ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 291/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: C.S. a chemat în judecată Primăria municipiului Călărași pentru a fi obligată ca în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, să-i restituie în natură locul de casă în suprafață de 391,14 mp situat în Călărași, ce a aparținut autorilor ei I.G. și I.V. și care deși nu este afectat de construcții sau de instalații de interes public, pârâta refuză cu rea-credință să i-l restituie, comunicându-i acest lucru cu adresa nr. 10848 din 9 aprilie 2002. Tribunalul Călărași, prin sentința civilă nr. 1757 din 11 noiembrie 2002 a admis acțiunea reclamantei și a anulat decizia nr. 10848/2002 emisă de Primăria municipiului Călărași obligând pârâta să restituie reclamantei C.S., în natură, suprafața de 391,14 mp situată în municipiul Călărași.

În motivarea soluției instanța de fond a reținut că reclamanta a probat că autorii săi I.G. și I.V. au dobândit terenul în litigiu cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 672/412 din 16 iunie 1955 de Notariatul de stat local Călărași, că ulterior a fost expropriat în baza Decretului nr. 376 din 30 octombrie 1979 și că la data notificării de către reclamantă, 5 iunie 2001, era liber, aspect atestat și de delegatul O.C.O.T.A. Călărași prin procesul-verbal din 2 mai 2001. Cu adresa nr. 10848 din 19 aprilie 2002 ce întrunea toate elementele deciziei prevăzute de art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, Primăria municipiului Călărași a comunicat reclamantei că terenul revendicat nu putea fi restituit în natură întrucât aparținea domeniului public fiind străbătut de rețele de termoficare, electrice și gaze naturale, astfel că urmau a se acorda despăgubiri.

Însă pârâta nu a putut prezenta o hotărâre care să ateste apartenența terenului în discuție la domeniul public de interes local și nici nota de lucrări privind data execuției rețelelor de gaze și electrice. Or, potrivit art. 42 din Legea nr. 10/2001 unitatea deținătoare era obligată să ia măsuri de conservare a terenului în starea în care se găsea la data notificării, eventualele construcții edificate posterior îi erau imputabile și prin urmare pârâta nu putea invoca propria sa culpă în respingerea cererii, astfel că urma a se dispune desființarea actului atacat și restituirea în natură a terenului în litigiu.

Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă, prin decizia nr. 204 din 24 aprilie 2003 a respins ca nefondat apelul formulat de Primăria municipiului Călărași împotriva sentinței civile nr. 1757 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Călărași reținând că adresa nr. 10848 din 9 aprilie 2002 emisă de Primăria municipiului Călărași și contestată de reclamantă, cuprindea datele esențiale prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001 ale unei decizii ce trebuia emisă de unitatea deținătoare și prin urmare putea forma obiect de examinare de către instanța de judecată. Pe de altă parte s-a stabilit și că omisiunea de a emite o decizie motivată așa cum o cer dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 era imputabilă exclusiv pârâtei ca de altfel și împrejurarea că s-au executat lucrări subterane cu avizul Primăriei municipiului Călărași anterior clarificării situației juridice a terenului și posterior notificării formulată de reclamantă.

Or, pârâta nu putea să invoce în apărare propria sa culpă și prin urmare apelul nu putea fi primit. În contra acestei decizii a declarat recurs Primăria municipiului Călărași invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 4, 8, 9 și 10 C. proc. civ. Astfel, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei municipiului Călărași motivat de faptul că potrivit art. 71 al Legii nr. 215/2001 primarul este acela care poate emite dispoziții și are conducerea serviciilor publice de interes local și din această perspectivă singura persoană care avea în cauză calitate procesuală pasivă era primarul municipiului Călărași.

Întrucât unitatea deținătoare nu a emis decizia motivată asupra cererii de restituire în natură a imobilului, urmare notificării reclamantei conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, notificatorul are deschisă doar calea unei acțiuni în justiție în executarea obligației de a face până la emiterea deciziei de către unitatea deținătoare, pricina nu este de competența instanțelor judecătorești și prin urmare soluționând litigiul instanța și-a depășit atribuțiile. Adresa nr. 10848 din 9 aprilie 2002 emisă de Primăria municipiului Călărași nu poate constitui „decizia motivată” prevăzută de Legea nr. 10/2001 întrucât nu are caracterul unui act autentic emis în numele și cu autoritatea statului în realizarea puterii publice.

De asemenea, nu sunt întrunite cerințele ad validitatem pentru un act administrativ și nu s-au respectat și celelalte cerințe ale art. 85 pct. d, art. 71 raportat la art. 49 și art. 38 lit. f) din Legea 215/2001. Pe de altă parte, instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare hotărâtor pentru dezlegarea pricinii întrucât deși a probat că pe terenul în litigiu existau rețele de canalizare, electrică, gaze, instanța a ignorat înscrisurile depuse la dosar și care evidențiau imposibilitatea restituirii în natură a terenului. Recursul este fondat pentru motivele ce succed. Potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001 notificarea se adresează de regulă persoanei juridice deținătoare.

