că, în scopul rezolvării atât a

excepțiilor, cât și a fondului a fost necesar a se administra probe.

Reclamantele B.V.E.M., F.E. și F.O.

au declarat recurs solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei instanței de

apel și, în principal, rejudecarea fondului cauzei, iar în subsidiar trimiterea

cauzei spre rejudecare.

Invocând ca prim motiv de recurs

cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ., reclamantele au

susținut că hotărârea instanței de apel s-a dat de alți judecători decât cei

care au luat parte la dezbaterea apelului, sens în care au arătat că apelul a

fost dezbătut în fața completului format din judecătorii A.C. și M.L., iar

hotărârea este semnată de judecătorii M.L. și E.N.

Al doilea motiv de recurs a fost

încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,, reclamantele susținând

că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 20 și urm. din Legea nr.

10/2001 în soluționarea secundului capăt de cerere din acțiunea dedusă

judecății.

Dezvoltând acest motiv de recurs

reclamantele au arătat următoarele:

- prin secundul capăt din acțiune au

cerut instanței să dispună restituirea în natură a imobilului;

- din moment ce pârâta SC S. SA Ineu

a fost notificată și avea obligația de a soluționa notificarea, dar nu și-a

îndeplinit obligația prin emiterea unei decizii motivate în termenul stipulat

prin lege sau pe parcursul procesului, instanța avea competența și trebuia să

soluționeze cererea de restituire în natură în temeiul probelor administrate;

- pentru partea din imobil intrată

în patrimoniul SC S. SA Ineu anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

restituirea în natură este posibilă întrucât unitatea deținătoare nu este

integral privatizată, 10% din capitalul său social fiind capital de stat;

- restituirea în natură este

posibilă, indiferent de structura capitalului unității deținătoare, pentru

acele construcții din imobil care au fost notate în patrimoniul SC S. SA Ineu

în anul 2004, adică ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001;

- contrar celor arătate, instanța de

apel a statuat greșit că unitatea pârâtă nu are obligația restituirii

imobilului în natură fiind incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 247/2005;

- cea din urmă statuare nu justifică

însă nici dispoziția din decizia dată în apel în sensul menținerii părții din

hotărârea primei instanțe referitoare la respingerea acțiunii, deci și a

capătului de cerere privind restituirea imobilului în natură, pentru că

respingerea celui din urmă nu s-a datorat considerentelor avute în vedere de

către instanța de apel, ci celor prin care prima instanță a stabilit că pârâta

SC S. SA Ineu nu este obligată să emită o dispoziție în soluționarea

notificării formulate de reclamante.

Prin al treilea motiv de recurs au

fost reiterate susținerile din ultima critică a secundului motiv de recurs

(redată în paragraful anterior al prezentelor considerente), susținându-se că,

prin modul arătat de rezolvare a primului capăt de cerere, instanța a acordat

reclamantelor ceea ce ele nu au cerut, caz de casare prevăzut de art. 304 pct.

6 C. proc. civ.

În fine, distinct de criticile

încadrate în cazurile de casare invocate, reclamantele au imputat instanței de

apel că nu a soluționat cererile în probațiune pe care le-au formulat.

A.V.A.S., succesoare legală a fostei

A.P.A.P.S., a declarat de asemenea recurs solicitând, pentru cazul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea parțială a deciziei dată în apel în

sensul „menținerii sentinței civile nr. 623 din 9 iunie 2005, iar pe fond

respingerea acțiunii ca neîntemeiată”.

Dezvoltându-și recursul, A.V.A.S. a

calificat decizia atacată ca fiind nelegală și netemeinică pentru că:

- greșit s-a hotărât că reclamantele

au calitatea de persoane îndreptățite, deși acestea nu au depus acte

doveditoare în faza administrativă, reclamantele F.O. și F.E. nu sunt

menționate în certificatul de moștenitor nr. 155 din 20 martie 1998 emis pe

urma defunctului E.F. Ioan, iar din același certificat de moștenitor nu rezultă

că reclamanta B.V. și moștenitoarea B.V.M.E. sunt una și aceeași persoană;

- reclamantele nu au depus în

condițiile cerute de lege actele doveditoare ale dreptului de proprietate

asupra imobilului, iar din certificatul de moștenitor mai sus menționat nu

rezultă că bunurile cerute fac parte din masa succesorală, lipsind dovezile

cerute de lege, anume un act juridic translativ de proprietate;

- în raport cu noua legislație în

materie, respectiv art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată în urma intrării

în vigoare a Legii nr. 247/2005, A.V.A.S. nu mai are competența de a acorda

măsuri reparatorii în echivalent, ci numai de a emite o decizie cu propunere de

măsuri reparatorii.

