ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9676/2006

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1097 din 9

decembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea s-a admis în parte contestația

reclamantului B.D. împotriva deciziei emisă de SC M.C.S. Râmnicu Vâlcea pe care

a anulat-o, respingând excepția lipsei calității procesual active a

reclamanților B.G., B.N. și P.I. invocată de către intimată și a obligat pe

pârâtă să emită decizie motivată privind măsuri reparatorii prin echivalent

referitor la terenul de 1700,64 mp, teren compus din 36,5 mp și 1664,14 mp, ce

nu mai poate fi restituit în natură, ca efect al afectațiunii în privința

primei parcele și ca urmare a solicitării făcute prin notificare și punere în

posesie prin executorul judecătoresc în dosarul nr. 203/2003 a persoanei

introduse în cauză pentru diferența de 1064,14 mp, cu oferta la valoarea

stabilită prin raportul de expertiză la suma de 4.736.471.790 lei; a mai fost

respinsă cererea de introducere în cauză a numitei B.M.V., iar pârâta obligată

la 6.000.000. lei cheltuieli de judecată către reclamanți.

În motivarea hotărârii sale,

tribunalul a reținut că reclamanții sunt descendenții autorului B.C., așa încât

se legitimează procesual activ, preluând drepturile autorului lor, chiar dacă

notificarea a fost formulată numai de către B.D., notificarea profitând tuturor

moștenitorilor.

Pe fond, s-a avut în vedere că cei

trei reclamanți contestă decizia pârâtei prin care s-a respins cererea de

restituire prin echivalent a acestei proprietăți, intrată în perimetrul deținut

de pârâtă, solicitând instanței obligarea la restituirea în natură, iar nu în

echivalent.

S-a avut în vedere că, potrivit

probelor, s-a demonstrat dobândirea de către autorul reclamantului a unui

teren, aflat în prezent în deținerea notificatei, însă pentru același teren s-a

mai formulat notificare și de către o altă persoană, B.M.V., care a obținut în

justiție obligarea deținătoarei de a-i restitui terenul în litigiu, în cauza

respectivă pârâta notificată necerând conexarea celor două cereri ale

persoanelor ce au revendicat același teren.

S-a mai ținut seama de evaluarea

imobilului de către experți la suma de 144.405 dolari SUA.

Constatându-se identitatea terenului

pentru care s-a cerut restituirea cu cel din titlurile de proprietate

anterioare, prezentate de către reclamanți, precum și faptul că aceștia au

solicitat despăgubiri, iar nu restituirea în natură, s-a admis în parte

contestația, obligând pârâta să emită o decizie motivată de restituire în

echivalent, apreciindu-se inadmisibilă modificarea cererii în sensul

restituirii în natură în fața instanței.

Totodată s-a apreciat că trebuia

respinsă cererea pârâtei de introducere în cauză, în calitate de titular al

dreptului de proprietate, a numitei B.M.V., față de faptul că la data

notificării terenul se afla în posesia pârâtei, iar, în calitate de persoane

îndreptățite, reclamanții au cerut măsuri reparatorii în echivalent, iar nu

restituirea în natură, considerându-se că rezolvarea conflictului născut în

urma restituirii aceluiași bun în forme diferite către două persoane diferite

să se facă prin exercitarea căilor extraordinare de atac, fără a verifica în

fapt drepturile părților la restituirea dreptului de proprietate asupra

aceluiași teren.

Prin decizia nr. 64 A din 14 aprilie

2006 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale,

s-a admis apelul pârâtei M.C.S. Râmnicu Vâlcea împotriva susnumitei sentințe pe

care a desființat-o; a admis în principiu cererea de arătare a titularului

dreptului și a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal.

Curtea a dispus completarea

probatoriului în sensul de a se transpune în teren actele anterioare pierderii

proprietății, iar în urma expertizei ce a stabilit că terenul deținut de

apelantă a aparținut în realitate autorului reclamanților, și nu celeilalte

părți, a reținut că apelul e fondat în privința modului de soluționare a

cererii de arătare a titularului dreptului.

După ce a analizat dispoziția art.

64 și art. 66 C. proc. civ., Curtea a reținut în cauză că situația arătării

titularului dreptului este una specială la data de raportare a legii, a

formulării notificărilor, persoana notificată deținând indubitabil bunul pentru

persoana îndreptățită a-l primi în natură sau echivalent, conform Legii nr.

10/2001.

S-a constatat că după această primă

fază procesuală, una din notificări a suportat un ciclu procedural mai rapid,

iar alta a rămas în nelucrare o perioadă mai îndelungată, așa încât s-a ajuns

la restituirea bunului către persoana a cărei notificare a fost prima

soluționată.

