ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6388/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6388/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 856 din 22 octombrie

2009, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a respins excepția tardivității

contestației, ridicată din oficiu; a respins excepția autorității de lucru

judecat, invocată de pârât; a admis contestația formulată de reclamantul T.G.

împotriva dispoziției nr. 915 din 18 februarie 2009 emisă de pârâtul Primarul

Municipiului Râmnicu Vâlcea; a anulat dispoziția nr. 915 din 18 februarie 2009

și, în consecință, a dispus restituirea în parte a terenului solicitat prin „notificarea”

din 29 noiembrie 2005, respectiv terenul în suprafață de 91,28 mp, identificat

prin planul de amplasament și delimitare de la fila 47 dosar.

Pentru

a respinge excepția tardivității contestației, tribunalul a reținut că data

comunicării efective a dispoziției nr. 915/2009 este 25 martie 2009 și că față

de această dată contestația reclamantului apare ca fiind formulată în termenul

legal.

Excepția

autorității de lucru judecat a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece sentința

civilă nr. 353/2003, în raport de care a fost invocată această excepție, a avut

ca obiect o contestație împotriva altei dispoziții decât cea atacată în

prezenta cauză, care vizează un alt imobil decât cel în litigiu.

Pe

fondul cauzei, tribunalul a reținut că, în mod nelegal, pârâtul nu s-a

pronunțat în fond cu privire la notificarea din 29 noiembrie 2005, deși o atare

obligație îi fusese stabilită în sarcină prin decizia civilă nr. 156/A/2007 a

Curții de Apel Pitești, definitivă și irevocabilă.

Cererea

de restituire a diferenței de teren de 91,28 mp este întemeiată, în condițiile

în care reclamantul a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la

restituire, el fiind moștenitorul defuncților proprietari deposedați abuziv,

prin expropriere, de suprafața solicitată. În ceea ce privește forma de reparație

cuvenită reclamantului, s-a apreciat că aceasta este restituirea în natură,

deoarece suprafața de teren solicitată este liberă în sensul Legii nr. 10/2001.

Deși folosită ca parcare de către SC Vâlceana SA, suprafața în litigiu nu figurează

în documentele și ridicările topografice pentru obținerea certificatului de atestare

a dreptului de proprietate al acestei societăți.

Împotriva

sentinței au declarat apel ambele părți.

Prin

decizia civilă nr. 14/ A din 04 februarie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția civilă,

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu

minori și de familie, a admis apelul pârâtului și a schimbat sentința apelată,

în sensul respingerii contestației; prin aceeași decizie, s-a respins apelul

reclamantului, ca nefondat.

Pentru

a admite apelul pârâtului, curtea a reținut, în principal, tardivitatea

contestației, iar, în subsidiar, tardivitatea formulării notificării de către

reclamant.

Astfel,

în ceea ce privește data formulării contestației, s-a apreciat că aceasta

depășește termenul legal de 30 de zile, care a început să curgă de la data de

20 februarie 2009, când reclamantul a primit recomandata cu nr. x, expediată de

Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea.

Susținerea

reclamantului în sensul că plicul primit ar fi fost gol și că s-ar fi adresat

deîndată expeditorului spre a i se comunica conținutul lui este nedovedită,

câtă vreme nu există vreo adresare înregistrată la instituția Primarului

Municipiului Râmnicu Vâlcea în acest sens, pentru a se putea discuta eventuala

plauzibilitate a unei expediții eronate.

Este evident că, în

vederea evingerii depășirii termenului de adresare, apărătorul reclamantului a

făcut o nouă cerere de comunicare, cu depășirea termenului de 30 de zile pentru

sesizarea instanței, cererea fiind înregistrată din 25 martie 2009 (fila 5).

Chiar

dacă s-ar trece peste lipsa oricărei dovezi a susținerilor potrivit cărora la

data de 20 februarie 2009 s-ar fi comunicat reclamantului un plic gol, este de observat

că, și în ceea ce privește motivul pentru care însăși cererea adresată prin

notificarea din anul 2005 a fost respinsă, respectiv cel al tardivei formulări,

soluția primei instanțe este greșită.

Astfel,

prin nicio dispoziție a Legii nr. 247/2005, legiuitorul nu a intenționat să instituie

un nou termen de formulare a notificării, altul decât cel prevăzut de Legea nr.

