ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7046/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

2568 din 2 august 2002, reclamantul G.S.A. a chemat în judecată pârâții

Primăria municipiului Călărași și Primarul municipiului Călărași pentru a fi

obligați să-i restituie în natură terenul în suprafață de 600 mp, situat în

str. G., teren pe care nu sunt edificate construcții.

În motivarea acțiunii se arată că

prin notificarea adresată Primăriei Călărași în baza Legii nr. 10/2001 a

solicitat restituirea în natură a suprafeței de 600 mp, teren rămas liber după

demolarea imobilului însă ca urmare a decretului de expropriere nr. 197/1987.

Inițial a fost emisă dispoziția nr. 931/2001 prin care i s-au acordat

despăgubiri bănești pentru teren (ofertă cu care nu a fost de acord),

dispoziție revocată ulterior prin dispozitiv nr. 983 din 7 noiembrie 2001.

S-a mai precizat că i s-a refuzat

restituirea cu rea-credință, motivându-se că terenul a trecut în domeniul

public, că este sistematizat și afectat investiției Primăriei Municipiului

Călărași, ulterior fiind concesionat în parte ANL -ului pentru construirea de

locuințe, dar apreciază că demersurile administrative s-au realizat prin încălcarea

dispozițiilor legale în materie, prin trecerea terenului în proprietate publică

procedându-se la o nouă expropriere, în condițiile în care a fost revendicat de

către foștii proprietari în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin întâmpinarea formulată de

pârâta Primăria Municipiului Călărași prin primar s-a invocat excepția

prematurității introducerii acțiunii reclamantului, motivat de faptul că

trebuia pronunțată numai după emiterea dispoziției motivată a primarului, ceea

ce nu s-a realizat în cauză.

În subsidiar a solicitat respingerea

ca nefondată a cererii privind restituirea în natură a terenului, deoarece

reclamantul nu poate beneficia decât de măsuri reparatorii prin echivalent ca

urmare a includerii unei suprafețe de 11.000 mp teren (în care se află și cel

al reclamantului) în inventarul terenurilor ce aparțin domeniului public prin

HCV Călărași nr. 175/1999, terenul fiind sistematizat și având ca finalitate

construirea unor locuințe (în locul sediului Consiliului Local, construcție ce

nu a mai putut fi finalizată).

Prin sentința civilă nr. 1316 din 27

septembrie 2002, Tribunalul Călărași a admis excepția prematurității invocate

de pârâta Primăria Municipiului Călărași.

A fost respinsă excepția formulată

de reclamantul G.S.A. împotriva pârâților Primăria Călărași și Primarul

Municipiului Călărași ca prematur introdusă.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a reținut că legiuitorul a prevăzut în conținutul Legii nr. 10/2001

posibilitatea atacării în justiție numai a deciziilor emise de persoana

deținătoare a imobilului prin care se fac oferte de restituire prin echivalent

(art. 24) sau în cazul prevăzut de art. 31 din același act normativ, când se

încheie procesul-verbal de divergență cu privire la valoarea și modalitatea de

acordare a despăgubirilor.

În speță, nu a mai fost emisă o nouă

dispoziție motivată de către pârâtă după revocarea celei cu nr. 931/2001,

astfel că reclamantul nu se putea adresa instanței pentru a-i solicita

judecarea pe fond a cererii, ci numai eventual, pe calea unei acțiuni în

contencios administrativ prin care să solicite obligarea pârâtei la emiterea

deciziei prevăzute de lege (lucru pe care nu l-a realizat reclamantul).

Nici o dispoziție a Legii nr.

10/2001 nu lasă să se înțeleagă explicit sau implicit că persoana îndreptățită

își poate exercita drepturile sale printr-o acțiune adresată direct instanței,

nici măcar în situația în care persoana deținătoare nu emite decizia în

condițiile și termenele stabilite de art. 24 și art. 31.

În consecință, s-a stabilit că

instanța poate fi investită cu o acțiune, având ca obiect restituirea în natură

sau prin echivalent imobilului, numai după ce i-a fost comunicată decizia,

aspecte ce au dus la soluția arătată anterior.

Prin decizia civilă nr. 56 A din 6

februarie 2003, Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamant, păstrând în esență motivarea instanței de

fond, evidențiind că reclamantul în baza Legii nr. 10/2001 a solicitat

restituirea în natură a terenului situat la adresa indicată, teren ce face

parte dintr-o suprafață mai mare, de circa 11.000 mp, care prin Hotărârea

Consiliului Local Călărași nr. 78/1993, modificată prin Hotărârea nr. 44/2001

s-a dispus ca aceasta să facă parte din domeniul public al Municipiului

Călărași.

Inventarul domeniului public al

Municipiului Călărași s-a aprobat prin H.G. nr. 54/2002.

În baza Legii nr. 29/1990

reclamantul s-a adresat Tribunalului Călărași și a solicitat desființarea

Hotărârii Consiliului Local nr. 44/2001, acțiune care a fost respinsă.

Făcând parte din domeniul public, în

conformitate cu dispozițiile art. 135 din Constituția României și a art. 11 din

Legea nr. 213/1998 s-a conchis că terenul este inalienabil, imprescriptibil și

insesizabil.

