ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5107/2006

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Reclamantele G.A., V.A.S. și N.D.D. au chemat în judecată Prefectura județului Călărași și Primăria municipiului Călărași, solicitând Judecătoriei Călărași, pe rolul căreia cererea a fost înregistrată sub nr. 2214/1988, să constate că pârâtele „dețin ilegal, prin amplasarea abuzivă și eronată a Legii nr. 119/1998 (...) și a dispune restituirea în natură a morii țărănești, precum și posesie a celor șase terenuri adiacente” care au aparținut autorului, imobilele situate în municipiul Călărași. Judecătoria Călărași, având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ., prin sentința civilă nr. 3689/1999 a declinat competența către Tribunalul Călărași, instanță în fața căreia, în mai multe rânduri, reclamantele și-au precizat și modificat obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată și au completat-o în raport și cu alți pârâți, respectiv SC P. SA, A.P.A.P.S., D.G.F.P. Călărași, Ministerul Agriculturii și Alimentației Publice, O. Călărași. Tribunalul Călărași, prin sentința civilă nr. 530 din 27 septembrie 2001, pronunțată în dosarul nr. 2489/1999 a respins acțiunea față de pârâții SC P. SA, D.G.F.P. Călărași, Primăria municipiului Călărași, Consiliul județean Călărași, O. Călărași, Prefectura Călărași și Ministerul Agriculturii și Alimentației Publice, în baza excepției privind lipsa calității procesuale pasive și a respins acțiunea, ca prematur introdusă, împotriva pârâtei A.P.A.P.S.

Călărași. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a avut în vedere că la termenul din 19 martie 2001, reclamantele și-au schimbat temeiul acțiunii, menționând că acesta este Legea nr. 10/2001, solicitând ca în baza dispozițiilor art. 242 pct. 1 C. proc. civ. să se suspende judecata pentru a îndeplini procedura prevăzută de această lege. Cauza a fost repusă pe rol după ce pârâta SC P. SA a răspuns la notificarea înregistrată de reclamante, arătând că este societate comercială privatizată, în sensul art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Instanța a apreciat că, potrivit art. 27 alin. (2) din legea specială, notificarea prin care se solicită restituirea trebuie adresată instituției publice care a efectuat privatizarea (A.P.A.P.S.) și nu pârâta SC P. SA, care nu are calitate procesuală pasivă.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 142 din 2 aprilie 2002, pronunțată în dosarul nr. 5169/2001, admițând apelul declarat de reclamante, a anulat sentința și, evocând fondul, a admis în parte acțiunea, obligând pe pârâtei SC P. SA să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor imobilul P+2 (notat cu litera C în raportul de expertiză), ce constituie în prezent sediul administrativ al pârâtei. Pentru a adopta această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Pe parcursul soluționării cauzei, întrucât a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, s-a cerut suspendarea judecății în condițiile art. 47 alin. (1), pentru a se expedia notificări și a se încerca rezolvarea litigiului pe calea procedurii administrative.

Față de împrejurarea că răspunsul primit la notificări nu le-a mulțumit, reclamantele au solicitat repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății, situație în care prima instanță era obligată să continue judecata în cadrul procesual fixat de părți, acțiune în revendicare de drept comun. Față de împrejurarea că răspunsul primit la notificări nu le-a mulțumit, reclamantele au solicitat repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății, situație în care prima instanță era obligată să continue judecata în cadrul procesual fixat de părți, acțiune în revendicare de drept comun. Pe fondul cauzei, s-a reținut că din probele dosarului a rezultat că, prin naționalizare au fost preluate nu numai moara și anexele acesteia, dar și alte construcții situate la aceeași adresă și care aveau destinația de locuință, contrar prevederilor Legii nr. 119/1948 care constituie titlu valabil de preluare numai cu privire la moară și anexele acesteia.

Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, dintre imobilele cu destinație de locuință preluate fără titlu valabil mai există în prezent doar cea alcătuită din parter și 2 etaje ( notată cu „C”), celelalte clădiri (notate cu G,J și L) fiind demolate, iar modificările aduse de pârâta SC P. SA clădirii existente sunt nesemnificative, nefiind de natură să transforme imobilul; în limita acestui imobil acțiunea în revendicare este întemeiată. În privința imobilelor care au fost demolate, posibilitatea obținerii de despăgubiri a fost reglementată prin Legea nr. 10/2001, dar pentru determinarea și acordarea acestora trebuia urmată procedura prevăzută de această lege; sub acest aspect pretențiile reclamantelor nu pot fi primite.

