ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6388/2010

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 856 din 22 octombrie 2009, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a respins excepția tardivității contestației, ridicată din oficiu; a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârât; a admis contestația formulată de reclamantul T.G. împotriva dispoziției nr. 915 din 18 februarie 2009 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea; a anulat dispoziția nr. 915 din 18 februarie 2009 și, în consecință, a dispus restituirea în parte a terenului solicitat prin „notificarea” din 29 noiembrie 2005, respectiv terenul în suprafață de 91,28 mp, identificat prin planul de amplasament și delimitare de la fila 47 dosar.

Pentru a respinge excepția tardivității contestației, tribunalul a reținut că data comunicării efective a dispoziției nr. 915/2009 este 25 martie 2009 și că față de această dată contestația reclamantului apare ca fiind formulată în termenul legal. Excepția autorității de lucru judecat a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece sentința civilă nr. 353/2003, în raport de care a fost invocată această excepție, a avut ca obiect o contestație împotriva altei dispoziții decât cea atacată în prezenta cauză, care vizează un alt imobil decât cel în litigiu. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, în mod nelegal, pârâtul nu s-a pronunțat în fond cu privire la notificarea din 29 noiembrie 2005, deși o atare obligație îi fusese stabilită în sarcină prin decizia civilă nr. 156/A/2007 a Curții de Apel Pitești, definitivă și irevocabilă.

Cererea de restituire a diferenței de teren de 91,28 mp este întemeiată, în condițiile în care reclamantul a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la restituire, el fiind moștenitorul defuncților proprietari deposedați abuziv, prin expropriere, de suprafața solicitată. În ceea ce privește forma de reparație cuvenită reclamantului, s-a apreciat că aceasta este restituirea în natură, deoarece suprafața de teren solicitată este liberă în sensul Legii nr. 10/2001. Deși folosită ca parcare de către SC Vâlceana SA, suprafața în litigiu nu figurează în documentele și ridicările topografice pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate al acestei societăți. Împotriva sentinței au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 14/ A din 04 februarie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul pârâtului și a schimbat sentința apelată, în sensul respingerii contestației; prin aceeași decizie, s-a respins apelul reclamantului, ca nefondat. Pentru a admite apelul pârâtului, curtea a reținut, în principal, tardivitatea contestației, iar, în subsidiar, tardivitatea formulării notificării de către reclamant. Astfel, în ceea ce privește data formulării contestației, s-a apreciat că aceasta depășește termenul legal de 30 de zile, care a început să curgă de la data de 20 februarie 2009, când reclamantul a primit recomandata cu nr. x, expediată de Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea.

Susținerea reclamantului în sensul că plicul primit ar fi fost gol și că s-ar fi adresat deîndată expeditorului spre a i se comunica conținutul lui este nedovedită, câtă vreme nu există vreo adresare înregistrată la instituția Primarului Municipiului Râmnicu Vâlcea în acest sens, pentru a se putea discuta eventuala plauzibilitate a unei expediții eronate. Este evident că, în vederea evingerii depășirii termenului de adresare, apărătorul reclamantului a făcut o nouă cerere de comunicare, cu depășirea termenului de 30 de zile pentru sesizarea instanței, cererea fiind înregistrată din 25 martie 2009 (fila 5). Chiar dacă s-ar trece peste lipsa oricărei dovezi a susținerilor potrivit cărora la data de 20 februarie 2009 s-ar fi comunicat reclamantului un plic gol, este de observat că, și în ceea ce privește motivul pentru care însăși cererea adresată prin notificarea din anul 2005 a fost respinsă, respectiv cel al tardivei formulări, soluția primei instanțe este greșită.

Astfel, prin nicio dispoziție a Legii nr. 247/2005, legiuitorul nu a intenționat să instituie un nou termen de formulare a notificării, altul decât cel prevăzut de Legea nr. 10/2001, așa cum a fost el prelungit succesiv. De altfel, nici tribunalul nu a reținut că s-ar fi instituit un nou termen prin legea modificatoare și completatoare, ci a caracterizat noua adresare drept o cerere anexă de precizare a solicitării formulată în anul 2001. Procedura nu este prevăzută de lege, cu atât mai mult cu cât ea survine după ce deja fusese soluționată în instanță o plângere împotriva răspunsului dat la prima notificare ce a privit terenul despre care s-a susținut că a fost dobândit cu aceleași înscrisuri depuse și în prezenta cauză.

În mod greșit tribunalul a reținut că prin decizia nr. 156/A/2007 a Curții de Apel Pitești s-ar fi stabilit că noua notificare a fost formulată în termen. În realitate, instanța a stabilit că, prin cererea adresată direct la unitatea deținătoare după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, petentul a înțeles să formuleze o veritabilă notificare, motiv pentru care se impune ca ea să urmeze procedura stabilită de art. 23 din Legea nr. 10/2001, în sensul soluționării printr-o dispoziție sau decizie.