În acest context, soluția primei

instanțe s-a apreciat a fi corectă, deoarece reclamantul nu se putea adresa

instanței de judecată pentru a solicita soluționarea pe fond a cererii, el

având la dispoziție acțiunea în contencios administrativ, prin care să solicite

obligarea pârâtei la emiterea deciziei prevăzute de lege și că în conformitate

cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța este abilitată să soluționeze numai

contestația formulată de persoana îndreptățită împotriva deciziei emisă de

persoana deținătoare a imobilului.

Și această decizie a fost supusă

căii extraordinare a recursului, exercitate de reclamant.

Motivele de recurs, amplu

dezvoltate, prin conținutul expunerii criticilor, se încadrează în pct. 9 al

ar. 304 C. proc. civ. și reiterează motivele din apel cu privire la natura

juridică a termenului de 60 de zile stipulat de prevederile Legii nr. 10/2001,

ignorat de către instanță; impedimentul exercitării acțiunii în justiție cât

timp nu a fost emisă o decizie (dispoziție) motivată de restituire în natură a

bunurilor imobile și greșita considerare a prematurității ca o excepție în

calea intentării unei acțiuni privind restituirea în natură a imobilului; în

sprijinul cererii invocă și dispozițiile Legii nr. 213/1998, care prevăd că „nu

sunt trecute bunuri în domeniul public care au aparținut celor expropriați prin

decrete abuzive ale regimului comunist” invocă art. 11 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 care prevede că „dacă motivul exproprierii nu s-a executat, terenul

liber de construcții se retrocedează în natură”.

Recursul este fondat.

Pornind de la rațiunea adoptării

Legii nr. 10/2001, privind situația juridică a unor imobile preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 exprimată în caracterul profund

reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ, legiuitorul a

urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile de

stat.

În acest sens și în concordanță cu

scopul elaborării actului normativ, este evident că dispozițiile neclare

trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptățite. În acest cadru trebuie

privite prevederile art. 23 art. 23 alin. (1) din lege, potrivit cu care, în

termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la

data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de

restituirea în natură; în conformitate cu art. 24 alin. (1) al aceluiași act

normativ, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă,

deținătorul imobilului este obligat, în temeiul prevăzut de art. 23 alin. (1),

să facă persoanei îndreptățite ofertă de restituire prin echivalent,

corespunzătoare valorii imobilului.

În lumina dispozițiilor legale mai

sus evocate, legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deținătoare

trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptățite este imperativ, nu de

recomandare. Orice altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de

legiuitor. Dacă ar fi să considerăm că terenul are caracter de recomandare s-ar

încălca indirect și s-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor

sau, după caz, procedura acordării de despăgubiri și pe această cale s-ar

îngrădi dreptul la reparație.

Considerând că termenul are caracter

imperativ, iar excepțiile fiind de strictă interpretare, soluția de respingere

a cererii de chemare în judecată ca prematur introdusă este greșită și se

impune schimbarea ei.

Prevederile legale citate ilustrează

că, indiferent dacă „persoanei îndreptățite” i se restituie în natură imobilul

ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un drept ca

atare, unitatea deținătoare este obligată ca, asupra solicitării adresate pe

cale de notificare, să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată. A

afirma că, până la emiterea unei decizii motivate, dreptul persoanei

îndreptățite este totuși respectat, permite unității deținătoare să amâne

culpabil și nejustificat emiterea deciziei.

Față de modul lacunar de

reglementare a problemei în cuprinsul Legii nr. 10/2001, nu se poate determina

cu precizie semnificația tăcerii. Aceasta este și rațiunea principiului conform

căruia, unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge, exprimat în adagiul

latin

ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus

.

Având în vedere poziția procesuală a

pârâților, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

Fără îndoială, atitudinea pârâtei,

în sensul eludării dispozițiilor referitoare la obligativitatea emiterii

deciziei, îndrituiește instanța de trimitere, ca, în virtutea rolului activ

conferit de prevederile art. 129 C. proc. civ. , să impună pârâtei să răspundă

notificării.

În măsura în care atitudinea pârâtei

persistă în refuzul emiterii deciziei, instanța de judecată este îndreptățită

ca, intrând în fondul pricinii și analizând temeinic raportul juridic dedus

judecății, să oblige organul acționat în judecată să soluționeze cererea de

restituire în natură ce face obiectul notificării, având în vedere și celelalte

aspecte invocate de recurent.

În considerarea celor mai expuse,

instanța va admite recursul, va casa decizia și sentința pronunțate în cauză și

va trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, conform art. 313 alin. (1)

și art. 313 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul G.S.A. împotriva deciziei nr. 56/A din 6 februarie 2004 a Curții de

Apel București, secția a III – a civilă, pe care o casează.

Admite apelul formulat de G.S.A. împotriva

sentinței civile nr. 1316 din 27 septembrie 2002 a Tribunalului Călărași pe

care o desființează și trimite cauza pentru rejudecare acestei din urmă

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2004.