ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1799/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1799/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința nr. 431 din

20 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Vâlcea a fost respinsă excepția lipsei

calității procesuale pasive a M.F.P., a fost admisă acțiunea reclamanților T.V.

și T.I., a fost anulată Decizia nr. 4 din 6 iunie 2005 emisă de pârâta P.S.C.M.

Râmnicu Vâlcea și a fost obligată aceasta din urmă să emită o decizie cu ofertă

de acordare de măsuri reparatorii sau despăgubiri în echivalent cu privire la

terenul în suprafață de 2.600 mp ce face parte din suprafața de 3.130 mp,

imobil notificat de reclamanți prin notificarea din 5 iunie 2001 și identificat

conform expertizei tehnice întocmite de ing. R.S.A.

Pentru

a dispune astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții au făcut dovada

calității de persoane îndreptățite în sensul art. 4 alin. (2) raportat la art. 1

din Legea 10/2001, aceștia fiind moștenitorii testamentari ai autoarei T.L.

Victoria, decedată. Terenul notificat a fost identificat prin expertiza

întocmită de ing. R.S.A., care a stabilit că el se regăsește în suprafața

totală deținută de pârâtă, expropriată prin Decretul nr. 218/1967 și transmisă

inițial către Cooperativa Meșteșugărească „S.” A constatat că bunul a fost

preluat abuziv, în sensul dispozițiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva

acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel pârâta Progresul S.C.M.

Râmnicu Vâlcea, criticând-o sub următoarele aspecte: nu s-a făcut dovada

întinderii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu și nici

caracterul abuziv al preluării, reclamanții nu au devenit proprietari prin

moștenire testamentară, căci pentru același teren de 2.400 mp ce face parte din

terenul de 4.300 mp a fost formulată notificare și de C.G., expertiza efectuată

în cauză nu poate constitui temei al hotărârii judecătorești datorită

inadvertențelor și omisiunilor pe care le conține, Decretul nr. 1002/1966 nu

operează în speță, referindu-se la alte terenuri decât cele din prezentul

litigiu și evaluările terenurilor nu au la bază criterii obiective.

Curtea

de Apel Pitești a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 431 din

20 iunie 2006 a Tribunalului Vâlcea, pe care a schimbat-o în sensul că a

obligat pârâta să emită decizie pentru suprafața de 2.400 mp identificată

conform expertizei tehnice, stabilind măsuri reparatorii în favoarea intimaților-reclamanți.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel a reținut că terenul în litigiu a aparținut

autoarei T.L.V., în baza actului de succesiune din 12 iunie 1945, iar terenul a

fost expropriat în baza Decretului nr. 218/1967, aspecte ce rezultă din actele

aflate la dosarul cauzei și din raportul de expertiză tehnică. A apreciat că

această expropriere a constituit un act de preluare abuzivă, deoarece a operat

în absența unei despăgubiri echitabile, neexistând nici o dovadă că pentru

terenul de 2.400 mp s-ar fi efectuat vreo plată. A reținut că din Decretul nr. 218/1967

și din schița anexă a rezultat că de la autoarea reclamanților s-a expropriat

doar suprafața de 2.400 mp, nu 2.600 mp așa cum susțin aceștia, astfel încât a

modificat corespunzător decizia primei instanțe.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta Progresul S.C.M.

Râmnicu Vâlcea solicitând

modificarea în

tot a deciziei recurate, admiterea apelului și, pe fond, respingerea cererii

reclamanților, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în sensul că terenul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Aceasta deoarece terenul a făcut obiectul exproprierii cu plata de despăgubiri în

temeiul Decretului nr. 218/1967, despăgubiri plătite de fosta Cooperativă

Sârguința, antecesoarea recurentei, ceea ce echivalează cu o veritabilă

convenție de vânzare-cumpărare, în temeiul căreia autorii intimaților au primit

prețul de 10 lei/mp.

Un

alt motiv de recurs invocat se referă la greșita stabilire a vocației

reclamanților la întregul imobil, deși suprafața de 2.231 mp a fost deținută în

indiviziune de cei șase moștenitori anterior anului 1967, iar convenția de

vânzare-cumpărare a fost încheiată cu toți moștenitorii autorului A.G., astfel

încât eventuala cerere de restituire fie trebuia făcută de toți moștenitorii,

fie fiecare moștenitor trebuia să fi solicitat doar cota sa indiviză.

Cel

de-al treilea motiv de recurs invocat vizează nerespectarea de către instanța

de apel a îndrumărilor date prin Decizia de casare nr. 4746/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție referitoare la completarea probelor pentru

identificarea suprafeței de teren ce face obiectul cauzei și a persoanei ce se

afla în posesia lui la data notificării. Recurenta susține că nu s-a

identificat corect terenul deținut de autorul A.G.A.M., că nu s-a respectat

anexa la Decretul nr. 218/1967 și nu s-a ținut seama de învecinările terenului

rezultate din celelalte probe existente la dosar.

