ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9768/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul Vâlcea la 22 noiembrie 2003, reclamanții G.N.M. și G.I.C.

au chemat în judecată pe pârâta SC D.F.E.E.E. SA București,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

anularea deciziei nr. 773 din 6 octombrie 2003 de respingere a notificării

emise în baza Legii nr. 10/2001 și să fie obligată pârâta la

emiterea unei decizii de restituire în natură sau prin echivalent a

terenului ce a aparținut autorilor lor.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că autorul M.P. este moștenitorul

fostei proprietare, M.M., căreia în anul 1945 i s-a preluat prin

expropriere suprafața de 111,8395 ha teren, precum și diverse

clădiri. S-a mai precizat că autoarea și-a rezervat cota

legală de 50 ha teren, situat în Municipiul Rm. Vâlcea și un conac

numit „moșia Inătești”, bunuri ce au fost preluate abuziv în

anul 1949.

Tribunalul Vâlcea, prin

sentința civilă nr. 499 din 13 mai 2004, a admis în parte

acțiunea și a anulat decizia nr. 773 din 6 octombrie 2003 emisă

de pârâtă, obligând-o pe aceasta să emită o decizie cu o

ofertă de restituire în echivalent pentru imobilul teren în

suprafață de 4181,48 mp, situat în Rm. Vâlcea, identificat în

raportul de expertiză întocmit de expert L.I. și evaluat la suma de

2.458.977.855 lei.

A fost obligată pârâta la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.000.000 lei.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că terenul ce a

aparținut defunctei M.M., fosta soție a lui M.P.A., a fost expropriat

în temeiul Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare.

Inițial, potrivit actului de

partaj, tranzacțiune și a procesului verbal din 20 februarie 1920

privind partajarea bunurilor rămase de pe urma autorilor O.G. și

O.V., toți moștenitorii au primit în lot suprafețe egale de

teren de câte 102 ha și 6968 mp, situate atât pe raza Municipiului Vâlcea,

cât și a Județului Olt.

S-a reținut că, în cele

trei loturi, fiecare moștenitoare, deci și M.M., a primit pe raza

localității Rm. Vâlcea, în punctul numit „Locul din prundul apei

Râmnicului din moșia Inătești” câte 8800 mp, așa cum

rezultă din raportul de expertiză și că, din actele

dosarului nu rezultă că pentru terenul în litigiu, petenții sau

antecesorii lor au cerut și au obținut reconstituirea dreptului de

proprietate, terenul fiind intravilan și ocupat de construcțiile

pârâtei.

Împotriva sentinței

menționate a declarat apel pârâta SC E. SA București, criticând-o ca

nelegală și netemeinică, întrucât nu s-a avut în vedere că

imobilul revendicat nu face obiectul Legii nr. 10/2001, petentul G.M.N.

beneficiind de reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 1/2000

pentru suprafața de 137496 mp teren agricol și 10.000 mp teren

forestier, iar în baza titlului de proprietate din 21.06.2002 fiindu-i

reconstituit dreptul de proprietate pentru 62900 mp teren agricol. Pe cale de

consecință, s-a susținut că nu s-au avut în vedere

dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 și, totodată, că

la dosar nu există nici o dovadă din care să rezulte că s-a

făcut ieșirea din indiviziune între M.M. și A.B.

(născută O.), pentru a se putea stabili că terenul în litigiu a

aparținut autoarei petenților.

Curtea de apel Pitești,

secția civilă, prin decizia civilă nr. 1877/A din 24 septembrie

2004, a admis apelul pârâtei SC E. SA București și a schimbat

sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea

reclamanților G.N.M. și G.I.C.

Prin considerentele deciziei,

instanța de apel a reținut că de la autoarea M.M. s-au

expropriat terenuri în suprafață de 161 ha și, respectiv, 8935

mp, iar, conform fișei de definitivare din 20 noiembrie 1948, au fost

expropriate de la M.M. și B.A., sora sa, 111 ha și 8935 mp în baza

Legii nr. 187/1945.

S-a mai avut în vedere că

terenul ocupat în prezent de pârâtă se află în punctul „Loc din

prundul apei Râmnic”, care a fost împărțit în trei loturi de câte

8800 mp, conform actului de partaj din 1920 și a procesului verbal

încheiat la 20 februarie 1920, lotul 1 revenindu-i lui E.O. și M.O., lotul

nr. 2 lui E.O. și mama M.M., iar lotul nr. 3 lui E.O. și A.O.

S-a reținut că, din

schița anexă a raportului de expertiză, a rezultat că, cele

trei suprafețe de teren sunt distincte și că, atâta timp cât

pârâta ocupă teren din lotul lui A.O., corect s-a respins notificarea

petenților, prin care s-a solicitat restituirea terenului ce a

aparținut M.M., autoarea lor.

