ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5107/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5107/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Reclamantele G.A., V.A.S. și N.D.D. au

chemat în judecată Prefectura județului Călărași și Primăria municipiului

Călărași, solicitând Judecătoriei Călărași, pe rolul căreia cererea a fost

înregistrată sub nr. 2214/1988, să constate că pârâtele „dețin ilegal, prin

amplasarea abuzivă și eronată a Legii nr. 119/1998 (...) și a dispune

restituirea în natură a morii țărănești, precum și posesie a celor șase

terenuri adiacente” care au aparținut autorului, imobilele situate în

municipiul Călărași.

Judecătoria Călărași, având în

vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin sentința

civilă nr. 3689/1999 a declinat competența către Tribunalul Călărași, instanță

în fața căreia, în mai multe rânduri, reclamantele și-au precizat și modificat

obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată și au completat-o

în raport și cu alți pârâți, respectiv SC P. SA, A.P.A.P.S., D.G.F.P. Călărași,

Ministerul Agriculturii și Alimentației Publice, O. Călărași.

Tribunalul Călărași, prin sentința

civilă nr. 530 din 27 septembrie 2001, pronunțată în dosarul nr. 2489/1999 a

respins acțiunea față de pârâții SC P. SA, D.G.F.P. Călărași, Primăria

municipiului Călărași, Consiliul județean Călărași, O. Călărași, Prefectura Călărași

și Ministerul Agriculturii și Alimentației Publice, în baza excepției privind

lipsa calității procesuale pasive și a respins acțiunea, ca prematur introdusă,

împotriva pârâtei A.P.A.P.S. Călărași.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a avut în vedere că la termenul din 19 martie 2001, reclamantele și-au

schimbat temeiul acțiunii, menționând că acesta este Legea nr. 10/2001,

solicitând ca în baza dispozițiilor art. 242 pct. 1 C. proc. civ. să se

suspende judecata pentru a îndeplini procedura prevăzută de această lege.

Cauza a fost repusă pe rol după ce

pârâta SC P. SA a răspuns la notificarea înregistrată de reclamante, arătând că

este societate comercială privatizată, în sensul art. 27 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

Instanța a apreciat că, potrivit

art. 27 alin. (2) din legea specială, notificarea prin care se solicită

restituirea trebuie adresată instituției publice care a efectuat privatizarea (A.P.A.P.S.)

și nu pârâta SC P. SA, care nu are calitate procesuală pasivă.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 142 din 2 aprilie 2002, pronunțată în

dosarul nr. 5169/2001, admițând apelul declarat de reclamante, a anulat

sentința și, evocând fondul, a admis în parte acțiunea, obligând pe pârâtei SC P.

SA să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor imobilul

P+2 (notat cu litera C în raportul de expertiză), ce constituie în prezent

sediul administrativ al pârâtei.

Pentru a adopta această soluție,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Pe parcursul soluționării cauzei,

întrucât a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, s-a cerut suspendarea judecății

în condițiile art. 47 alin. (1), pentru a se expedia notificări și a se încerca

rezolvarea litigiului pe calea procedurii administrative.

Față de împrejurarea că răspunsul

primit la notificări nu le-a mulțumit, reclamantele au solicitat repunerea

cauzei pe rol și continuarea judecății, situație în care prima instanță era

obligată să continue judecata în cadrul procesual fixat de părți, acțiune în

revendicare de drept comun.

Față de împrejurarea că răspunsul

primit la notificări nu le-a mulțumit, reclamantele au solicitat repunerea

cauzei pe rol și continuarea judecății, situație în care prima instanță era

obligată să continue judecata în cadrul procesual fixat de părți, acțiune în

revendicare de drept comun.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că din

probele dosarului a rezultat că, prin naționalizare au fost preluate nu numai

moara și anexele acesteia, dar și alte construcții situate la aceeași adresă și

care aveau destinația de locuință, contrar prevederilor Legii nr. 119/1948 care

constituie titlu valabil de preluare numai cu privire la moară și anexele

acesteia.

Conform raportului de expertiză

efectuat în cauză, dintre imobilele cu destinație de locuință preluate fără

titlu valabil mai există în prezent doar cea alcătuită din parter și 2 etaje (

notată cu „C”), celelalte clădiri (notate cu G,J și L) fiind demolate, iar

modificările aduse de pârâta SC P. SA clădirii existente sunt nesemnificative,

nefiind de natură să transforme imobilul; în limita acestui imobil acțiunea în

revendicare este întemeiată.

În privința imobilelor care au fost

demolate, posibilitatea obținerii de despăgubiri a fost reglementată prin Legea

nr. 10/2001, dar pentru determinarea și acordarea acestora trebuia urmată

procedura prevăzută de această lege; sub acest aspect pretențiile reclamantelor

nu pot fi primite.

