ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 291/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

C.S. a chemat în judecată Primăria

municipiului Călărași pentru a fi obligată ca în temeiul prevederilor Legii nr.

10/2001, să-i restituie în natură locul de casă în suprafață de 391,14 mp situat

în Călărași, ce a aparținut autorilor ei I.G. și I.V. și care deși nu este

afectat de construcții sau de instalații de interes public, pârâta refuză cu

rea-credință să i-l restituie, comunicându-i acest lucru cu adresa nr. 10848

din 9 aprilie 2002.

Tribunalul Călărași, prin sentința

civilă nr. 1757 din 11 noiembrie 2002 a admis acțiunea reclamantei și a anulat

decizia nr. 10848/2002 emisă de Primăria municipiului Călărași obligând pârâta

să restituie reclamantei C.S., în natură, suprafața de 391,14 mp situată în

municipiul Călărași.

În motivarea soluției instanța de

fond a reținut că reclamanta a probat că autorii săi I.G. și I.V. au dobândit

terenul în litigiu cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 672/412

din 16 iunie 1955 de Notariatul de stat local Călărași, că ulterior a fost

expropriat în baza Decretului nr. 376 din 30 octombrie 1979 și că la data

notificării de către reclamantă, 5 iunie 2001, era liber, aspect atestat și de

delegatul O.C.O.T.A. Călărași prin procesul-verbal din 2 mai 2001.

Cu adresa nr. 10848 din 19 aprilie

2002 ce întrunea toate elementele deciziei prevăzute de art. 23 și art. 24 din

Legea nr. 10/2001, Primăria municipiului Călărași a comunicat reclamantei că

terenul revendicat nu putea fi restituit în natură întrucât aparținea

domeniului public fiind străbătut de rețele de termoficare, electrice și gaze

naturale, astfel că urmau a se acorda despăgubiri.

Însă pârâta nu a putut prezenta o

hotărâre care să ateste apartenența terenului în discuție la domeniul public de

interes local și nici nota de lucrări privind data execuției rețelelor de gaze

și electrice. Or, potrivit art. 42 din Legea nr. 10/2001 unitatea deținătoare

era obligată să ia măsuri de conservare a terenului în starea în care se găsea

la data notificării, eventualele construcții edificate posterior îi erau

imputabile și prin urmare pârâta nu putea invoca propria sa culpă în

respingerea cererii, astfel că urma a se dispune desființarea actului atacat și

restituirea în natură a terenului în litigiu.

Curtea de Apel București, secția a

IV–a civilă, prin decizia nr. 204 din 24 aprilie 2003 a respins ca nefondat

apelul formulat de Primăria municipiului Călărași împotriva sentinței civile

nr. 1757 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Călărași reținând că adresa nr.

10848 din 9 aprilie 2002 emisă de Primăria municipiului Călărași și contestată

de reclamantă, cuprindea datele esențiale prevăzute de art. 24 din Legea nr.

10/2001 ale unei decizii ce trebuia emisă de unitatea deținătoare și prin

urmare putea forma obiect de examinare de către instanța de judecată.

Pe de altă parte s-a stabilit și că

omisiunea de a emite o decizie motivată așa cum o cer dispozițiile art. 24 din

Legea nr. 10/2001 era imputabilă exclusiv pârâtei ca de altfel și împrejurarea

că s-au executat lucrări subterane cu avizul Primăriei municipiului Călărași anterior

clarificării situației juridice a terenului și posterior notificării formulată

de reclamantă. Or, pârâta nu putea să invoce în apărare propria sa culpă și

prin urmare apelul nu putea fi primit.

În contra acestei decizii a declarat

recurs Primăria municipiului Călărași invocând motivele de casare prevăzute de

art. 304 pct. 4, 8, 9 și 10 C. proc. civ.

Astfel, s-a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive a Primăriei municipiului Călărași motivat de faptul

că potrivit art. 71 al Legii nr. 215/2001 primarul este acela care poate emite

dispoziții și are conducerea serviciilor publice de interes local și din

această perspectivă singura persoană care avea în cauză calitate procesuală

pasivă era primarul municipiului Călărași.

Întrucât unitatea deținătoare nu a

emis decizia motivată asupra cererii de restituire în natură a imobilului,

urmare notificării reclamantei conform art. 23 din Legea nr. 10/2001,

notificatorul are deschisă doar calea unei acțiuni în justiție în executarea

obligației de a face până la emiterea deciziei de către unitatea deținătoare,

pricina nu este de competența instanțelor judecătorești și prin urmare

soluționând litigiul instanța și-a depășit atribuțiile.

Adresa nr. 10848 din 9 aprilie 2002

emisă de Primăria municipiului Călărași nu poate constitui „decizia motivată”

prevăzută de Legea nr. 10/2001 întrucât nu are caracterul unui act autentic

emis în numele și cu autoritatea statului în realizarea puterii publice. De

asemenea, nu sunt întrunite cerințele

ad validitatem

pentru un act

administrativ și nu s-au respectat și celelalte cerințe ale art. 85 pct. d,

art. 71 raportat la art. 49 și art. 38 lit. f) din Legea 215/2001.

Pe de altă parte, instanța nu s-a

pronunțat asupra unui mijloc de apărare hotărâtor pentru dezlegarea pricinii

întrucât deși a probat că pe terenul în litigiu existau rețele de canalizare,

electrică, gaze, instanța a ignorat înscrisurile depuse la dosar și care

evidențiau imposibilitatea restituirii în natură a terenului.