Cu acel prilej, curtea de apel a constatat că prima instanță a examinat îndrituirea reclamantului prin prisma termenului de formulare a notificării, dar și prin prisma excepției autorității lucrului judecat, înlăturând însă aceste considerente ale soluției atacate, cu motivarea că ele nu puteau fi examinate de către instanța de judecată în lipsa unei dispoziții prin care entitatea notificată să-și fi executat obligația impusă de lege, în sensul de a formula un răspuns la notificarea adresată. Pe cale de consecință, soluția judecătorească a fost de obligare a pârâtului Municipiul Râmnicu Vâlcea de a emite o dispoziție sau decizie motivată cu privire la notificarea înregistrată din 29 noiembrie 2005, referitoare la restituirea în natură a terenului de 150 mp (fila 10 dosar fond).

Nicăieri în motivarea acestei soluții, instanța nu a făcut aprecieri cu privire la existența unui termen nou acordat prin legea modificatoare și completatoare, așa cum greșit a reținut tribunalul în prezenta cauză, instanța de control arătând exclusiv faptul că prima instanță nu avea voie să cerceteze excepții privitoare la termenul și forma celei de a doua notificări mai înainte de a se fi emis un răspuns de către entitatea deținătoare. În aceste condiții, este mai mult decât evident că noua notificare, adresată în anul 2005, se situează în afara termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care este tardivă, așa cum a și fost motivată respingerea cererii prin dispoziția din 18 februarie 2009. În atare situație, chestiunea formei prevăzută de art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, este inutil a mai fi examinată.

Dată fiind constatarea tardivității adresării către instanță și, în subsidiar, a tardivității formulării notificării, curtea de apel a apreciat că nu se mai impune analizarea celorlalte critici din apelul pârâtului. Cum apelul formulat de reclamant vizează întinderea dreptului la restituire, iar în examinarea apelului pârâtului s-a constatat că soluția dată asupra fondului este greșită prin prisma celor de mai sus, curtea de apel a apreciat că apelul reclamantului se impune a fi respins ca nefondat. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a criticat-o, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, pentru următoarele motive: 1. Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că Legea nr. 247/2005 nu permite formularea de noi cereri pentru bunurile preluate abuziv de către stat, cu consecința însușirii eronate a soluției administrative de respingere a notificării ca tardiv formulată.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel nu a analizat apărările formulate de reclamant pe aspectul în discuție, în ședință publică și prin concluziile scrise. Motivarea hotărârii constituie pentru părți o garanție put ernică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele sup erioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac, judecătorul având obligația să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere. De asemenea, în jurisprudența CEDO s-a statuat că nemotivarea hotărârii reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prevăzut și garantat de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, și că este necesar ca, în motivarea hotărârii, să se regăsească argumentele decisive pentru soluționarea cauzei, judecătorul având obligația de a răspunde la toate capetele de cerere.

Rezultă că, prin nemotivarea hotărârii, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană, dar și dispozițiile art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție. 2. În speță, nu este vorba despre o nouă notificare formulată în baza Legii nr. 247/2005, ci despre o solicitare de a se atribui în natură diferența de teren neacordată cu ocazia formulării primei notificări, când cererea a fost admisă parțial, apreciindu-se că terenul nu poate fi restituit în natură, pentru că ar face parte din domeniul public, fiind folosit ca parcare.

Or, Legea nr. 247/2005 a lărgit posibilitatea de restituire a unor bunuri în natură, care anterior fuseseră exceptate, prin art. 16 fiind permisă restituirea sediilor de școli, muzee, palate etc. În art. 21 din Legea 247/2005 se prevede posibilitatea restituirii în natură a unui bun pentru care s-au acordat despăgubiri (astfel cum a fost propunerea la prima notificare și pentru reclamant), chiar și în faza finală a procedurilor: „dacă, pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale, aceasta stabilește că imobilul pentru care s-a stabilit plata de despăgubiri este restituibil în natură, prin decizie motivată va proceda la restituirea acestuia”. De aici concluzia logică, în sensul că era necesar și obligatoriu ca reclamantul să formuleze cerere în baza Legii nr. 247/2005, care nu a reprezentat în fapt o nouă notificare, astfel încât greșit primarul a respins notificarea ca tardiv formulată, iar curtea de apel a menținut soluția ca legală sub acest aspect.

Întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, ci pe excepție, recurentul a solicitat admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță. Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare în termenul legal. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Recurentul se plânge, în primul rând, de faptul că instanța de apel nu i-a analizat apărările formulate pe aspectul tardivității notificării, susținând astfel că hotărârea recurată este nemotivată, ceea ce îi încălcă dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dreptul de acces la justiție, garantat de art. 21 din Constituția României.