Celelalte cereri, vizând revendicarea altor bunuri, anularea contractului de vânzare cumpărare de acțiuni (contractul de privatizare), a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor și cele îndreptate împotriva celorlalte părți „nu pot fi primite, nejustificându-se temeinicia pretențiilor și nici îndreptarea lor împotriva celorlalte persoane chemate în judecată”. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâta SC P. SA și reclamantele. Pârâta SC P. SA și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că pe parcursul procesului reclamantele au schimbat temeiul juridic al acțiunii, precizând că înțeleg să invoce ca temei juridic Legea nr. 10/2001, au renunțat la continuarea judecății, solicitând suspendarea acestora pentru a urma procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, situație în care instanța de fond a pus în discuție corectitudinea procedurii urmată de reclamante pentru a solicita restituirea în natură a imobilelor. Recurenta afirmă că nu este legală soluția privind obligarea sa la restituirea în natură a imobilului P+2, care nu avea destinația de locuință la data naționalizării nu poate face obiectul restituirii în natură în baza art. 32 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997, dispoziție legală neinvocată de reclamante și susține că pentru această clădire, finalizată și amenajată de stat după preluare, Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea acordării de despăgubiri conform art. 27 alin. (1) și art. 18 lit. c) din lege.

Recurentele reclamante au invocat același caz de modificare, în dezvoltarea căruia au arătat următoarele: În mod corect instanța de apel a stabilit că „tărâmul” soluționării cauzei îl reprezintă dreptul comun (art. 480 C. civ.) însă în mod nelegal, a admis numai în parte acțiunea, întrucât bunurile ce fac obiectul procesului nu au intrat în proprietatea statului prin efectul naționalizării, nefiind înscrise în listele anexe ale Legii nr. 119/1948 și fiind o moară de tip țărănesc, cu o capacitate de prelucrare sub cea prevăzută de legea naționalizării. Terenurile, grădina și livada sunt bunuri care nu au făcut obiectul naționalizării. Toate actele de înstrăinare ulterioare preluării imobilelor în litigiu sunt nule absolute, întrucât ne găsim în situația ca cel care le-a înstrăinat să nu fi fost proprietarul lor.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată următoarele: Conform principiului disponibilității, părțile determină limitele judecății și obiectul acesteia. În prezenta cauză, prin nu mai puțin de șase cereri ulterioare promovării acțiunii introductive, formulate la diferite termene în primă instanță (necenzurate sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 132 C. proc. civ.), reclamantele au precizat, modificat și completat cererea inițială, atât sub aspectul obiectului și al părților chemate în judecată, cât și sub aspectul temeiului juridic al pretențiilor deduse judecății.

În final, reclamantele au solicitat restituirea în natură a „locuinței P+2”, a terenului aferent acestei construcții și construcțiilor demolate, curțile aferente, livada, grădina de zarzavaturi, restituirea clădirii moară cu anexele industriale și terenurile aferente, constatarea nulității absolute a contractului de privatizare nr. 548/1994 și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 0531. Atât prin concluziile orale puse cu ocazia dezbaterilor în primă instanță cât și prin concluziile scrise (filele 71 și 84 dosar tribunal, volumul II), reclamantele au arătat că și-au întemeiat acțiunea „și pe Legea nr. 10/2001”,invocând art. 1, art. 2 și art. 46 alin. (2) din actul normativ (în redactarea în vigoare la data pronunțării sentinței.

Este de remarcat că, la termenul din 19 martie 2001 (fila 13 dosar tribunal, vol. III) reclamantele au precizat în scris că solicită aplicarea Legii nr. 10/2001 și, la același termen, în temeiul art. 47 alin. (1) din lege (forma în vigoare la acea dată) au cerut suspendarea pentru a urma procedura prealabilă. Prin decizia nr. 480 din 11 mai 2001 (fila 28 dosar tribunal) pârâta SC P. SA, răspunzând notificării care i-a fost adresată de reclamante, a respins cererea de restituire în natură, refuzul restituirii fiind întemeiat pe prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001. Urmare a acestui răspuns, reclamantele au cerut repunerea cauzei pe rol, arătând următoarele: „ Am primit răspunsul la notificare, pe care îl anexăm în copie și întrucât suntem nedreptățiți, formulăm cererea prezentă de repunere pe rol, pentru reluarea dezbaterilor, întrucât, prin răspunsul primit nu s-a rezolvat cauza, fiind motivate potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001”.