10/2001, așa cum a fost el prelungit succesiv.

De

altfel, nici tribunalul nu a reținut că s-ar fi instituit un nou termen prin

legea modificatoare și completatoare, ci a caracterizat noua adresare drept o

cerere anexă de precizare a solicitării formulată în anul 2001.

Procedura

nu este prevăzută de lege, cu atât mai mult cu cât ea survine după ce deja

fusese soluționată în instanță o plângere împotriva răspunsului dat la prima

notificare ce a privit terenul despre care s-a susținut că a fost dobândit cu

aceleași înscrisuri depuse și în prezenta cauză.

În

mod greșit tribunalul a reținut că prin decizia nr. 156/A/2007 a Curții de Apel

Pitești s-ar fi stabilit că noua notificare a fost formulată în termen. În

realitate, instanța a stabilit că, prin cererea adresată direct la unitatea

deținătoare după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005,

petentul a înțeles să formuleze o veritabilă notificare, motiv pentru care se impune

ca ea să urmeze procedura stabilită de art. 23 din Legea nr. 10/2001, în sensul

soluționării printr-o dispoziție sau decizie.

Cu

acel prilej, curtea de apel a constatat că prima instanță a examinat îndrituirea

reclamantului prin prisma termenului de formulare a notificării, dar și prin

prisma excepției autorității lucrului judecat, înlăturând însă aceste

considerente ale soluției atacate, cu motivarea că ele nu puteau fi examinate

de către instanța de judecată în lipsa unei dispoziții prin care entitatea

notificată să-și fi executat obligația impusă de lege, în sensul de a formula

un răspuns la notificarea adresată. Pe cale de consecință, soluția

judecătorească a fost de obligare a pârâtului Municipiul Râmnicu Vâlcea de a

emite o dispoziție sau decizie motivată cu privire la notificarea înregistrată din

29 noiembrie 2005, referitoare la restituirea în natură a terenului de 150 mp

(fila 10 dosar fond).

Nicăieri

în motivarea acestei soluții, instanța nu a făcut aprecieri cu privire la

existența unui termen nou acordat prin legea modificatoare și completatoare,

așa cum greșit a reținut tribunalul în prezenta cauză, instanța de control

arătând exclusiv faptul că prima instanță nu avea voie să cerceteze excepții

privitoare la termenul și forma celei de a doua notificări mai înainte de a se fi

emis un răspuns de către entitatea deținătoare.

În

aceste condiții, este mai mult decât evident că noua notificare, adresată în

anul 2005, se situează în afara termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv

pentru care este tardivă, așa cum a și fost motivată respingerea cererii prin

dispoziția din 18 februarie 2009.

În

atare situație, chestiunea formei prevăzută de art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată, este inutil a mai fi examinată.

Dată

fiind constatarea tardivității adresării către instanță și, în subsidiar, a

tardivității formulării notificării, curtea de apel a apreciat că nu se mai

impune analizarea celorlalte critici din apelul pârâtului.

Cum

apelul formulat de reclamant vizează întinderea dreptului la restituire, iar în

examinarea apelului pârâtului s-a constatat că soluția dată asupra fondului

este greșită prin prisma celor de mai sus, curtea de apel a apreciat că apelul

reclamantului se impune a fi respins ca nefondat.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a criticat-o,

în baza art.

304 pct. 9 C. proc. civ., ca

fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, pentru următoarele

motive:

1.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că Legea nr. 247/2005 nu permite formularea

de noi cereri pentru bunurile preluate abuziv de către stat, cu consecința

însușirii eronate a soluției administrative de respingere a notificării ca

tardiv formulată.

Pentru a ajunge la

această concluzie, instanța de apel nu a analizat apărările formulate de reclamant

pe aspectul în discuție, în ședință publică și prin concluziile scrise.

Motivarea hotărârii

constituie pentru părți o garanție put

ernică

împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele sup

erioare un element necesar în exercitarea controlului

declanșat

prin căile de atac, judecătorul având obligația să motiveze

soluția dată fiecărui capăt de cerere.