Recursul este fondat pentru motivele

ce succed.

Potrivit art. 21 din Legea nr.

10/2001 notificarea se adresează de regulă persoanei juridice deținătoare. Din

această perspectivă, având în vedere și dispozițiile art. 19 din Legea nr.

215/2001 a administrației publice locale potrivit cărora orașele sunt persoane

juridice, Primăria municipiului Călărași, ca unitate deținătoare are calitate

procesuală pasivă în cauză și prin urmare susținerea contrară formulată de

recurentă este fără suport legal.

În ceea ce privește modalitatea de

soluționare a notificării în cadrul procedurii administrative, este adevărat că

potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare este obligată să

se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, în termen de 60 de

zile de la înregistrarea notificării și că dacă persoana îndreptățită este

nemulțumită de modul de soluționare a cererii de restituire, poate să atace în

justiție decizia sau dispoziția motivată.

De asemenea, este real că termenul

de 60 de zile stipulat de lege este un termen de recomandare.

În speță reclamanta a notificat

Primăria municipiului Călărași la 31 mai 2001, a depus toate înscrisurile

necesare soluționării cererii sale de restituire în natură a terenului în

dispută și a făcut și demersuri suplimentare (dos nr. 1430/2002) în vederea

clarificării regimului juridic al terenului în discuție.

Urmare acestor diligențe, Primăria

municipiului Călărași ca unitate deținătoare, a comunicat reclamantei cu adresa

nr. 10848 din 9 aprilie 2002 (dos. nr. 1430/2002) că nu i se putea da curs

solicitării sale de restituire în natură a imobilului în discuție deoarece

respectivul teren făcea parte din domeniul public de interes local și prin

urmare nu putea fi retrocedat urmând a i se acorda măsuri reparatorii sub formă

de despăgubiri.

Adresa invocată are data certă,

poartă semnătura primarului și semnăturile persoanelor abilitate a atesta

situația juridică a terenului iar refuzul de restituire în natură este motivat.

Astfel fiind, înscrisul în discuție

are caracterul unei decizii motivate de respingere a cererii de restituire în

natură în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001 și prin urmare este apt a fi

atacat în justiție de către persoana îndreptățită.

Că este așa rezultă și din modul de

redactare al textului art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care statuează că

dacă restituirea în natură nu este aprobată, deținătorul imobilului este

obligat ca prin decizie sau dispoziție motivată în termenul prevăzut de art. 23

alin. (1) din lege să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire în

echivalent.

Aceasta însemnează că unitatea

deținătoare soluționând notificarea, dacă refuză restituirea în natură ca în

speță, este obligată să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin

echivalent. Legea nu prevede obligația pentru unitatea deținătoare de a face oferta

de restituire prin echivalent prin aceeași decizie prin care a respins cererea

de restituire în natură.

Astfel fiind și întrucât

dispozițiile Legii nr. 10/2001 instituie principiul restituirii în natură a

imobilelor ce cad sub incidența ei cu excepția cazurilor în care petiționarul

optează conform art. 12 alin. (2), art. 14 alin. (1) și art. 20 alin. (4) din

lege pentru măsuri reparatorii prin echivalent sau restituirea în natură nu

este aprobată de guvern [art. 16 alin. (1)] ori nu este posibilă din punct de

vedere fizic sau juridic, urmează a conchide că refuzul unității deținătoare de

a restitui în natură imobilul solicitat este supus controlului instanțelor

judecătorești, atunci când persoana îndreptățită consideră că un atare refuz nu

este justificat.

Din această perspectivă, acțiunea

reclamantei îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare de a-i restitui

imobilul solicitat este în competența de soluționare a instanțelor

judecătorești.

Referitor la fondul pricinii este de

semnalat că potrivit adresei nr. 10848 din 9 aprilie 2002 emisă de Primăria

municipiului Călărași terenul solicitat de reclamantă este străbătut de rețele

de termoficare electrice, gaze naturale și aparține domeniului public de

interes local (dos nr. 1430/2002) aspect atestat în ceea ce privește rețelele

electrice și de adresa nr. 3472 din 6 iunie 2002 eliberată de SC D.F.E.E. (dos

nr. 1430/2002).

Pe de altă parte, pârâta a susținut

constant că terenul în dispută face parte din domeniul public de interes local

și a depus în acest sens H.G. nr. 1349 din 27 decembrie 2001 privind atestarea

domeniului public al județului Călărași precum și al municipiilor, orașelor și

comunelor din județul Călărași care în anexa la poziția 62 nominalizează ca

spații verzi 69.830 mp conform HCL nr. 78 din 10 septembrie 1999.

Or, din actul normativ menționat nu

rezultă că și terenul solicitat de reclamantă este inclus în suprafața de

69.830 mp înscrisă în H.G. nr. 1349/2001.

Or, pentru clarificarea situației

juridice a terenului solicitat, în cauză se impunea efectuarea unei expertize

tehnice care să evidențieze atât dacă acesta era afectat de rețele de

termoficare, electrice și gaze naturale cât și dacă era trecut în domeniul

public de interes local.

Cum instanța de apel a soluționat

litigiul fără a examina și apărările de fond formulate de pârâtă în sensul

celor deja evidențiate, recursul apare întemeiat pe acest aspect, urmând a casa

decizia atacată și a trimite cauza instanței de apel pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta

Primăria municipiului Călărași împotriva deciziei civile nr. 204 din 24 aprilie

2003 a Curții de Apel București, secția a IV–a civilă, pe care o casează și

trimite cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie

2005.