Împotriva deciziei menționate

au declarat recurs în termen legal reclamanții G.M.M. și G.I.C.,

criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9

și 10 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs s-a

susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile

art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, neobservând că

reclamanții sunt moștenitorii autoarei M.M., care era proprietara, la

data preluării abuzive, a moșiei Inătești, în

suprafață de 50 ha și care cuprindea și terenul ocupat de

intimată.

Prin cel de-al doilea motiv de

recurs s-a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra mai multor dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea

pricinii, respectiv asupra completării la raportul de expertiză

efectuată la instanța de fond, din care rezultă că la

momentul exproprierii, cele două moștenitoare și-au

împărțit succesiunea M.M., preluând terenurile din Vâlcea, iar B.A.

pe cele din Olt.

De asemenea s-a susținut că

nu s-a avut în vedere nici adresa nr. 72377 din 29 iulie 1950 a Ministerului

Învățământului Public, din care rezultă că în

registrele imobiliare ale Tribunalului Vâlcea, M.M. figurează ca ultim

proprietar asupra terenurilor și clădirilor din Rm. Vâlcea, cătunul

Inătești, motiv pentru care, reclamanții, în calitate de

moștenitori ai acesteia, erau îndreptățiți la măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Intimata-pârâtă SC E. SA a

formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive, având în vedere că, prin H.G. nr.

74/2005, societatea s-a reorganizat, conform anexei la protocolul încheiat,

imobilul fiind preluat de SC E. SA. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea

apelului ca nefondat, întrucât recurenții au beneficiat de reconstituirea

dreptului de proprietate conform Legii nr. 1/2000 și a Legii nr. 18/1991.

Analizând ansamblul probatoriu

administrat în cauză raportat la criticile invocate de recurenți,

Înalta Curte de Casație și Justiție va constata că recursul

este fondat pentru considerentele ce succed:

Excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de intimata SC E. SA

justificată de transmiterea terenului ca urmare a reorganizării

către SC E. SA este neîntemeiată față de împrejurarea

că primul capăt de cerere îl reprezintă anularea deciziei nr.

773 din 6 octombrie 2006 (emisă de SC E. SA) și, ca atare,

hotărârea trebuie pronunțată în contradictoriu cu entitatea care

a emis-o.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive este lipsită de temei și în ce

privește cel de-al doilea capăt al cererii introductive, respectiv

obligarea intimatei la emiterea unei decizii de restituire prin echivalent.

În condițiile în care, așa

cum a rezultat din raportul de expertiză tehnică (filele 70-71)

și din fișa cadastrală, este imposibilă restituirea în

natură a terenului în litigiu, este evident că, potrivit art. 26 din

Legea nr. 10/2001, obligația emiterii deciziei de restituire prin

echivalent revine entității investite, cu soluționarea cererii,

respectiv E. SA.

Cu privire la fondul cauzei, Înalta

Curte de Casație și Justiție va reține ca întemeiate

criticile formulate de recurenți.

Astfel, concluzia pe care

instanța de apel și-a motivat hotărârea, în sensul că

terenul ocupat de pârâtă se află în parte în afara parcelei „Loc din

prundul apei Râmnic”, iar o parte este din lotul ce a aparținut A.B., a

fost răsturnată de completarea raportului de expertiză, ca

urmare a obiecțiunilor formulate. Potrivit acestor concluzii,

însușite de instanța de fond, cu privire la conacele moșiei din

Olt și Vâlcea, ce au rămas în indiviziune în urma partajului, cele

două moștenitoare au decis să le împartă, M.M. preluând

terenurile din Vâlcea, iar B.A. pe cele din Olt.

De altfel concluziile

menționate în completarea raportului de expertiză tehnică se

coroborează cu înscrisurile depuse la dosar, din care rezultă că

la momentul preluării în patrimoniul statului, M.M. era proprietar

exclusiv asupra terenului în litigiu.

Deși inițial M.M. și

B.A. au hotărât prin actul de partaj voluntar din 1 februarie 1943, ca în

ceea ce privește conacele din Olt și Vâlcea să rămână

în indiviziune, ulterior, așa cum rezultă din conținutul

fișei de definitivare a exproprierii și adeverința din 25 mai

1945, cele 50 ha din moșia Inătești nu au fost rezervate de B.A.

aceasta apărând însă ca proprietar a terenurilor din județul Olt

(moșia Lintești).

Față de aceste

considerente, urmează ca pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 10

C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei recurate,

să se admită recursul reclamanților.

În consecință, ținând

seama de dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Curtea va modifica

decizia recurată în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat

de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 499 din 13 mai 2004 a

Tribunalului Vâlcea, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

petenții G.N.M. și G.I.C. împotriva deciziei civile nr. 1877/A din 24

septembrie 2004 a Curții de Apel Pitești pe care o modifică în

sensul că respinge apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței

civile nr. 499 din 13 mai 2004 a Tribunalului Vâlcea, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 noiembrie 2006.