De

asemenea, în jurisprudența CEDO s-a

statuat

că nemotivarea hotărârii reprezintă o încălcare a dreptului la

un proces

echitabil, prevăzut și garantat de art. 6 din Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului, și că este necesar ca, în motivarea hotărârii, să

se regăsească argumentele decisive pentru soluționarea cauzei, judecătorul

având obligația de a răspunde la toate capetele de cerere.

Rezultă

că, prin nemotivarea hotărârii, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6

din Convenția Europeană, dar și dispozițiile art. 21 din Constituție privind

accesul liber la justiție.

formulată

în baza Legii

nr. 247/2005, ci despre o solicitare de a se atribui în

natură diferența de

teren

neacordată

cu ocazia formulării primei notificări, când cererea a fost admisă parțial,

apreciindu-se că terenul nu poate fi

restituit

în natură, pentru că ar face parte din domeniul public, fiind

folosit ca

parcare.

Or,

Legea nr. 247/2005 a lărgit posibilitatea de restituire a unor bunuri în

natură, care anterior fuseseră exceptate, prin art. 16 fiind permisă

restituirea sediilor de școli, muzee, palate etc.

În

art. 21 din Legea 247/2005 se prevede posibilitatea restituirii în natură a

unui bun pentru care s-au acordat despăgubiri (astfel cum a fost propunerea la

prima notificare și pentru reclamant), chiar și în faza finală a procedurilor: „dacă,

pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale, aceasta stabilește că

imobilul pentru care s-a stabilit plata de despăgubiri este

restituibil în natură, prin decizie motivată va

proceda la restituirea

acestuia”.

De

aici concluzia logică, în sensul că era necesar și

obligatoriu ca reclamantul să formuleze cerere în baza Legii nr. 247/2005,

care nu a

reprezentat în fapt o nouă notificare, astfel încât greșit

primarul a respins notificarea ca tardiv formulată, iar curtea de apel a

menținut soluția ca legală sub acest aspect.

Întrucât

instanța de apel nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, ci pe excepție, recurentul

a solicitat admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare la

aceeași instanță.

Intimatul-pârât

nu a depus întâmpinare în termenul legal.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

1.

Recurentul se plânge, în primul rând, de faptul că instanța de apel nu i-a

analizat apărările formulate pe aspectul tardivității notificării, susținând astfel

că hotărârea recurată este nemotivată, ceea ce îi încălcă dreptul la un proces

echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dreptul

de acces la justiție, garantat de art. 21 din Constituția României.

Aceste

critici nu sunt întemeiate.

Pe

aspectul termenului de formulare a notificării, cu privire la care purta apelul

pârâtului, reclamantul nu a invocat nicio apărare prin întâmpinarea depusă în

apel (filele 19-21 dosar) și nici cu ocazia dezbaterilor asupra apelurilor

exercitate în cauză, fapt ce rezultă din practicaua hotărârii recurate (fila 35

dosar apel).

Singurele

apărări formulate de reclamant pe acest aspect, cu trimitere la dispozițiile

Legii nr. 247/2005 și la decizia civilă nr. 156/ A din 13 aprilie 2007 a Curții

de Apel Pitești, se regăsesc în notele scrise depuse la fond (filele 61-63

dosar tribunal), iar acestea au fost avute în vedere de instanța de apel în

dezlegarea problemei tardivității notificării.

În

considerentele deciziei recurate se analizează pe larg efectele deciziei civile

nr. 156/A/2007 a Curții de Apel Pitești, precum și reglementarea din Legea nr. 247/2005

cu referire la respectarea de către reclamant a termenului de formulare a notificării

înregistrate din 29 noiembrie 2005 la Primăria municipiului Râmnicu Vâlcea.

Prin

urmare, instanța de apel a examinat efectiv problema termenului de formulare a

notificării din 2005 și a răspuns argumentelor părților pe acest aspect,

respectând astfel exigențele dreptului la un proces echitabil și asigurând, în felul

acesta, accesul efectiv la justiție.

Așa

fiind, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția

României.

2.

Concluzia instanței de apel privind tardivitatea notificării reclamantului este

corectă, așa încât nici criticile în acest sens nu sunt întemeiate.