S-a apreciat că persoana notificată

nu mai deține bunul în sensul prevăzut de lege, respectiv nu suportă creșterea

de patrimoniu care dă naștere la obligativitatea despăgubirii persoanei în

dauna căreia această creștere s-a săvârșit; o astfel de creștere, însă, a

suportat patrimoniul celui arătat ca titular.

S-a considerat că se impune ca, în

contradictoriu cu această terță persoană, și cu cea de-a doua ce a notificat

deținătoarea aceluiași bun, să se stabilească cui i-a aparținut terenul

anterior pierderii proprietății acesteia în favoarea statului. Apoi s-a apreciat

că urmează a se vedea dacă notificarea formulată de reclamant este fondată, iar

în situația în care acest teren nu a aparținut persoanei ce l-a primit în

procedura specială a Legii nr. 10/2001, urmează dezdăunarea adevăraților

proprietari, patrimoniul persoanei respective neputând suporta o creștere în

dauna celorlalți.

S-a constatat că tribunalul nu a

cercetat în fond chestiunea adevăratei îndreptățiri, în contradictoriu cu

ambele persoane ce au invocat-o. S-a considerat apelul ca fiind greșit soluționat

pe excepție cu privire la cererea de arătare a titularului dreptului, astfel

încât s-a avut în vedere de către curtea de apel aplicarea art. 294 C. proc.

civ. pentru a da posibilitatea și titularului dreptului de a-și face probe,

apărări, asupra acestei îndreptățiri și a eventualei întinderi a prejudiciului

creat reclamantului în cauză.

Împotriva susnumitei decizii a

curții de apel au formulat recurs reclamantul B.D., dar și intervenienta B.M.V.

care invocă în comun pct. 7 și 9, dar și 5 ale art. 304 C. proc. civ., sens în

care ambii recurenți susțin că argumentele instanței de apel sunt

contradictorii, străine de natura pricinii și că au încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, făcându-se o greșită aplicare a

legii cu privire la intervenția intervenientei, mai precis cererea de arătare a

titularului dreptului.

Pe de o parte, recurentul-reclamant

arată că, în urma completării probelor, a stabilit că prin expertiză terenul a

aparținut autorului său, ulterior a relevat necesitatea administrării de probe,

în fața instanței de trimitere, pentru lămurirea acelorași împrejurări.

Pe de altă parte,

recurenta-intervenientă indică faptul că cererea prin care a fost introdusă în

cauză, ca titular al terenului, a fost respinsă ca inadmisibilă iar în calea de

atac s-a apreciat pentru respectarea principiului echității să i se dea

posibilitatea să-și formuleze apărări, respectiv probe, ceea ce în realitate o

defavorizează, cu atât mai mult cu cât în ceea ce o privește s-a statuat cu

autoritate de lucru judecat, prin sentința nr. 299/2003 a Tribunalului Vâlcea,

că i se cuvin măsuri reparatorii prin restituirea în natură a terenului în

litigiu. Or, o astfel de statuare prin sentința indicată, susține aceeași

recurentă, este ignorată de instanța de apel.

Consecințele acestei statuări

încalcă legea, astfel cum apreciază ambii recurenți, deoarece procedând astfel,

se încalcă legea în materie.

Recurenții, prin criticile aduse,

sunt în acord cu privire la inadmisibilitatea cererii de intervenție, respectiv

de arătarea titularului dreptului în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Dacă recurenta-intervenientă arată

în privința cererii că soluția dată încalcă legea deoarece s-a reținut greșit

de către instanța de apel că fosta organizație de stat sau cooperatistă ar

deține bunul preluat abuziv când bunul a fost înstrăinat prin act autentic de

ea însăși, recurenta, apoi recurentul-reclamant menționează că în contextul

art. 64 și art. 66 C. proc. civ. pârâtul nu a deținut bunul în temeiul unui

raport juridic încheiat cu intervenienta, ci era proprietarul imobilului la

momentul notificării, obligat de prevederile art. 21 ale Legii nr. 10/2001 să-l

restituie fostului proprietar, iar intervenienta nu poate fi obligată la

restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.

Recurentul consideră, în contextul

prezentat, că nu i se pot ignora drepturile din cauza unui proces la care nu a

fost parte, intervenienta având proprietatea pe un alt amplasament ocupat de

construcțiile pârâtei.

Or, apreciază același recurent,

trebuia să se mențină soluția primei instanțe cel puțin în privința

despăgubirilor pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, aspect ce nu

are legătură cu modul de soluționare a cererii de arătare a titularului

dreptului.