Celelalte cereri, vizând

revendicarea altor bunuri, anularea contractului de vânzare cumpărare de

acțiuni (contractul de privatizare), a certificatului de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenurilor și cele îndreptate împotriva celorlalte părți

„nu pot fi primite, nejustificându-se temeinicia pretențiilor și nici

îndreptarea lor împotriva celorlalte persoane chemate în judecată”.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs pârâta SC P. SA și reclamantele.

Pârâta SC P. SA și-a întemeiat

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că pe

parcursul procesului reclamantele au schimbat temeiul juridic al acțiunii,

precizând că înțeleg să invoce ca temei juridic Legea nr. 10/2001, au renunțat

la continuarea judecății, solicitând suspendarea acestora pentru a urma

procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, situație în care instanța de fond

a pus în discuție corectitudinea procedurii urmată de reclamante pentru a

solicita restituirea în natură a imobilelor.

Recurenta afirmă că nu este legală

soluția privind obligarea sa la restituirea în natură a imobilului P+2, care nu

avea destinația de locuință la data naționalizării nu poate face obiectul

restituirii în natură în baza art. 32 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997,

dispoziție legală neinvocată de reclamante și susține că pentru această

clădire, finalizată și amenajată de stat după preluare, Legea nr. 10/2001 dă

posibilitatea acordării de despăgubiri conform art. 27 alin. (1) și art. 18

lit. c) din lege.

Recurentele reclamante au invocat

același caz de modificare, în dezvoltarea căruia au arătat următoarele:

În mod corect instanța de apel a

stabilit că „tărâmul” soluționării cauzei îl reprezintă dreptul comun (art. 480

C. civ.) însă în mod nelegal, a admis numai în parte acțiunea, întrucât

bunurile ce fac obiectul procesului nu au intrat în proprietatea statului prin

efectul naționalizării, nefiind înscrise în listele anexe ale Legii nr. 119/1948

și fiind o moară de tip țărănesc, cu o capacitate de prelucrare sub cea

prevăzută de legea naționalizării.

Terenurile, grădina și livada sunt

bunuri care nu au făcut obiectul naționalizării.

Toate actele de înstrăinare

ulterioare preluării imobilelor în litigiu sunt nule absolute, întrucât ne

găsim în situația ca cel care le-a înstrăinat să nu fi fost proprietarul lor.

Analizând actele și lucrările

dosarului, Curtea constată următoarele:

Conform principiului

disponibilității, părțile determină limitele judecății și obiectul acesteia.

În prezenta cauză, prin nu mai puțin

de șase cereri ulterioare promovării acțiunii introductive, formulate la

diferite termene în primă instanță (necenzurate sub aspectul îndeplinirii

cerințelor prevăzute de art. 132 C. proc. civ.), reclamantele au precizat,

modificat și completat cererea inițială, atât sub aspectul obiectului și al

părților chemate în judecată, cât și sub aspectul temeiului juridic al

pretențiilor deduse judecății.

În final, reclamantele au solicitat

restituirea în natură a „locuinței P+2”, a terenului aferent acestei

construcții și construcțiilor demolate, curțile aferente, livada, grădina de

zarzavaturi, restituirea clădirii moară cu anexele industriale și terenurile

aferente, constatarea nulității absolute a contractului de privatizare nr. 548/1994

și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

seria M07 nr. 0531.

Atât prin concluziile orale puse cu

ocazia dezbaterilor în primă instanță cât și prin concluziile scrise (filele 71

și 84 dosar tribunal, volumul II), reclamantele au arătat că și-au întemeiat

acțiunea „și pe Legea nr. 10/2001”,invocând art. 1, art. 2 și art. 46 alin. (2)

din actul normativ (în redactarea în vigoare la data pronunțării sentinței.

Este de remarcat că, la termenul din

19 martie 2001 (fila 13 dosar tribunal, vol. III) reclamantele au precizat în

scris că solicită aplicarea Legii nr. 10/2001 și, la același termen, în temeiul

art. 47 alin. (1) din lege (forma în vigoare la acea dată) au cerut suspendarea

pentru a urma procedura prealabilă.

Prin decizia nr. 480 din 11 mai 2001

(fila 28 dosar tribunal) pârâta SC P. SA, răspunzând notificării care i-a fost

adresată de reclamante, a respins cererea de restituire în natură, refuzul

restituirii fiind întemeiat pe prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Urmare a acestui răspuns,

reclamantele au cerut repunerea cauzei pe rol, arătând următoarele: „ Am primit

răspunsul la notificare, pe care îl anexăm în copie și întrucât suntem

nedreptățiți, formulăm cererea prezentă de repunere pe rol, pentru reluarea

dezbaterilor, întrucât, prin răspunsul primit nu s-a rezolvat cauza, fiind

motivate potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001”.

În acest context, aprecierea

instanței de apel, în sensul că prima instanță a ignorat faptul că a fost

investită cu o acțiune în revendicare de drept comun și că era obligată să

continue judecata în acest cadru procesual, acțiune în revendicare, este

eronată.

