ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1788/2010

Deliberând asupra recursului de față, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20

iulie 2007, reclamantele C.G. și A.I. au chemat în judecată pe pârâta SC V. SA

prin lichidator E.I.P.U.R.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună anularea dispoziției nr. 23 din 25 mai 2007 emisă de pârâtă și

obligarea acesteia să restituie în natură terenul în suprafață de 6224,4 mp

situat în Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea.

Tribunalul Vâlcea, secția civilă, prin

sentința civilă nr. 744 din 15 septembrie 2008 a respins acțiunea formulată de contestatoare

Prin cererea de completare a sentinței

civile sus-menționată, pârâta SC V. SA prin lichidator E.I.P.U.R.L. a solicitat

instanței să se ia act de cererea de renunțare expresă a reclamantelor pentru

suprafața de teren de 1.700 mp solicitată a fi restituită de la pârâtă, cerere

care a format obiectul dosarului 2879/90/2007.

Tribunalul Vâlcea, secția civilă, prin

sentința civilă nr. 947 din 6 noiembrie 2008 a admis cererea de completare a sentinței nr. 744 din 15 septembrie 2008 pronunțată de aceeași instanță în sensul

că reclamantele au renunțat la judecata privind cererea ce a făcut obiectul

dosarului 4355/90/2007, conexat la acest dosar.

Prin decizia civilă nr. 78A/15 din 15

aprilie 2009 Curtea de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie,

a admis apelul declarat de reclamante și a schimbat sentința în sensul că a

admis contestația și a dispus anularea dispoziției nr. 23 din 25 mai 2007,

urmând a fi restituită în natură contestatoarelor suprafața de 6226,4 mp

situată în Râmnicu Vâlcea, identificată în raportul de expertiză tehnică

efectuat de exp. L.I.

Totodată, a respins, ca rămas fără

obiect, apelul declarat de pârâta SC V. SA - prin lichidator E.I.P.U.R.L.,

împotriva aceleiași hotărâri, pentru argumentele ce urmează.

Instanța de fond a stabilit că

reclamantele au calitatea de moștenitoare ale autorului comun A.G. (bunic), în

calitate de fiică și soție supraviețuitoare a lui A.R.M. (fiu), fiind deci

persoane îndreptățite la a solicita restituirea terenului în suprafață de

6.224,4 mp, expropriat prin Decretul nr. 1002 din 14 decembrie 1966, emis de

Consiliul de Stat al R.S.R, fapt necontestat în cauză, calitatea de

moștenitoare vizează întreaga suprafață ce face obiectul cauzei, întrucât,

pentru același teren a mai existat o judecată inițiată de alți moștenitori

testamentari, a unuia din descendenții autorului comun (T.L.V.), iar în

respectivul dosar nu s-au stabilit cotele cuvenite.

S-a mai reținut că litigiul dintre T.V.

și T.I. pe de o parte și A.V.A.S pe de altă parte, chiar dacă nu vizează

aceleași părți, s-a purtat în temeiul acelorași prevederi legale, pentru

același teren, în legătură cu care s-a ajuns la concluzia că nu poate opera o

restituire în natură câtă vreme întreg terenul este afectat de construcții și

alte utilități, deci intră în categoria acelora prevăzute de art. 10 alin. (2),

ca fiind exceptate de la restituirea în natură.

Ceea

ce nu a avut însă în vedere prima instanță este faptul că, situația juridică

avută în vedere pe parcursul primei judecăți a suferit modificări, de natură a

permite restituirea în natură.

Astfel, în prezent,

societatea comercială deținătoare a terenului solicitat se află în faliment,

prin urmare, fiindu-i aplicabile cel puțin două din principiile subliniate în

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 plivind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 aprobate prin Hotărârea nr. 250

din 7 martie 2007: acela al prevalentei restituirii în natură în

conformitate cu prevederile

art.

7 alin. (1), art. 7 și art. 9 din lege, a

imobilelor pentru care s-au depus notificări și al

caracterului de complinire a Legii nr. 10/2001 în

raport cu alte acte normative reparatorii

speciale anterioare.

Potrivit acestui din urmă

principiu, măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 prevalează

asupra altor proceduri care tind să înlăture de la restituirea în natură bunuri

care fac obiectul acesteia, prin urmare, începând cu data intrării în vigoare a

legii, imobilele preluate în mod abuziv nu pot intra în averea debitorului în

cazul declanșării procedurii falimentului, potrivit prevederilor Legii nr.

85/2006 privind procedura insolvenței, republicată și modificată.

