ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7046/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 2568 din 2 august 2002, reclamantul G.S.A. a chemat în judecată pârâții Primăria municipiului Călărași și Primarul municipiului Călărași pentru a fi obligați să-i restituie în natură terenul în suprafață de 600 mp, situat în str. G., teren pe care nu sunt edificate construcții. În motivarea acțiunii se arată că prin notificarea adresată Primăriei Călărași în baza Legii nr. 10/2001 a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 600 mp, teren rămas liber după demolarea imobilului însă ca urmare a decretului de expropriere nr. 197/1987.

Inițial a fost emisă dispoziția nr. 931/2001 prin care i s-au acordat despăgubiri bănești pentru teren (ofertă cu care nu a fost de acord), dispoziție revocată ulterior prin dispozitiv nr. 983 din 7 noiembrie 2001. S-a mai precizat că i s-a refuzat restituirea cu rea-credință, motivându-se că terenul a trecut în domeniul public, că este sistematizat și afectat investiției Primăriei Municipiului Călărași, ulterior fiind concesionat în parte ANL -ului pentru construirea de locuințe, dar apreciază că demersurile administrative s-au realizat prin încălcarea dispozițiilor legale în materie, prin trecerea terenului în proprietate publică procedându-se la o nouă expropriere, în condițiile în care a fost revendicat de către foștii proprietari în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin întâmpinarea formulată de pârâta Primăria Municipiului Călărași prin primar s-a invocat excepția prematurității introducerii acțiunii reclamantului, motivat de faptul că trebuia pronunțată numai după emiterea dispoziției motivată a primarului, ceea ce nu s-a realizat în cauză. În subsidiar a solicitat respingerea ca nefondată a cererii privind restituirea în natură a terenului, deoarece reclamantul nu poate beneficia decât de măsuri reparatorii prin echivalent ca urmare a includerii unei suprafețe de 11.000 mp teren (în care se află și cel al reclamantului) în inventarul terenurilor ce aparțin domeniului public prin HCV Călărași nr. 175/1999, terenul fiind sistematizat și având ca finalitate construirea unor locuințe (în locul sediului Consiliului Local, construcție ce nu a mai putut fi finalizată).

Prin sentința civilă nr. 1316 din 27 septembrie 2002, Tribunalul Călărași a admis excepția prematurității invocate de pârâta Primăria Municipiului Călărași. A fost respinsă excepția formulată de reclamantul G.S.A. împotriva pârâților Primăria Călărași și Primarul Municipiului Călărași ca prematur introdusă. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că legiuitorul a prevăzut în conținutul Legii nr. 10/2001 posibilitatea atacării în justiție numai a deciziilor emise de persoana deținătoare a imobilului prin care se fac oferte de restituire prin echivalent (art. 24) sau în cazul prevăzut de art. 31 din același act normativ, când se încheie procesul-verbal de divergență cu privire la valoarea și modalitatea de acordare a despăgubirilor.

În speță, nu a mai fost emisă o nouă dispoziție motivată de către pârâtă după revocarea celei cu nr. 931/2001, astfel că reclamantul nu se putea adresa instanței pentru a-i solicita judecarea pe fond a cererii, ci numai eventual, pe calea unei acțiuni în contencios administrativ prin care să solicite obligarea pârâtei la emiterea deciziei prevăzute de lege (lucru pe care nu l-a realizat reclamantul). Nici o dispoziție a Legii nr. 10/2001 nu lasă să se înțeleagă explicit sau implicit că persoana îndreptățită își poate exercita drepturile sale printr-o acțiune adresată direct instanței, nici măcar în situația în care persoana deținătoare nu emite decizia în condițiile și termenele stabilite de art. 24 și art. 31. În consecință, s-a stabilit că instanța poate fi investită cu o acțiune, având ca obiect restituirea în natură sau prin echivalent imobilului, numai după ce i-a fost comunicată decizia, aspecte ce au dus la soluția arătată anterior.

Prin decizia civilă nr. 56 A din 6 februarie 2003, Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, păstrând în esență motivarea instanței de fond, evidențiind că reclamantul în baza Legii nr. 10/2001 a solicitat restituirea în natură a terenului situat la adresa indicată, teren ce face parte dintr-o suprafață mai mare, de circa 11.000 mp, care prin Hotărârea Consiliului Local Călărași nr. 78/1993, modificată prin Hotărârea nr. 44/2001 s-a dispus ca aceasta să facă parte din domeniul public al Municipiului Călărași. Inventarul domeniului public al Municipiului Călărași s-a aprobat prin H.G. nr. 54/2002. În baza Legii nr. 29/1990 reclamantul s-a adresat Tribunalului Călărași și a solicitat desființarea Hotărârii Consiliului Local nr. 44/2001, acțiune care a fost respinsă.

