ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8373/2007

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Vâlcea, reclamanții G.N.M. și G.I.C. au chemat în judecată pe

pârâta SC S. SRL, solicitând obligarea acesteia să comunice dispoziția de

restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din Rm. Vâlcea, ce face

parte din moșia Inătești.

Prin sentința civilă nr. 306 din 18

mai 2006, tribunalul a respins acțiunea promovată, ca neîntemeiată.

S-a reținut în motivarea soluției,

că societățile privatizate, cum este și situația pârâtei, nu au calitatea de

unități deținătoare în înțelesul Legii nr. 10/2001 și ca atare, nu-i poate

incumba obligația de a soluționa o notificare ce i-a fost adresată în mod

greșit.

În plus, notificarea a fost

transmisă societății în anul 2003, cu depășirea termenului reglementat de art.

22 din Legea nr. 10/2001, constituind și acesta un argument care justifică

lipsa răspunsului la notificare din partea pârâtei.

Împotriva sentinței au declarat apel

reclamanții, care au susținut caracterul nelegal al soluției, întrucât pârâta

trebuia să emită decizie și, dacă nu avea calitatea de unitate deținătoare, să

trimită notificarea persoanei juridice obligate de lege să răspundă solicitării

lor.

S-a arătat ca fiind eronat și

considerentul potrivit căruia notificarea nu ar fi fost transmisă către pârâtă

în termen legal.

Apelul a fost admis prin decizia

civilă nr. 165/A din 19 septembrie 2006 a Curții de Apel Pitești și în

consecință, schimbată sentința, în sensul admiterii acțiunii și obligării

pârâtei să emită decizie de restituire sau nerestituire a imobilului deținut.

Potrivit considerentelor deciziei,

urmare a notificării pe care i-au adresat-o apelanții, intimata-pârâtă nu a

emis niciun fel de răspuns, pentru a se putea verifica, pe cale judecătorească,

dacă aceasta are sau nu calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr.

10/2001.

În aceste condiții, s-a apreciat ca

nelegală soluția de respingere a acțiunii de către prima instanță, cu motivarea

că reclamanții nu ar fi notificat o unitate deținătoare, ci o societate

comercială privatizată, căreia nu-i revin astfel de obligații.

Or, numai în măsura în care emitea o

decizie prin care se pronunța asupra restituirii sau nerestituirii imobilului

deținut, se putea verifica pe cale judecătorească, dacă pârâta este sau nu

unitate deținătoare.

Decizia a fost atacată cu recurs de

către intimata-pârâtă SC S. SRL, care a formulat critici sub următoarele

aspecte:

- Hotărârea este nelegală, fiind

dată cu încălcarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage

aplicabilitatea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, potrivit textului menționat,

obligația de a soluționa notificări în sistemul Legii nr. 10/2001, revine

persoanelor juridice la care statul sau o autoritate a administrației publice

centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar ori altei persoane

juridice de drept public.

În speță, recurenta nu îndeplinește

niciuna din aceste calități, fiind o societate comercială cu capital exclusiv

privat, înființată de persoane fizice, conform Legii nr. 31/1990.

Or, atâta timp cât legea nu a

stabilit în sarcina unor asemenea societăți atribuții în îndeplinirea

procedurii de restituire a imobilelor preluate abuziv, este cert că o decizie

emisă în această procedură, ar fi lipsită de efecte juridice.

- Prin hotărârea pronunțată s-a dat

mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), în condițiile în

care, prin apelul formulat, reclamanții nu au mai susținut teza obligării

societății pârâte la emiterea deciziei, ci au solicitat ca aceasta să fie

obligată la transmiterea notificării către o altă persoană juridică, având

atribuții în emiterea deciziei de restituire.

De aceea, prin obligarea societății

intimate la emiterea deciziei, instanța de apel nu a ținut seama de cererea

reclamanților și a încălcat principiul disponibilității.

Intimații-reclamanți nu au formulat

întâmpinare în termen legal, iar urmare a contractului de vânzare-cumpărare de

drepturi litigioase intervenit în faza recursului, calitatea procesuală a

acestora s-a transmis convențional către numitul T.N.M.

Examinând criticile aduse deciziei,

Înalta Curte urmează să constate caracterul lor nefondat.

Astfel, susținerea că în adoptarea

soluției s-ar fi încălcat dispozițiile art. 20 (actualmente art. 21) din Legea

nr. 10/2001, care definesc noțiunea de unitate deținătoare, nu poate fi

primită.

Prin obligarea la emiterea deciziei,

instanța de apel nu a lămurit și chestiunea de fond, legată de calitatea de

unitate deținătoare a pârâtei, ci doar faptul că acesteia i s-a transmis în termen

legal o notificare (având în vedere că, înregistrată inițial la Primărie,

înăuntrul termenului, aceasta a orientat solicitarea reclamanților către mai

multe societăți, identificate ca fiind deținătoare ale terenului).

Astfel învestită, societatea trebuia

să comunice răspuns reclamanților, mai ales că era vorba de o notificare

adresată mai întâi Primăriei, apreciată de aceasta ca fiind greșit îndreptată

și ca atare, reorientată către unitățile considerate ca deținătoare ale

bunului.

Numai în măsura în care unitatea

deținătoare nu este identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată

statul, prin Ministerul Finanțelor Publice [art. 28 alin. (3) din Legea nr.

10/2001].

În speță, Primăria a identificat

printre altele, ca fiind unitate deținătoare și societatea pârâtă, care la

rândul ei, nu a comunicat însă, niciun răspuns reclamanților.

Rezultă că, în mod corect, în

vederea stabilirii modalității în care își pot valorifica dreptul pe care

pretind că îl au, reclamanții au chemat în judecată pe pârâtă, solicitând

obligarea ei la emiterea deciziei de soluționare a notificării.

Este evident că la rezolvarea

notificării, în mod prealabil, va fi avută în vedere calitatea de unitate

deținătoare, ca o condiție de fond ce se impune a fi analizată prioritar.

- Critica referitoare la judecata

cauzei în afara cadrului procesual, respectiv, prin pronunțare plus petita

(art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) este de asemenea, nefondată.

Astfel, admițând apelul și schimbând

sentința, în sensul admiterii acțiunii, instanța de apel nu s-a putut pronunța

decât asupra obiectului învestirii [art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.]

așa cum a fost formulat de către reclamanți.

Împrejurarea că în calea de atac,

reclamanții nu ar mai fi susținut teza obligării pârâtei la emiterea deciziei,

ci doar obligarea acesteia la transmiterea notificării către o altă persoană

juridică, nu este de natură să modifice limitele învestirii instanței.

Așa cum însăși recurenta afirmă, o

modificare a cadrului procesual, prin modificarea obiectului cererii, este

inadmisibilă în calea de atac a apelului [art. 294 alin. (1) C. proc. civ.],

neputând fi luată în examinare de către instanță.

Ca atare, instanța de apel nu putea

lua act de formularea unei cereri noi în această fază procesuală, judecata limitându-se,

la evocarea fondului, în urma admiterii apelului, la ceea ce făcuse obiectul

legalei învestiri a primei instanțe.

Față de considerentele arătate,

criticile formulate au fost apreciate nefondate, recursul urmând să fie respins

în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

pârâta SC S. SRL împotriva deciziei nr. 165/A din 19 septembrie 2006 a Curții

de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie

2007.