Este adevărat că acțiunea inițială a

fost promovată pe calea dreptului comun, însă, față de conținutul cererilor

precizatoare expuse începând cu termenul din 19 martie 2001, este evident că

reclamantele s-au prelevat în mod constant de prevederile legii speciale de

reparație [având această posibilitate conform art. 47 alin. (1) din actul

normativ].

Legea specială de reparație a fost

invocată și după prima fază procedurală, respectiv, în cuprinsul motivelor de

apel (f.13-15 dosar nr. 5169/2001 și în concluziile scrise depuse în etapa

procesuală a apelului.

În paralel, în apel au fost depuse

și concluzii scrise în cuprinsul cărora se susține că prima instanță trebuia să

se pronunțe în cauză în temeiul art. 480 C. civ., dar aceste concluzii nu concordă

cu motivele de apel și cu cererile depuse de reclamante în primă instanță.

Este indiscutabil că instanțele

anterioare nu puteau să aibă în vedere, concomitent, și dispozițiile art. 480 C.

civ. și pe cele ale legii speciale de reparație, situație în care era necesar

să se procedeze la calificarea cererii în curs la data dezbaterilor în primă

instanță, în raport cu prevederile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și

cu solicitările reclamantelor făcute prin cererea de repunere pe rol.

Art. 47 alin. (1) din actul normativ

analizat [art. 51 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată] stabilește că

persoana îndreptățită, reclamantă în cadrul unei acțiuni de drept comun în curs

de judecată, poate alege calea legii speciale, solicitând suspendarea cauzei de

drept comun, instituind astfel un motiv de suspendare derogatoriu de la

dispozițiile Codului de procedură civilă, fără a prevedea, însă pe ce perioadă

de timp dăinuiește suspendarea.

Din interpretarea logică și

sistematică a dispozițiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă că,

odată ce reclamantul a optat pentru aplicarea legii speciale, repunerea pe rol

a cererii de drept comun este condiționată de finalizarea procedurii prevăzute

de legea specială, ceea ce presupune parcurgerea tuturor etapelor reglementate

de această lege.

În speță, după cum am mai arătat,

notificarea reclamantelor privind restituirea în natură a imobilelor a fost

respinsă de pârâta SC P. SA, cu motivarea că, fiind societate comercială

integral privatizată, conform dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001,

reclamantele sunt îndreptățite doar la măsuri reparatorii prin echivalent care

se acordă, potrivit legii, de către instituția publică care a efectuat

privatizarea (A.P.A.P.S.).

Or, „cererea de repunere pe rol”,

deși lapidar motivată, prin temeiul juridic invocat (art. 24 din Legea nr. 10/2001),

asociată cu concluziile formulate de reclamante, în sensul că în cauză, nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilele în

litigiu nu au fost preluate de stat în baza unui titlu valabil, iar contractul

de vânzare cumpărare de acțiuni încheiat în cadrul procesului de privatizare

este lovit de nulitate absolută [art. 46 alin. (2) din actul normativ], nu

poate fi calificată decât ca o contestație îndreptată împotriva deciziei de

respingere emis de unitatea deținătoare în patrimoniul căreia sunt evidențiate

imobilele solicitate a fi restituite în natură, contestație în cadrul căreia

s-a solicitat, în termenul prevăzut de legea specială și constatarea nulității

actului de privatizare.

Ambele instanțe au interpretat

greșit cererea de „repunere pe rol” care, având caracterul unei contestații

întemeiate expres pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, trebuia să fie

calificată ca atare și disjunsă de acțiunea în revendicare introductivă (rămasă

suspendată).

În cadrul contestației, prima

instanță trebuia să se pronunțe și pe fondul capătului de cerere privind

nulitatea contractului de vânzare cumpărare de acțiuni, nulitate susținută de

reclamante în temeiul dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 și prin

motivele de recurs.

În condițiile în care, recurenta

pârâtă a susținut incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, iar

recurentele reclamante au invocat și prin motivele de recurs nulitatea absolută

a contractului de privatizare, nesoluționată pe fond de prima instanță (capăt

de cerere în funcție de care se poate stabili admisibilitatea cererii de

restituire în natură a imobilelor), Curtea apreciază că în cauză, parte din motivele

de recurs, se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(5) C. proc. civ., coroborate cu

dispozițiile art. 314 C. proc. civ., Curtea urmează să admită cererile de

recurs, să caseze hotărârile pronunțate de instanțele anterioare și să trimită

cauza spre rejudecare la Tribunalul Călărași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul reclamanților G.C.I.,

G.D.C. (moștenitorii recurentei G.A.), V.A.S. și N.D.D. precum și recursul

pârâtei SC P. SA Călărași împotriva deciziei civile nr. 142 din 2 aprilie 2002

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată precum și

sentința civilă nr. 530 din 27 septembrie 2001 a Tribunalului Călărași și

trimite cauza pentru rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2006.