Legea mai impune de

asemenea, persoanelor și entităților implicate în executarea sa, să aibă în

vedere respectarea reglementărilor referitoare la proprietate, cuprinse în

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

în protocoalele adiționale la această convenție, ratificate de România prin

Legea nr. 30/1994, cu modificările ulterioare, precum și soluțiile

jurisprudențiale ale Curții Europene ale Drepturilor Omului, toate acestea

subsumându-se imperativului respectării dreptului de proprietate, care nu poate

fi îngrădit decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute

de lege și principiile generale de drept internațional.

Or, în speță, tocmai acest

imperativ a fost ignorat de către prima instanță, prin aceea că a considerat

drept justificare a respingerii cererii de restituire în natură a terenului,

ocuparea acestuia de construcții noi, autorizate și afectarea de servituți legale

și căi de comunicații, omițând să constate că acestea sunt destinate

desfășurării activității societății deținătoare care se află în procedura

falimentului.

A accepta, doar pentru

acesta considerent, ca bunurile preluate abuziv de stat să fie supuse în

prezent procedurii lichidării judiciare echivalează cu a spune că proprietarii

deposedați abuziv trebuie să suporte prin vânzarea propriilor bunuri și

datoriile celui ce i-a privat de bunuri, pe lângă deposedarea abuzivă timp de

peste 50 de ani.

O astfel de soluție ar fi o

sarcină excesivă și disproporționată, incompatibilă cu dreptul la respectarea

bunurilor, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1, așa cum incompatibilă cu

acest drept ar fi și păstrarea destinației terenului și a construcțiilor edificate

pe acesta, deși ele nu mai sunt necesare unității deținătoare, iar aceasta are

posibilitatea de a obține despăgubiri de la persoana îndreptățită, reprezentând

valoarea de piață a construcției respective.

In ceea ce privește apelul

pârâtei SC V. SA, Curtea a reținut că, aceasta a criticat hotărârea instanței

de fond pentru nepronunțarea tribunalului asupra cererii de renunțare expresă

formulată de reclamante pentru suprafața de teren de 1700 mp, solicitată a fi

restituită de la pârâtă.

Se constată că, prin

sentința civilă nr.947 din data de 6 noiembrie 2008 Tribunalul Vâlcea a admis

cererea de completare a sentinței apelate și a luat act că reclamantele au

renunțat la judecata privind cererea ce a făcut obiectul dosarului nr., conexat

la dosarul nr., prin urmare, eroarea criticată de pârâtă a fost remediată pe

această cale, apelul acesteia fiind rămas fără obiect.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs pârâta SC V. SA, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin dezvoltarea motivelor

de recurs se arată că instanța de apel a aplicat greșit legea deoarece terenul

este ocupat de clădiri, instalații și rețele și că pentru suprafața de 1473 mp

există suprapunere, fiind retrocedat către familia S.

Analizând decizia recurată,

prin prisma criticilor formulate și având în vedere actele și lucrările

dosarului de fond, precum și probatoriul administrat în apel, Înalta Curte constată

că recursul pârâtei este fondat, pentru argumentele ce succed.

Legea nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 stabilește la art. 1 alin. (1) principiul prevalenței

restituirii în natură a bunului preluat abuziv.

Cu toate acestea, în

cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se stabilesc măsuri

reparatorii prin echivalent - art. 1 alin. (2).

Terenul în suprafață de

6226,4 mp a făcut obiectul exproprierii prin Decretul nr. 1002/1996, fiind

astfel incidente dispozițiile art. 11 din legea de reparație.

Potrivit raportului de

expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză terenul este afectat de utilități

publice și construcții, alei de acces, canalizări și conducte.

Drept urmare devin

aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (4) din lege potrivit cărora „în cazul în

care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul

teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul

imobil”.

Dat fiind conținutul normei

citate, ce se referă strict la gradul de ocupare funcțională a terenului de

către lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, considerentele instanței

de apel referitoare la starea de insolvență a recurentei sunt lipsite de temei

legal.

Așa fiind, Înalta Curte, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) cu referire la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul și va modifica în parte decizia în

sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamante împotriva

sentinței nr. 744 din 15 septembrie 2008 a Tribunalului Vâlcea.

Dispozițiile referitoare la

respingerea apelului pârâtei ca rămas fără obiect vor fi menținute întrucât în

recurs nu s-au formulat critici sub aspectul respingerii apelului declarat de

pârâtă.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Admite recursul declarat de

pârâta SC V. SA prin lichidator E.I.P.U.R.L. împotriva deciziei nr. 78/A din 15

aprilie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind

litigii de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte decizia,

în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamante împotriva

sentinței civile nr. 744 din 15 septembrie 2008 a Tribunalului Vâlcea, secția civilă.

Păstrează celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 16 martie 2010.