Examinând recursurile astfel

motivate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată cele ce succed.

Recursul declarat de A.V.A.S. nu

este întemeiat.

În primul rând, nu poate fi primită

teza din acest recurs potrivit cu care nu au forță probantă decât actele

doveditoare depuse în faza administrativă.

Este adevărat că, prin art. 22 din

forma inițială ulterior modificată, Legea nr. 10/2001 a dispus că actele

doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare sau

într-un anume termen.

Termenul astfel reglementat nu este

însă unul de decădere, iar în cazul nerespectării lui prevalează principiul

realizării dreptului față de cel al respectării procedurii în raport cu

dispozițiile privitoare la garantarea dreptului de proprietate din Constituție

și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Nu pot fi primite, de asemenea,

criticile din același recurs privind modul în care instanța de apel a

interpretat probele pe care le-a cercetat, cu consecințe nemijlocite în

statuările asupra calității de proprietari a două dintre reclamante și a

autorului celei de a treia, precum și a calității reclamantelor de persoane

îndreptățite, deoarece eventualele greșeli de fapt decurgând din erori de

apreciere a probelor nu constituie caz de recurs în reglementarea dată de art.

304 C. proc. civ.

Ultima critică din recursul A.V.A.S.

este evident străină de conținutul deciziei recurate, prin care s-a constatat,

necontestat de altfel, doar calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, fără a se institui nici o

obligație anume în sarcina recurentei, astfel încât nu se poate afirma cu temei

că în asemenea modalitate de rezolvare a litigiului instanța de apel ar fi

încălcat sau ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 247/2005.

În schimb, recursul declarat de

reclamante este întemeiat.

Reclamantele au susținut în mod

constant, ca argument al cererii lor de restituire a imobilului în natură,

faptul că, împotriva a ceea ce prima instanță a constatat, participarea

statului în rândul acționariatului SC S. SA Ineu nu ar fi de numai o acțiune în

valoare de 2,5 RON ci semnificativ mai mare.

Instanța de apel nu a verificat în

nici un fel această susținere, limitându-se la a afirma că imobilul nu mai este

deținut de către arătata societate comercială, fără a verifica cine era

deținătorul la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, instanța de apel nu a

verificat nici susținerea reclamantelor în sensul că parte din imobil a intrat

în patrimoniul aceleiași societăți comerciale după data notificării.

Cu alte cuvinte, instanța de apel nu

a lămurit pe deplin împrejurări de fapt esențiale pentru aplicarea corectă a

legii.

Astfel, în cazul în care imobilul

sau parte din acesta era deținut la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, 14 februarie 2001, de către o societate comercială la care statul sau

o autoritate a sa era acționar ori asociat cu acțiuni sau părți sociale în

valoare mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului, ar fi fost

incidente dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cu care măsura reparatorie constă

în restituirea imobilului în natură.

Dimpotrivă, dacă imobilul sau parte

din acesta, chiar înstrăinat între timp, a fost evidențiat la aceeași dată în

patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute

la art. 21 alin. (1) și (2), sunt aplicabile prevederile art. 29 din aceeași

lege, potrivit cu care persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în

condițiile legii.

De asemenea, era absolut necesar să

se cerceteze susținerile referitoare la privatizarea unei părți din imobil

ulterior notificării pentru a se stabili dacă acea parte era sau nu

indisponibilizată prin însuși efectul Legii nr. 10/2001.

Nelămurirea celor astfel arătate

împiedică Înalta Curte să realizeze controlul de legalitate cerut pe calea

recursului de către reclamante, dat fiind că, potrivit art. 314 C. proc. civ.,

Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate

cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a

legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin lămurite.

Ca urmare, pentru cele mai sus

arătate, recursul declarat de reclamante va fi admis, urmând a se casa partea

atacată din hotărârea dată în apel cu consecința trimiterii cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță de apel în vederea lămuririi faptelor în sensul

descris în prezentele considerente și, desigur, al aplicării normelor de drept

corespunzătoare.

Cu prilejul rejudecării, instanța de

apel va cerceta ca susțineri de fond celelalte critici din recursul

reclamantelor, exceptând cele referitoare la compunerea completului de judecată

care a pronunțat hotărârea atacată, critică evident nefondată față de

mențiunile din acea hotărâre.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

B.V.E.M., F.E. și F.O. împotriva deciziei nr. 161 din 16 mai 2006 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează partea din decizia atacată

referitoare la menținerea dispozițiilor de primă instanță și trimite cauza la

Curtea de Apel Timișoara pentru rejudecarea apelului referitor la secundul

capăt de cerere din contestație.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de A.V.A.S. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie

2006.