ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8373/2007

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanții G.N.M. și G.I.C. au chemat în judecată pe pârâta SC S. SRL, solicitând obligarea acesteia să comunice dispoziția de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din Rm. Vâlcea, ce face parte din moșia Inătești. Prin sentința civilă nr. 306 din 18 mai 2006, tribunalul a respins acțiunea promovată, ca neîntemeiată. S-a reținut în motivarea soluției, că societățile privatizate, cum este și situația pârâtei, nu au calitatea de unități deținătoare în înțelesul Legii nr. 10/2001 și ca atare, nu-i poate incumba obligația de a soluționa o notificare ce i-a fost adresată în mod greșit.

În plus, notificarea a fost transmisă societății în anul 2003, cu depășirea termenului reglementat de art. 22 din Legea nr. 10/2001, constituind și acesta un argument care justifică lipsa răspunsului la notificare din partea pârâtei. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, care au susținut caracterul nelegal al soluției, întrucât pârâta trebuia să emită decizie și, dacă nu avea calitatea de unitate deținătoare, să trimită notificarea persoanei juridice obligate de lege să răspundă solicitării lor. S-a arătat ca fiind eronat și considerentul potrivit căruia notificarea nu ar fi fost transmisă către pârâtă în termen legal. Apelul a fost admis prin decizia civilă nr. 165/A din 19 septembrie 2006 a Curții de Apel Pitești și în consecință, schimbată sentința, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei să emită decizie de restituire sau nerestituire a imobilului deținut.

Potrivit considerentelor deciziei, urmare a notificării pe care i-au adresat-o apelanții, intimata-pârâtă nu a emis niciun fel de răspuns, pentru a se putea verifica, pe cale judecătorească, dacă aceasta are sau nu calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001. În aceste condiții, s-a apreciat ca nelegală soluția de respingere a acțiunii de către prima instanță, cu motivarea că reclamanții nu ar fi notificat o unitate deținătoare, ci o societate comercială privatizată, căreia nu-i revin astfel de obligații. Or, numai în măsura în care emitea o decizie prin care se pronunța asupra restituirii sau nerestituirii imobilului deținut, se putea verifica pe cale judecătorească, dacă pârâta este sau nu unitate deținătoare.

Decizia a fost atacată cu recurs de către intimata-pârâtă SC S. SRL, care a formulat critici sub următoarele aspecte: - Hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage aplicabilitatea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, potrivit textului menționat, obligația de a soluționa notificări în sistemul Legii nr. 10/2001, revine persoanelor juridice la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar ori altei persoane juridice de drept public. În speță, recurenta nu îndeplinește niciuna din aceste calități, fiind o societate comercială cu capital exclusiv privat, înființată de persoane fizice, conform Legii nr. 31/1990.

Or, atâta timp cât legea nu a stabilit în sarcina unor asemenea societăți atribuții în îndeplinirea procedurii de restituire a imobilelor preluate abuziv, este cert că o decizie emisă în această procedură, ar fi lipsită de efecte juridice. - Prin hotărârea pronunțată s-a dat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), în condițiile în care, prin apelul formulat, reclamanții nu au mai susținut teza obligării societății pârâte la emiterea deciziei, ci au solicitat ca aceasta să fie obligată la transmiterea notificării către o altă persoană juridică, având atribuții în emiterea deciziei de restituire. De aceea, prin obligarea societății intimate la emiterea deciziei, instanța de apel nu a ținut seama de cererea reclamanților și a încălcat principiul disponibilității.

Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare în termen legal, iar urmare a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase intervenit în faza recursului, calitatea procesuală a acestora s-a transmis convențional către numitul T.N.M. Examinând criticile aduse deciziei, Înalta Curte urmează să constate caracterul lor nefondat. Astfel, susținerea că în adoptarea soluției s-ar fi încălcat dispozițiile art. 20 (actualmente art. 21) din Legea nr. 10/2001, care definesc noțiunea de unitate deținătoare, nu poate fi primită. Prin obligarea la emiterea deciziei, instanța de apel nu a lămurit și chestiunea de fond, legată de calitatea de unitate deținătoare a pârâtei, ci doar faptul că acesteia i s-a transmis în termen legal o notificare (având în vedere că, înregistrată inițial la Primărie, înăuntrul termenului, aceasta a orientat solicitarea reclamanților către mai multe societăți, identificate ca fiind deținătoare ale terenului).

Astfel învestită, societatea trebuia să comunice răspuns reclamanților, mai ales că era vorba de o notificare adresată mai întâi Primăriei, apreciată de aceasta ca fiind greșit îndreptată și ca atare, reorientată către unitățile considerate ca deținătoare ale bunului. Numai în măsura în care unitatea deținătoare nu este identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanțelor Publice [art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001]. În speță, Primăria a identificat printre altele, ca fiind unitate deținătoare și societatea pârâtă, care la rândul ei, nu a comunicat însă, niciun răspuns reclamanților. Rezultă că, în mod corect, în vederea stabilirii modalității în care își pot valorifica dreptul pe care pretind că îl au, reclamanții au chemat în judecată pe pârâtă, solicitând obligarea ei la emiterea deciziei de soluționare a notificării.

Este evident că la rezolvarea notificării, în mod prealabil, va fi avută în vedere calitatea de unitate deținătoare, ca o condiție de fond ce se impune a fi analizată prioritar. - Critica referitoare la judecata cauzei în afara cadrului procesual, respectiv, prin pronunțare plus petita (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) este de asemenea, nefondată. Astfel, admițând apelul și schimbând sentința, în sensul admiterii acțiunii, instanța de apel nu s-a putut pronunța decât asupra obiectului învestirii [art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.] așa cum a fost formulat de către reclamanți. Împrejurarea că în calea de atac, reclamanții nu ar mai fi susținut teza obligării pârâtei la emiterea deciziei, ci doar obligarea acesteia la transmiterea notificării către o altă persoană juridică, nu este de natură să modifice limitele învestirii instanței.

Așa cum însăși recurenta afirmă, o modificare a cadrului procesual, prin modificarea obiectului cererii, este inadmisibilă în calea de atac a apelului [art. 294 alin. (1) C. proc. civ.], neputând fi luată în examinare de către instanță. Ca atare, instanța de apel nu putea lua act de formularea unei cereri noi în această fază procesuală, judecata limitându-se, la evocarea fondului, în urma admiterii apelului, la ceea ce făcuse obiectul legalei învestiri a primei instanțe. Față de considerentele arătate, criticile formulate au fost apreciate nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta SC S. SRL împotriva deciziei nr. 165/A din 19 septembrie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2007.