Deliberând asupra recursurilor,

acestea urmează a fi admise pentru următoarele rațiuni:

Se reține că pârâta nu are a

pretinde, în baza Legii nr. 10/2001, introducerea în cauză a numitei B.M.V.

(cererea de la filele 27, 28 dosar), dat fiind faptul că la data notificării

terenul era în posesia pârâtei, iar persoana îndreptățită în sensul legii

amintite a optat pentru măsuri reparatorii în echivalent. Situația conflictului

de drepturi creată între părțile litigante, urmează să fie rezolvată prin

exercitarea căilor procesual-civile în condiția în care intervenienta are o

hotărâre definitivă și irevocabilă, căci altfel s-ar fi nesocotit cererea

intervenientei însăși care în precizările de la 10 iunie 2004, arată că nu a

înțeles să formuleze cerere de intervenție în nume propriu.

Considerările instanței de apel în

sensul că nu s-ar fi cercetat în fond chestiunea adevăratei îndreptățiri, în

contradictoriu cu ambele persoane ce au invocat-o, căci s-a soluționat cauza pe

excepție cu privire la cererea de arătare a titularului dreptului, astfel că a

făcut aplicarea art. 297 C. proc. civ., constituie aspecte ce exced cadrului

procesual strict, statuat de Legea nr. 10/2001, a cărei aplicare este prevăzută

de norme metodologice.

Astfel, contestatorii-reclamanți au

investit instanța, după ce au parcurs procedura administrativă prealabilă

prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că au indicat pe intimat drept

deținător, ce urmează în sensul art. 21 și urm. să răspundă notificării prin

decizie/dispoziție motivată, pentru ca în final să se pună în discuție calitatea

procesuală a intimatei prin cererea de arătare a titularului dreptului.

Față de criticile din ambele

recursuri, Înalta Curte reține că instanța de apel a încălcat normele

procedurale speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 a cărei aplicare o prezintă

Normele Metodologice.

Cadrul juridic, în raport de

investirea făcută de către reclamanții contestatori prin cererea acestora ca,

după procedura administrativă, să-l indice pe intimatul deținător, obligat să

răspundă notificării, prin decizie/dispoziție motivată, conform procedurilor

instituite de Legea nr. 10/2001, prin art. 21 și urm. a pus în discuție

calitatea procesuală a intervenientei prin așa zisă cerere de arătare a

titularului dreptului.

Or, deși în apel curtea face o

analiză pe fond, legată de probele administrate în completare, conform art. 295

alin. (2) C. proc. civ., și exprimă consecințele statuării asupra calității de

persoană îndreptățită, această instanță de apel apreciază greșit că nu s-a

cercetat în fond chestiunea „adevăratei” îndreptățiri ce implică ambele

persoane (reclamant și intervenientă).

O asemenea abordare superficială din

apel prin care „se expediază” fără temei chestiunea de fond soluționată de

tribunal, face inaplicabilă dispoziția art. 297 C. proc. civ.

Or, instanța de apel trebuia ca în

loc să explice consecințele cererii de arătare a titularului, respectiv de

intervenție, să analizeze cererea nu numai prin prisma dispozițiilor art. 64-66

C. proc. civ. dar și în contextul dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001,

însă și pe fondul său pentru simplul motiv că instanța de fond s-a referit,

pronunțându-se, ca atare, pe cererea privind pe B.M.V., în condiția în care

aceasta nu a înțeles să intervină în cauză, după cum partea însăși arată,

prevalându-se de o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat cu privire la

același imobil revendicat și în pricina de față.

De aceea, curtea de apel urmează să

se pronunțe asupra cererii de arătare a titularului dreptului, după abordarea

excepțiilor ce s-ar putea ivi în legătură cu ea, astfel încât să abordeze și

fondul acesteia.

Drept consecință, făcând aplicarea

art. 312 alin. (5) C. proc. civ., urmează ca în cadrul recursurilor ce se vor

promova să se caseze hotărârea curții de apel cu trimiterea cauzei aceleiași

instanțe pentru a se pronunța pe cererea de arătare a titularului dreptului

atât sub aspect procedural și, dacă este cazul, pe fondul acesteia și, desigur,

va răspunde la criticile de fond ale cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

reclamantul B.D. și intervenienta B.M.V. împotriva deciziei nr. 64 A din 14

aprilie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția civilă.

Casează decizia atacată și trimite

cauza la această instanță pentru judecarea pe fond a apelului formulat de

pârâta M.C.S. Râmnicu Vâlcea împotriva sentinței civile nr. 1097 din 9

decembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2006.