Astfel,

contrar susținerilor recurentului, cererea din 2005, soluționată prin

dispoziția contestată în prezenta cauză, nu putea fi socotită o „precizare” la

notificarea formulată de el în anul 2001, în condițiile în care notificarea din

2001 fusese deja soluționată, prin dispoziție motivată, de către entitatea

deținătoare a imobilului.

De

altfel, faptul că cererea de restituire formulată de reclamant în anul 2005

reprezintă o nouă notificare a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin

decizia civilă nr. 156/A din 13 aprilie 2007 a Curții de Apel Pitești.

Prin

această decizie, s-a reținut că cererea înregistrată de reclamant la Primăria

Râmnicu Vâlcea, din 29 noiembrie 2005, „reprezintă o veritabilă notificare (…),

iar în atare situație, unitatea administrativă, deținătoare a terenului,

trebuia să soluționeze notificarea potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

respectiv art. 23 din aceasta, prin emiterea unei dispoziții sau, după caz, a

unei decizii asupra cererii de restituire (…).”

Cu

această motivare, Curtea de Apel Pitești a dispus obligarea unității

deținătoare să emită decizie sau dispoziție motivată cu privire la notificarea din

29 noiembrie 2005, referitoare la restituirea în natură a terenului în

suprafață de 150 mp situat în Râmnicu Vâlcea, str. Gib Mihăescu, reținând,

totodată, că termenul de formulare a notificării nu poate fi analizat decât

după emiterea unei dispoziții motivate de răspuns la notificare.

În

raport de aceste statuări irevocabile, în mod corect în prezenta cauză, având

ca obiect contestația împotriva dispoziției de soluționare a notificării din 29

noiembrie 2005, s-a analizat dacă a fost respectat termenul legal de formulare

a notificării.

Sub

acest aspect, instanța de apel a reținut, în mod legal, că notificarea

formulată de reclamant în anul 2005 este tardivă.

Recurentul

susține fără temei că Legea nr. 247/2005 ar permite formularea, după intrarea

sa în vigoare, de noi notificări pentru restituirea în natură a anumitor

categorii de bunuri exceptate de la această măsură prin dispozițiile inițiale

ale Legii nr. 10/2001.

Potrivit

art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 22 după republicare),

persoanele pretins îndreptățite să obțină măsuri reparatorii aveau obligația de

a formula în termenul prevăzut de această dispoziție legală o notificare prin

care învesteau entitatea deținătoare cu analiza pretențiilor pe care înțelegeau

să le formuleze cu privire la un anumit bun imobil.

Termenul

de notificare, de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14

ianuarie 2001, a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001

până la data 14 februarie 2002. El nu a suferit, însă, nicio modificare prin

dispoziții legale ulterioare, așadar nici prin Legea nr. 247/2005, fiind

aplicabil tuturor categoriilor de persoane pretins îndreptățite la măsuri

reparatorii, fără nicio distincție.

Acest

termen s-a aplicat și persoanelor care au pretins măsuri reparatorii pentru imobilele

având destinațiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din lege, respectiv imobilele

ocupate de unități și instituții de învățământ din sistemul de stat, de unități

sanitare și de asistență medico-socială din sistemul public, de sedii ale

administrației publice centrale și locale de stat și ale altor instituții de

interes public, precum și de instituții publice de cultură, necesare și

afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ,

sănătate ori social-cultural.

Nerespectarea

de către persoanele îndreptățite a termenului de notificare atrage, potrivit art.

21 alin. (5) din lege, pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita

în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de

bunuri.

Fiind

un termen de decădere, regimul său juridic este cel prevăzut de dispozițiile art.

103 C. proc. civ., dispoziții prin care se reglementează condițiile în care

persoana care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act de procedură

poate cere repunerea în termen, adică condițiile în care o persoană poate cere

și obține efectuarea actului procedural după expirarea termenului legal.

Referitor

la termenul de notificare, după cum deja s-a arătat, nu a intervenit nicio

modificare legislativă, anume conținutul său nu a fost modificat, nici explicit

și nici implicit, prin instituirea unui caz legal le repunere în termen, așa

cum s-ar deduce din trimiterea făcută de recurent la modificările aduse art. 16

din Legea nr. 10/2001 prin dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Dincolo

de faptul că dispozițiile art. 16 sunt inaplicabile în cauză, deoarece imobilul

litigios nu se încadrează în categoriile de imobile la care acestea se referă, este

de menționat că, într-adevăr, dispozițiile art. 16 s-au modificat prin art. I pct.