Din această perspectivă, având în vedere și dispozițiile art. 19 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale potrivit cărora orașele sunt persoane juridice, Primăria municipiului Călărași, ca unitate deținătoare are calitate procesuală pasivă în cauză și prin urmare susținerea contrară formulată de recurentă este fără suport legal. În ceea ce privește modalitatea de soluționare a notificării în cadrul procedurii administrative, este adevărat că potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării și că dacă persoana îndreptățită este nemulțumită de modul de soluționare a cererii de restituire, poate să atace în justiție decizia sau dispoziția motivată.

De asemenea, este real că termenul de 60 de zile stipulat de lege este un termen de recomandare. În speță reclamanta a notificat Primăria municipiului Călărași la 31 mai 2001, a depus toate înscrisurile necesare soluționării cererii sale de restituire în natură a terenului în dispută și a făcut și demersuri suplimentare (dos nr. 1430/2002) în vederea clarificării regimului juridic al terenului în discuție. Urmare acestor diligențe, Primăria municipiului Călărași ca unitate deținătoare, a comunicat reclamantei cu adresa nr. 10848 din 9 aprilie 2002 (dos. nr. 1430/2002) că nu i se putea da curs solicitării sale de restituire în natură a imobilului în discuție deoarece respectivul teren făcea parte din domeniul public de interes local și prin urmare nu putea fi retrocedat urmând a i se acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri.

Adresa invocată are data certă, poartă semnătura primarului și semnăturile persoanelor abilitate a atesta situația juridică a terenului iar refuzul de restituire în natură este motivat. Astfel fiind, înscrisul în discuție are caracterul unei decizii motivate de respingere a cererii de restituire în natură în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001 și prin urmare este apt a fi atacat în justiție de către persoana îndreptățită. Că este așa rezultă și din modul de redactare al textului art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care statuează că dacă restituirea în natură nu este aprobată, deținătorul imobilului este obligat ca prin decizie sau dispoziție motivată în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din lege să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire în echivalent.

Aceasta însemnează că unitatea deținătoare soluționând notificarea, dacă refuză restituirea în natură ca în speță, este obligată să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent. Legea nu prevede obligația pentru unitatea deținătoare de a face oferta de restituire prin echivalent prin aceeași decizie prin care a respins cererea de restituire în natură.

Astfel fiind și întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 instituie principiul restituirii în natură a imobilelor ce cad sub incidența ei cu excepția cazurilor în care petiționarul optează conform art. 12 alin. (2), art. 14 alin. (1) și art. 20 alin. (4) din lege pentru măsuri reparatorii prin echivalent sau restituirea în natură nu este aprobată de guvern [art. 16 alin. (1)] ori nu este posibilă din punct de vedere fizic sau juridic, urmează a conchide că refuzul unității deținătoare de a restitui în natură imobilul solicitat este supus controlului instanțelor judecătorești, atunci când persoana îndreptățită consideră că un atare refuz nu este justificat. Din această perspectivă, acțiunea reclamantei îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare de a-i restitui imobilul solicitat este în competența de soluționare a instanțelor judecătorești.

Referitor la fondul pricinii este de semnalat că potrivit adresei nr. 10848 din 9 aprilie 2002 emisă de Primăria municipiului Călărași terenul solicitat de reclamantă este străbătut de rețele de termoficare electrice, gaze naturale și aparține domeniului public de interes local (dos nr. 1430/2002) aspect atestat în ceea ce privește rețelele electrice și de adresa nr. 3472 din 6 iunie 2002 eliberată de SC D.F.E.E. (dos nr. 1430/2002). Pe de altă parte, pârâta a susținut constant că terenul în dispută face parte din domeniul public de interes local și a depus în acest sens H.G.

nr. 1349 din 27 decembrie 2001 privind atestarea domeniului public al județului Călărași precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Călărași care în anexa la poziția 62 nominalizează ca spații verzi 69.830 mp conform HCL nr. 78 din 10 septembrie 1999. Or, din actul normativ menționat nu rezultă că și terenul solicitat de reclamantă este inclus în suprafața de 69.830 mp înscrisă în H.G. nr. 1349/2001. Or, pentru clarificarea situației juridice a terenului solicitat, în cauză se impunea efectuarea unei expertize tehnice care să evidențieze atât dacă acesta era afectat de rețele de termoficare, electrice și gaze naturale cât și dacă era trecut în domeniul public de interes local.

Cum instanța de apel a soluționat litigiul fără a examina și apărările de fond formulate de pârâtă în sensul celor deja evidențiate, recursul apare întemeiat pe acest aspect, urmând a casa decizia atacată și a trimite cauza instanței de apel pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Călărași împotriva deciziei civile nr. 204 din 24 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV–a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2005.