În

ședința publică din 30 iunie 2009 recurenta-pârâtă a invocat excepția lipsei

calității procesuale active a contestatorilor în ceea ce privește cota de 11/12

din terenul notificat, cotă pe care autoarea T.L. nu a deținut-o niciodată și

pentru care contestatorii nu justifică calitatea de persoane îndreptățite la

restituirea întregului teren notificat, precum și excepția autorității de lucru

judecat a sentinței civile 428 din 3 mai 2007 pronunțată în Dosarul nr. 3352/90/2006

de Tribunalul Vâlcea, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 325/A

din 21 septembrie 2007, sentință care a dezlegat situația juridică a

imobilului-teren în suprafață de 2.400 mp.

Analizând

criticile formulate, ce pot fi circumscrise formal motivului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, urmând a fi respins. În același timp, constatând că excepțiile

invocate prin cerere separată se subsumează motivelor de recurs și sunt tratate

chiar de recurentă ca argumente în sprijinul criticilor aduse deciziei

instanței de apel, ele vor fi tratate împreună cu acestea și li se va răspunde

prin considerente comune, apreciindu-se că sunt, de asemenea, nefondate.

Prima

critică, referitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001

terenului în litigiu, ca urmare a faptului că acesta ar fi fost cumpărat de

recurenta-pârâtă, conform actelor depuse la dosar, nu poate fi primită. Acestei

critici, recurenta a înțeles să-i subsumeze și excepția autorității lucrului

judecat a sentinței 428 din 03 mai 2007, prin care s-ar fi statuat irevocabil

că terenul nu a fost preluat abuziv.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fac obiectul acestei

legi, imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de

orice alte persoane juridice în perioada 6 marie 1945 - 22 decembrie 1989. Art.

2 din lege definește noțiunea de imobile preluate abuziv, la lit. h) fiind

indicate „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este

definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică

și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare”.

Preluarea

terenului de la autorul reclamanților a avut loc, indubitabil, în baza

Decretului nr. 218 din 16 martie 1967 al fostului Consiliu de Sat al R.S.R.,

fapt menționat și de recurenta-pârâtă în cuprinsul Deciziei nr. 4 din 6 iunie

2005 (fila 23 dosar fond) și necontestat de nici una dintre părți.

Susținerea

recurentei-pârâte în sensul că exproprierea cu plata de despăgubiri echivalează

cu transmiterea dreptului de proprietate prin convenție de vânzare-cumpărare,

pe care ar fi încheiat-o cooperativa cu autorul-vânzător R.A. nu poate fi

reținută de instanță.

Exproprierea pentru

cauză de utilitate publică constând în t

recerea forțată în proprietatea

publică, printr-un act de putere al organelor statului, a unor imobile aflate

în proprietatea privată, cu plata unei juste despăgubiri, constituie o excepție

de la caracterul absolut și inviolabil al dreptului de proprietate privată, ce

nu poate echivala cu transmiterea dreptului de proprietate pe calea unei

convenții încheiate cu consimțământul liber al părților, care stabilesc în

funcție de interesul propriu condițiile în care se va perfecta

vânzarea-cumpărarea.

Recurenta-pârâtă

susține că prețul (în fapt dreapta despăgubire cuvenită proprietarilor

terenurilor expropriate) a fost negociat de părți, autorul reclamanților

nefiind obligat să accepte un preț impus, trăgând de aici concluzia că a avut

loc înstrăinarea de bună voie a terenului.

Din

actele depuse la instanța de apel (filele 12-19) rezultă că U.R.C.M. Argeș a

comunicat perfectarea formelor de expropriere, dat fiind refuzul proprietarilor

terenului de a primi prețul oficial de 2,25 lei/mp, care au fost de acord să

cedeze terenul necesar construcției complexului de ateliere doar pentru suma de

10 lei/mp. Acest valoare a fost aprobată de U.C.E.C.O.M. .cu adresa din 13

martie 1967 (fila 15 dosar fond), dar nu poate constitui dovada plății justei

despăgubiri datorate proprietarilor expropriați, ce figurează în tabelul-anexă

la decretul mai sus amintit, ci doar o evaluare a acestor despăgubiri.

Din

nici unul din actele aflate la dosarul cauzei nu rezultă că autorul reclamanților

ar fi primit efectiv suma aprobată.

Pentru

aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a

stabilit caracterul abuziv al preluării, ceea ce determină aplicabilitatea în

speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cu consecința respingerii ca nefondat

a acestui motiv de recurs.

În

același timp, în analiza acestui motiv de recurs, nu poate fi admisă nici

excepția autorității de lucru judecat a sentinței nr. 428/2007 pronunțată de

Tribunalul Vâlcea, referitoare la caracterul preluării cu consecințe directe

asupra legii aplicabile.

Sentința

invocată s-a pronunțat față de contestatoarele C.G. și A.I., pricina având ca

obiect contestația formulată de acestea împotriva Deciziei nr. 6 din 19 august

2003 emisă de Progresul S.C.M. Râmnicu Vâlcea.