Făcând parte din domeniul public, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din Constituția României și a art. 11 din Legea nr. 213/1998 s-a conchis că terenul este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil. În acest context, soluția primei instanțe s-a apreciat a fi corectă, deoarece reclamantul nu se putea adresa instanței de judecată pentru a solicita soluționarea pe fond a cererii, el având la dispoziție acțiunea în contencios administrativ, prin care să solicite obligarea pârâtei la emiterea deciziei prevăzute de lege și că în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța este abilitată să soluționeze numai contestația formulată de persoana îndreptățită împotriva deciziei emisă de persoana deținătoare a imobilului.

Și această decizie a fost supusă căii extraordinare a recursului, exercitate de reclamant. Motivele de recurs, amplu dezvoltate, prin conținutul expunerii criticilor, se încadrează în pct. 9 al ar. 304 C. proc. civ.

și reiterează motivele din apel cu privire la natura juridică a termenului de 60 de zile stipulat de prevederile Legii nr. 10/2001, ignorat de către instanță; impedimentul exercitării acțiunii în justiție cât timp nu a fost emisă o decizie (dispoziție) motivată de restituire în natură a bunurilor imobile și greșita considerare a prematurității ca o excepție în calea intentării unei acțiuni privind restituirea în natură a imobilului; în sprijinul cererii invocă și dispozițiile Legii nr. 213/1998, care prevăd că „nu sunt trecute bunuri în domeniul public care au aparținut celor expropriați prin decrete abuzive ale regimului comunist” invocă art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede că „dacă motivul exproprierii nu s-a executat, terenul liber de construcții se retrocedează în natură”.

Recursul este fondat. Pornind de la rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001, privind situația juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile de stat. În acest sens și în concordanță cu scopul elaborării actului normativ, este evident că dispozițiile neclare trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptățite.

În acest cadru trebuie privite prevederile art. 23 art. 23 alin. (1) din lege, potrivit cu care, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituirea în natură; în conformitate cu art. 24 alin. (1) al aceluiași act normativ, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat, în temeiul prevăzut de art. 23 alin. (1), să facă persoanei îndreptățite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. În lumina dispozițiilor legale mai sus evocate, legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptățite este imperativ, nu de recomandare.

Orice altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor. Dacă ar fi să considerăm că terenul are caracter de recomandare s-ar încălca indirect și s-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor sau, după caz, procedura acordării de despăgubiri și pe această cale s-ar îngrădi dreptul la reparație. Considerând că termenul are caracter imperativ, iar excepțiile fiind de strictă interpretare, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ca prematur introdusă este greșită și se impune schimbarea ei. Prevederile legale citate ilustrează că, indiferent dacă „persoanei îndreptățite” i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un drept ca atare, unitatea deținătoare este obligată ca, asupra solicitării adresate pe cale de notificare, să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată.

A afirma că, până la emiterea unei decizii motivate, dreptul persoanei îndreptățite este totuși respectat, permite unității deținătoare să amâne culpabil și nejustificat emiterea deciziei. Față de modul lacunar de reglementare a problemei în cuprinsul Legii nr. 10/2001, nu se poate determina cu precizie semnificația tăcerii. Aceasta este și rațiunea principiului conform căruia, unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge, exprimat în adagiul latin ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus . Având în vedere poziția procesuală a pârâților, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei. Fără îndoială, atitudinea pârâtei, în sensul eludării dispozițiilor referitoare la obligativitatea emiterii deciziei, îndrituiește instanța de trimitere, ca, în virtutea rolului activ conferit de prevederile art. 129 C. proc.

civ. , să impună pârâtei să răspundă notificării. În măsura în care atitudinea pârâtei persistă în refuzul emiterii deciziei, instanța de judecată este îndreptățită ca, intrând în fondul pricinii și analizând temeinic raportul juridic dedus judecății, să oblige organul acționat în judecată să soluționeze cererea de restituire în natură ce face obiectul notificării, având în vedere și celelalte aspecte invocate de recurent. În considerarea celor mai expuse, instanța va admite recursul, va casa decizia și sentința pronunțate în cauză și va trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, conform art. 313 alin. (1) și art. 313 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul G.S.A. împotriva deciziei nr. 56/A din 6 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III – a civilă, pe care o casează. Admite apelul formulat de G.S.A. împotriva sentinței civile nr. 1316 din 27 septembrie 2002 a Tribunalului Călărași pe care o desființează și trimite cauza pentru rejudecare acestei din urmă instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2004.