ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7421/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7421/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 iulie

2005, reclamanta E.M. a chemat în judecată pe pârâtul primarul municipiului

Râmnicu Vâlcea, solicitând anularea dispoziției nr. 72703 din 24 mai 2005 emisă

de pârât, prin care reclamantei i s-a respins notificarea privind restituirea

în natură a terenului în suprafață de 1808 mp, Râmnicu Vâlcea.

Prin sentința civilă nr. 308 din 18 mai 2006 Tribunalul Vâlcea, secția

civilă, a respins cererea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Prin notificarea formulată, reclamanta a solicitat ca, în calitate de

fostă proprietară a unui teren de 5.000 mp situat în Râmnicu Vâlcea, să fie

pusă în posesie pentru suprafața de 1650 mp teren liber.

În baza Legii nr. 18/1991 a primit adeverința nr. 266 din 15 mai 1992

pentru 5.000 mp, iar ulterior a fost pusă în posesie pentru o suprafață de 1436

mp.

Conform actelor de la dosar, reclamanta nu a făcut dovada că a deținut

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în nume propriu sau în calitate de

moștenitoare, o suprafață de teren mai mare decât cea de 250 mp care i-a fost

expropriată, iar pe de altă parte s-a dispus restituirea unei suprafețe de 1542

mp către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001.

Terenul în litigiu a făcut obiect al Legii nr. 18/1991, cererea

formulată în temeiul acestei legi fiind soluționată favorabil reclamantei, care

este în posesia unei hotărâri de reconstituire a întregii suprafețe de 0,30 ha.

În consecință, conform art. 8 din Legea nr. 10/2001, acest teren nu face

obiectul acestui din urmă act normativ, reclamanta având la îndemână

posibilitatea de a pune în executare hotărârea Comisiei județene de aplicare a

Legii nr. 18/1991.

Prin decizia civilă nr. 33 din 1 februarie 2007, Curtea de Apel Pitești,

secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, minori și de familie, a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut următoarele:

Reclamanta a uzat de procedura Legii nr. 18/1991 pentru reconstituirea

dreptului de proprietate pentru mai multe suprafețe de teren.

În ceea ce privește terenul în litigiu, s-a constatat că nu este

posibilă restituirea în natură, deoarece este afectat de utilități publice,

motiv pentru care s-a emis hotărârea Comisiei județene Râmnicu Vâlcea nr. 4845,

4947/26 februarie 2003, unde la anexa nr. 39 reclamanta figurează cu

despăgubiri.

În atare situație s-a procedat la finalizarea procedurii speciale

prevăzute de Legea nr. 18/1991.

Caracterul de complinire al Legii nr. 10/2001 vizează numai situațiile

în care părțile nu au epuizat procedura Legii nr. 18/1991, prin eliberarea de

acte care au intrat în circuitul civil.

Curtea de apel a mai reținut că, la întrebarea instanței, chiar

reclamanta a răspuns că este mai bine să utilizeze și procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001, considerând că va avea loc o reanalizare a situației

juridice a aceluiași teren, situație inadmisibilă.

În acest fel, curtea a reținut că reclamanta este singura persoană în

culpă, deoarece a refuzat punerea în executare a hotărârii Comisiei județene,

dorind astfel să ajungă la o dublă despăgubire.

Referitor la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată

de reclamantă, curtea de apel a reținut că aceasta se referă la despăgubirile

neacordate foștilor proprietari în baza Legii nr. 247/2005, or reclamanta i s-a

recunoscut dreptul la despăgubiri în baza Legii nr. 18/1911.

Totodată, curtea de apel a reținut ca fiind greșită statuarea

tribunalului în sensul că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate

pentru terenul în litigiu, cu atât mai mult cu cât intimatul pârât nu a respins

notificarea cu această motivare, ci pentru că terenul este afectat de utilități

publice.

Celelalte critici referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 care permiteau restituirea în natură a terenului nu au mai fost

analizate, față de împrejurarea că s-ar fi reținut aplicabilitatea în cauză a

dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând

următoarele motive:

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta arată că prin dispoziția atacată

s-a stabilit acordarea de măsuri echivalente pentru o suprafață de 1808 mp fără

a se fi reținut de către comisie că cererea sa este inadmisibilă, întrucât a

făcut obiectul Legii nr. 18/1991, ci doar pentru că terenul este afectat de

utilități.

Reținând inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001, instanțele i-au agravat

situația în propria cale de atac, anihilând efectele dispoziției atacate cu

contestație.

Contradicția instanței de apel rezultă din aceea că, prin menținerea

dispoziției atacate, prin care i se acordă măsuri echivalente, se ajunge cu

atât mai mult la acordarea de despăgubiri prin echivalent de două ori.