Aceste critici nu sunt întemeiate. Pe aspectul termenului de formulare a notificării, cu privire la care purta apelul pârâtului, reclamantul nu a invocat nicio apărare prin întâmpinarea depusă în apel (filele 19-21 dosar) și nici cu ocazia dezbaterilor asupra apelurilor exercitate în cauză, fapt ce rezultă din practicaua hotărârii recurate (fila 35 dosar apel). Singurele apărări formulate de reclamant pe acest aspect, cu trimitere la dispozițiile Legii nr. 247/2005 și la decizia civilă nr. 156/ A din 13 aprilie 2007 a Curții de Apel Pitești, se regăsesc în notele scrise depuse la fond (filele 61-63 dosar tribunal), iar acestea au fost avute în vedere de instanța de apel în dezlegarea problemei tardivității notificării.

În considerentele deciziei recurate se analizează pe larg efectele deciziei civile nr. 156/A/2007 a Curții de Apel Pitești, precum și reglementarea din Legea nr. 247/2005 cu referire la respectarea de către reclamant a termenului de formulare a notificării înregistrate din 29 noiembrie 2005 la Primăria municipiului Râmnicu Vâlcea. Prin urmare, instanța de apel a examinat efectiv problema termenului de formulare a notificării din 2005 și a răspuns argumentelor părților pe acest aspect, respectând astfel exigențele dreptului la un proces echitabil și asigurând, în felul acesta, accesul efectiv la justiție. Așa fiind, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României.

2. Concluzia instanței de apel privind tardivitatea notificării reclamantului este corectă, așa încât nici criticile în acest sens nu sunt întemeiate. Astfel, contrar susținerilor recurentului, cererea din 2005, soluționată prin dispoziția contestată în prezenta cauză, nu putea fi socotită o „precizare” la notificarea formulată de el în anul 2001, în condițiile în care notificarea din 2001 fusese deja soluționată, prin dispoziție motivată, de către entitatea deținătoare a imobilului. De altfel, faptul că cererea de restituire formulată de reclamant în anul 2005 reprezintă o nouă notificare a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 156/A din 13 aprilie 2007 a Curții de Apel Pitești.

Prin această decizie, s-a reținut că cererea înregistrată de reclamant la Primăria Râmnicu Vâlcea, din 29 noiembrie 2005, „reprezintă o veritabilă notificare (…), iar în atare situație, unitatea administrativă, deținătoare a terenului, trebuia să soluționeze notificarea potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv art. 23 din aceasta, prin emiterea unei dispoziții sau, după caz, a unei decizii asupra cererii de restituire (…).” Cu această motivare, Curtea de Apel Pitești a dispus obligarea unității deținătoare să emită decizie sau dispoziție motivată cu privire la notificarea din 29 noiembrie 2005, referitoare la restituirea în natură a terenului în suprafață de 150 mp situat în Râmnicu Vâlcea, str. Gib Mihăescu, reținând, totodată, că termenul de formulare a notificării nu poate fi analizat decât după emiterea unei dispoziții motivate de răspuns la notificare.

În raport de aceste statuări irevocabile, în mod corect în prezenta cauză, având ca obiect contestația împotriva dispoziției de soluționare a notificării din 29 noiembrie 2005, s-a analizat dacă a fost respectat termenul legal de formulare a notificării. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut, în mod legal, că notificarea formulată de reclamant în anul 2005 este tardivă. Recurentul susține fără temei că Legea nr. 247/2005 ar permite formularea, după intrarea sa în vigoare, de noi notificări pentru restituirea în natură a anumitor categorii de bunuri exceptate de la această măsură prin dispozițiile inițiale ale Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptățite să obțină măsuri reparatorii aveau obligația de a formula în termenul prevăzut de această dispoziție legală o notificare prin care învesteau entitatea deținătoare cu analiza pretențiilor pe care înțelegeau să le formuleze cu privire la un anumit bun imobil. Termenul de notificare, de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 ianuarie 2001, a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 până la data 14 februarie 2002. El nu a suferit, însă, nicio modificare prin dispoziții legale ulterioare, așadar nici prin Legea nr. 247/2005, fiind aplicabil tuturor categoriilor de persoane pretins îndreptățite la măsuri reparatorii, fără nicio distincție.

Acest termen s-a aplicat și persoanelor care au pretins măsuri reparatorii pentru imobilele având destinațiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din lege, respectiv imobilele ocupate de unități și instituții de învățământ din sistemul de stat, de unități sanitare și de asistență medico-socială din sistemul public, de sedii ale administrației publice centrale și locale de stat și ale altor instituții de interes public, precum și de instituții publice de cultură, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-cultural. Nerespectarea de către persoanele îndreptățite a termenului de notificare atrage, potrivit art. 21 alin. (5) din lege, pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.