În acest context, aprecierea instanței de apel, în sensul că prima instanță a ignorat faptul că a fost investită cu o acțiune în revendicare de drept comun și că era obligată să continue judecata în acest cadru procesual, acțiune în revendicare, este eronată. Este adevărat că acțiunea inițială a fost promovată pe calea dreptului comun, însă, față de conținutul cererilor precizatoare expuse începând cu termenul din 19 martie 2001, este evident că reclamantele s-au prelevat în mod constant de prevederile legii speciale de reparație [având această posibilitate conform art. 47 alin. (1) din actul normativ]. Legea specială de reparație a fost invocată și după prima fază procedurală, respectiv, în cuprinsul motivelor de apel (f.13-15 dosar nr. 5169/2001 și în concluziile scrise depuse în etapa procesuală a apelului.

În paralel, în apel au fost depuse și concluzii scrise în cuprinsul cărora se susține că prima instanță trebuia să se pronunțe în cauză în temeiul art. 480 C. civ., dar aceste concluzii nu concordă cu motivele de apel și cu cererile depuse de reclamante în primă instanță. Este indiscutabil că instanțele anterioare nu puteau să aibă în vedere, concomitent, și dispozițiile art. 480 C. civ. și pe cele ale legii speciale de reparație, situație în care era necesar să se procedeze la calificarea cererii în curs la data dezbaterilor în primă instanță, în raport cu prevederile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și cu solicitările reclamantelor făcute prin cererea de repunere pe rol.

Art. 47 alin. (1) din actul normativ analizat [art. 51 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată] stabilește că persoana îndreptățită, reclamantă în cadrul unei acțiuni de drept comun în curs de judecată, poate alege calea legii speciale, solicitând suspendarea cauzei de drept comun, instituind astfel un motiv de suspendare derogatoriu de la dispozițiile Codului de procedură civilă, fără a prevedea, însă pe ce perioadă de timp dăinuiește suspendarea. Din interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă că, odată ce reclamantul a optat pentru aplicarea legii speciale, repunerea pe rol a cererii de drept comun este condiționată de finalizarea procedurii prevăzute de legea specială, ceea ce presupune parcurgerea tuturor etapelor reglementate de această lege.

În speță, după cum am mai arătat, notificarea reclamantelor privind restituirea în natură a imobilelor a fost respinsă de pârâta SC P. SA, cu motivarea că, fiind societate comercială integral privatizată, conform dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, reclamantele sunt îndreptățite doar la măsuri reparatorii prin echivalent care se acordă, potrivit legii, de către instituția publică care a efectuat privatizarea (A.P.A.P.S.).

Or, „cererea de repunere pe rol”, deși lapidar motivată, prin temeiul juridic invocat (art. 24 din Legea nr. 10/2001), asociată cu concluziile formulate de reclamante, în sensul că în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilele în litigiu nu au fost preluate de stat în baza unui titlu valabil, iar contractul de vânzare cumpărare de acțiuni încheiat în cadrul procesului de privatizare este lovit de nulitate absolută [art. 46 alin. (2) din actul normativ], nu poate fi calificată decât ca o contestație îndreptată împotriva deciziei de respingere emis de unitatea deținătoare în patrimoniul căreia sunt evidențiate imobilele solicitate a fi restituite în natură, contestație în cadrul căreia s-a solicitat, în termenul prevăzut de legea specială și constatarea nulității actului de privatizare.

Ambele instanțe au interpretat greșit cererea de „repunere pe rol” care, având caracterul unei contestații întemeiate expres pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, trebuia să fie calificată ca atare și disjunsă de acțiunea în revendicare introductivă (rămasă suspendată). În cadrul contestației, prima instanță trebuia să se pronunțe și pe fondul capătului de cerere privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare de acțiuni, nulitate susținută de reclamante în temeiul dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 și prin motivele de recurs.

În condițiile în care, recurenta pârâtă a susținut incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, iar recurentele reclamante au invocat și prin motivele de recurs nulitatea absolută a contractului de privatizare, nesoluționată pe fond de prima instanță (capăt de cerere în funcție de care se poate stabili admisibilitatea cererii de restituire în natură a imobilelor), Curtea apreciază că în cauză, parte din motivele de recurs, se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(5) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 314 C. proc. civ., Curtea urmează să admită cererile de recurs, să caseze hotărârile pronunțate de instanțele anterioare și să trimită cauza spre rejudecare la Tribunalul Călărași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul reclamanților G.C.I., G.D.C. (moștenitorii recurentei G.A.), V.A.S. și N.D.D. precum și recursul pârâtei SC P. SA Călărași împotriva deciziei civile nr. 142 din 2 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată precum și sentința civilă nr. 530 din 27 septembrie 2001 a Tribunalului Călărași și trimite cauza pentru rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2006.