Or, scopul contestației era înlocuirea măsurilor reparatorii prin

echivalent cu restituirea în natură a imobilului.

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta susține că au fost

greșit interpretate și aplicate dispozițiile art. 8 din Legea 10/2001.

În speță, imobilul în litigiu este un teren intravilan, situat între

blocuri, vecin cu una din străzile orașului.

Reclamanta nu contestă că terenul de 5.000 mp pentru care a formulat

notificare a fost solicitat și în baza Legii nr. 18/1991, dar validarea

referitoare la punerea în posesie nu a fost confirmată decât parțial,

emițându-se titlul nr. 1807/46910/2002 pentru suprafața de 1575 mp

În mod greșit s-a reținut că reclamanta a refuzat punerea în executare a

hotărârii Comisiei județene în condițiile în care, nu s-a făcut nicio dovadă de

către partea adversă în sensul că ar fi încercat punerea în posesie în baza

hotărârii de validare pe anexa 2 B din 1991 și nici a faptului că reclamanta ar

fi fost somată pentru încasarea de despăgubiri în baza anexei nr. 39 din 2003.

De altfel, chiar emitentul dispoziției atacate a dispus restituirea unei

porțiuni din terenul de 5.000 mp printr-o altă dispoziție, ceea ce denotă că nu

a exclus posibilitatea ca pentru diferența de teren nerestituită în baza Legii

nr. 18/1991 să dispună restituirea în natură sau după caz, să acorde măsuri reparatorii

prin echivalent.

Așadar, cum terenul în litigiu nu a fost restituit în baza legii

fondului funciar, putea face obiectul restituirii în baza Legii nr. 10/2001,

nefiind aplicabile dispozițiile art. 8 din acest act normativ.

Despăgubirile propuse în baza Legii nr. 18/1991 nu reprezintă o

despăgubire efectivă în accepțiunea jurisprudenței CEDO din moment ce pentru

aceste despăgubiri stabilite din anul 2003, nu există până în prezent nicio

sursă legală de plată.

În continuare, recurenta susține că există posibilitatea restituirii în

natură a terenului în litigiu, care este altul decât cel luat prin expropriere

și a fost trecut în proprietatea statului fără nici un titlu.

Recurenta solicită admiterea recursului și obligarea pârâtului la

restituirea în natură a terenului în suprafață de 1508,56 mp, astfel cum a fost

identificat în anexa 1 la raportul de expertiză completator.

Intimatul a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea

recursului ca nefondat.

Recursul este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Atât tribunalul, cât și curtea de apel au reținut că în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, în sensul că terenul în

suprafață de 1808 mp din Râmnicu Vâlcea nu intră sub incidența Legii nr.

10/2001, deoarece a făcut obiect al unei alte legi de reparație, Legea nr.

18/1991.

Curtea de apel își întemeiază concluzia pe împrejurarea că reclamanta

figurează într-o anexă a unei hotărâri a Comisiei județene de aplicare a Legii

nr. 18/1991, fiind propusă pentru a i se acorda despăgubiri.

Curtea de apel consideră că soluționarea notificării reclamantei și în

temeiul Legii nr. 10/2001 ar putea conduce la o dublă despăgubire a acesteia.

Ceea ce pierde din vedere însă curtea de apel este împrejurarea că

pârâtul a soluționat pe fond notificarea reclamantei, propunând acordarea de

despăgubiri în echivalent, iar prin respingerea contestației și, consecutiv, a

apelului această dispoziție se menține.

Prin urmare, refuzul instanțelor de a cenzura posibilitatea restituirii

în natură a terenului solicitat de reclamantă nu ar fi apt să elimine

preconizatul efect al dublei despăgubiri de care s-ar bucura reclamanta.

Ceea ce este cert stabilit de către ambele instanțe este că, în temeiul

Legii nr. 18/1991 reclamanta nu a obținut restituirea în natură a suprafeței de

teren de 1808 mp și, până la data soluționării cauzei, nu a primit nici

despăgubiri bănești în temeiul aceluiași act normativ.

Această împrejurare coroborată cu faptul că pârâtul a recunoscut că

reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.

10/2001, ceea ce s-a atacat în instanță fiind numai forma pe care acestea

urmează să o îmbrace, conduce la concluzia că în mod nelegal tribunalul și

curtea de apel au refuzat analiza pe fond a cererii reclamantei, aplicând

greșit dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001.

În baza art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte va admite

recursul, și va casa decizia; în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ. va

admite apelul, va desființa sentința și va trimite cauza spre rejudecare la

același tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta E.M. împotriva deciziei nr. 33/A din 1 februarie 2007 a Curții de

Apel Pitești, secția civilă.

Casează

decizia atacată, admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței

civile nr. 308 din 18 mai 2006 a Tribunalului Vâlcea, pe care o desființează și

trimite cauza spre rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2007.