Fiind un termen de decădere, regimul său juridic este cel prevăzut de dispozițiile art. 103 C. proc. civ., dispoziții prin care se reglementează condițiile în care persoana care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act de procedură poate cere repunerea în termen, adică condițiile în care o persoană poate cere și obține efectuarea actului procedural după expirarea termenului legal. Referitor la termenul de notificare, după cum deja s-a arătat, nu a intervenit nicio modificare legislativă, anume conținutul său nu a fost modificat, nici explicit și nici implicit, prin instituirea unui caz legal le repunere în termen, așa cum s-ar deduce din trimiterea făcută de recurent la modificările aduse art. 16 din Legea nr. 10/2001 prin dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Dincolo de faptul că dispozițiile art. 16 sunt inaplicabile în cauză, deoarece imobilul litigios nu se încadrează în categoriile de imobile la care acestea se referă, este de menționat că, într-adevăr, dispozițiile art. 16 s-au modificat prin art. I pct. 37 și pct. 38 din Legea nr. 247/2005, însă modificarea nu a fost în sensul invocat de recurent, anume în sensul instituirii unui nou drept/posibilități de a cere restituirea în natură a categoriilor de imobile enunțate de art. 16 alin. (1), după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Prin dispozițiile art. 1 pct. 37 din Legea nr. 247/2005, cu referire la imobilele prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit în sarcina foștilor proprietari, cărora aceste imobile le-au fost restituite în natură în cadrul acestei legi de reparație, obligativitatea de a le menține afectațiunea lor specială pentru anumite perioade de timp, iar prin dispozițiile art. I pct. 38 s-a abrogat alin. 5 al art. 16. Prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 s-a prevăzut, totodată, posibilitatea înlocuirii măsurilor reparatorii prin echivalent atribuite foștilor proprietari prin decizii sau dispoziții emise de entitățile deținătoare, în sensul art. 16 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu măsura restituirii în natură condiționat de menținerea afectațiunii speciale a acestora pentru o perioadă de timp determinată.

În această din urmă situație, legiuitorul a prevăzut însă și norme procedurale în cadrul cărora beneficiarii măsurilor reparatorii pot obține înlocuirea acestora cu măsura restituirii în natură. Astfel, prin art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 247/2005 s-a statuat că „deciziile sau dispozițiile ori, după caz, ordinele conducătorilor autorităților administrației publice centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu modificările aduse de prezentul titlu, emise până la data intrării în vigoare a prezentei legi și nevalorificate, pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi” și că „hotărârea pronunțată de prima instanța poate fi atacată cu recurs la curtea de apel”.

Rezultă că nici pentru imobilele prevăzute la art. 16 din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 nu a instituit un nou termen de formulare a notificării de restituire, altul decât cel prevăzut de Legea nr. 10/2001, ci a deschis doar calea înlocuirii măsurilor reparatorii în echivalent acordate în baza Legii nr. 10/2001 nemodificată, sens în care a instituit un nou termen în care pot fi atacate deciziile/ dispozițiile de restituire emise anterior intrării sale în vigoare și nevalorificate până la acest moment. Nici dispozițiile art. 21 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu susțin teza că prin această lege s-ar fi instituit un nou drept de a se cere restituirea în natură a categoriilor de imobile enunțate de art. 16 alin. (1), după data intrării sale în vigoare, cum greșit se pretinde în recurs.

Potrivit art. 21 alin. (1) Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dacă, pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale, aceasta stabilește că imobilul pentru care s-a stabilit plata de despăgubiri este restituibil în natură, prin decizie motivată va proceda la restituirea acestuia. Dispozițiile enunțate fac parte din dispozițiile tranzitorii și finale ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, urmând a fi raportate la condițiile de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pe care acest titlu le reglementează.

Or, printre aceste condiții nu este recunoscut persoanelor ce se pretind îndreptățite un nou termen de formulare a notificării de restituire, altul decât cel din art. 22 al Legii nr. 10/2001, republicată, prelungit succesiv până la 14 februarie 2002. Rezultă că posibilitatea restituirii în natură pe care o prevede art. 21 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este și ea subordonată condiției ca persoana ce se pretinde îndreptățită să fi formulat notificare de restituire în termenul instituit de Legea nr. 10/2001, astfel cum acesta a fost prelungit prin O.U.G. nr. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001. În consecință, urmează a se reține că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente pe aspectul termenului de formulare a notificării atunci când a stabilit că notificarea din 2005 a reclamantului este tardivă.

Având în vedere toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul reclamantului apare ca nefondat și îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.G. împotriva deciziei civile nr. 14/ A din 4 februarie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2010.