Potrivit

dispozițiilor art. 120

1

C. civ. există lucru judecat atunci când a

doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și

este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.

Au

calitatea de părți și succesorii universali și cu titlu universal, creditorii

chirografari și dobânditorii cu titlu particular, ultimii numai în privința

hotărârilor pronunțate în litigii în care a figurat autorul lor, anterior

transmiterii bunului. Or, între contestatoarele din primul dosar și reclamanții

din cauza de față nu se poate reține relația autor- successor care face să

funcționeze autoritatea lucrului judecat.

Mai

mult, nici obiectul pricinilor nu este identic, în fiecare dintre dosare fiind

contestată o altă dispoziție emisă de Progresul S.C.M. Râmnicu Vâlcea, în

soluționarea unor notificări diferite.

Opunerea

hotărârii judecătorești, ca mijloc de probă și sub aspectul efectelor

substanțiale pe care le produce, nu va însemna și posibilitatea invocării

obligativității acestor efecte față de terți așa încât aceștia să nu le poată

pune în discuție și în alt cadru procesual să nu tindă la a face dovada

contrară, invocând propriile apărări, pe care nu le-au putut realiza în

procesul finalizat prin hotărârea ce li se opune.

Înalta

Curte va respinge ca nefondată și critica recurentei-pârâte referitoare la

reținerea în mod greșit, de către instanța de apel, a vocației reclamanților la

restituirea întregului imobil, deși terenul în suprafață de 2.231 mp a fost

deținut în indiviziune de toți cei șase moștenitori, anterior anului 1967.

Pentru considerentele ce succed va fi respinsă și excepția lipsei calității

procesuale active a contestatorilor, ce a fost invocată ca argument în

susținerea acestui motiv de recurs.

În mod

corect s-a reținut că reclamanții au vocație la restituirea întregului imobil

ca urmare a justificării calității de moștenitor în temeiul art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia moștenitorii legali sau testamentari ai

persoanelor fizice sunt beneficiarii legii de restituire, aceștia din urmă

justificând calitatea de persoane îndreptățite în temeiul legatului universal.

În acest sens este relevant testamentul autentificat din 28 ianuarie 1997 la B.N.P.

Drăgășani al autoarei T.L., care i-a instituit pe reclamanți legatari

universali.

În

cauză sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în

conformitate cu care “De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu

au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai

persoanelor îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.”

Aceste

prevederi, coroborate cu dispozițiile art. 697 C. civ., au drept consecință

faptul că persoanele îndreptățite la cota-parte din imobil care nu au formulat

notificare, sau a căror notificare a fost irevocabil respinsă, sunt asimilate

renunțătorilor, operand acrescământul. Partea renunțătorului se cuvine, prin

acrescământ, comoștenitorilor pe care prezența moștenitorului renunțător îi

păgubea, reducând-le partea succesorală.

Pentru

aceste argumente nu se poate reține că reclamanții, în calitate de moștenitori

testamentari ai defunctei T.L. ar justifica doar pentru cota de 1/12 din teren

calitate procesuală activă. Chiar și în situația în care întinderea dreptului

intimaților s-ar limita la cota invocată de recurenta-pârâtă, aceasta nu ar fi

o chestiune care să intereseze problema calității procesuale, ci fondul

dreptului dedus judecății, limitele lui.

De

asemenea, ca nefondată va fi respinsă și critica privind încălcarea de către

instanța de apel a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că aceasta

nu s-a conformat dispozițiilor din decizia de casare și nu a identificat corect

terenul deținut de autorul A.A.M.

Verificând

actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că în rejudecare, instanța

de apel, conformându-se îndrumărilor date prin

Decizia de casare nr. 4746/2007, în

ședința publică din 28 ianuarie 2008, a dispus efectuarea unui nou raport de

expertiză cu obiective clare privind identificarea terenului, stabilirea întinderii

și a vecinătăților, posesia și suprafața deținută de pârâta Progresul S.C.M.

Vâlcea, cu observarea tuturor actelor referitoare la imobil (fila 485 dosar

apel). La acest raport de expertiză aflat la filele 501- 506 dosar apel, au

fost formulate obiecțiuni, atât de reclamanți, cât și de pârâtă, care au fost

respinse de instanță. În temeiul dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., în

exercitarea rolului său activ, instanța de apel a dispus efectuarea unui nou

raport de expertiză, de către trei experți, raport la care pârâta a formulat,

de asemenea, obiecțiuni, respinse argumentat prin decizia recurată.

Constatând că nu au

fost încălcate dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte observă că, în

esență, aceste critici ale recurentei-pârâte vizează mai degrabă modul de

stabilire a situației de fapt, decât un veritabil motiv de nelegalitate al

deciziei instanței de apel.

Pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii

ca legală a deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de

pârâta Progresul S.C.M. Râmnicu-Vâlcea împotriva Deciziei

nr. 172/A din 25 septembrie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția civilă,

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 16 martie 2010.