37 și pct. 38 din Legea nr. 247/2005, însă modificarea nu a fost în sensul

invocat de recurent, anume în sensul instituirii unui nou drept/posibilități de

a cere restituirea în natură a categoriilor de imobile enunțate de art. 16 alin.

(1), după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Prin

dispozițiile art. 1 pct. 37 din Legea nr. 247/2005, cu referire la imobilele

prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit în sarcina foștilor

proprietari, cărora aceste imobile le-au fost restituite în natură în cadrul

acestei legi de reparație, obligativitatea de a le menține afectațiunea lor

specială pentru anumite perioade de timp, iar prin dispozițiile art. I pct. 38

s-a abrogat alin. 5 al art. 16.

Prin

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 s-a prevăzut, totodată, posibilitatea

înlocuirii măsurilor reparatorii prin echivalent atribuite foștilor proprietari

prin decizii sau dispoziții emise de entitățile deținătoare, în sensul art. 16 alin.

(1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu măsura restituirii în natură condiționat

de menținerea afectațiunii speciale a acestora pentru o perioadă de timp determinată.

În

această din urmă situație, legiuitorul a prevăzut însă și norme procedurale în

cadrul cărora beneficiarii măsurilor reparatorii pot obține înlocuirea acestora

cu măsura restituirii în natură.

Astfel,

prin art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 247/2005 s-a statuat că „deciziile

sau dispozițiile ori, după caz, ordinele conducătorilor autorităților

administrației publice centrale, având ca obiect acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, cu modificările aduse de prezentul titlu, emise până la data

intrării în vigoare a prezentei legi și nevalorificate, pot fi atacate la

secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul

unității deținătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a

prezentei legi” și că „hotărârea pronunțată de prima instanța poate fi atacată

cu recurs la curtea de apel”.

Rezultă

că nici pentru imobilele prevăzute la art. 16 din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005

nu a instituit un nou termen de formulare a notificării de restituire, altul

decât cel prevăzut de Legea nr. 10/2001, ci a deschis doar calea înlocuirii

măsurilor reparatorii în echivalent acordate în baza Legii nr. 10/2001

nemodificată, sens în care a instituit un nou termen în care pot fi atacate

deciziile/ dispozițiile de restituire emise anterior intrării sale în vigoare

și nevalorificate până la acest moment.

Nici

dispozițiile art. 21 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu susțin

teza că prin această lege s-ar fi instituit un nou drept de a se cere

restituirea în natură a categoriilor de imobile enunțate de art. 16 alin. (1),

după data intrării sale în vigoare, cum greșit se pretinde în recurs.

Potrivit

art. 21 alin. (1) Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dacă, pe baza constatărilor

Secretariatului Comisiei Centrale, aceasta stabilește că imobilul pentru care

s-a stabilit plata de despăgubiri este restituibil în natură, prin decizie

motivată va proceda la restituirea acestuia.

Dispozițiile

enunțate fac parte din dispozițiile tranzitorii și finale ale Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, urmând a fi raportate la condițiile de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pe care acest titlu

le reglementează. Or, printre aceste condiții nu este recunoscut persoanelor ce

se pretind îndreptățite un nou termen de formulare a notificării de restituire,

altul decât cel din art. 22 al Legii nr. 10/2001, republicată, prelungit

succesiv până la 14 februarie 2002.

Rezultă

că posibilitatea restituirii în natură pe care o prevede art. 21 alin. (1) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este și ea subordonată condiției ca persoana

ce se pretinde îndreptățită să fi formulat notificare de restituire în termenul

instituit de Legea nr. 10/2001, astfel cum acesta a fost prelungit prin O.U.G. nr.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001.

În

consecință, urmează a se reține că instanța de apel a făcut o aplicare corectă

a dispozițiilor legale incidente pe aspectul termenului de formulare a notificării

atunci când a stabilit că notificarea din 2005 a reclamantului este tardivă.

Având

în vedere toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că nu

sunt îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care

recursul reclamantului apare ca nefondat și îl va respinge ca atare, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul T.G. împotriva deciziei civile nr. 14/

A din 4 februarie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 noiembrie 2010.