ÎCCJ, Decizia nr. 34/2005

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 182 din 9 iulie 2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul D.C. împotriva rezoluțiilor nr. 34.633 bis/8985/1999 din 17 ianuarie 2000 și nr. 34.633/8985/1999 din 16 martie 2000, ale Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că plângerea nu privește unul din actele procesuale determinate de art. 278 1 C. proc. pen. Astfel, în completarea unei plângeri anterioare formulate de D.F., mama sa, petentul D.C. a solicitat efectuarea de cercetări față de judecătorul R.M.

de la Curtea de Apel București, sub aspectul unor pretinse infracțiuni săvârșite de către aceasta, cu ocazia soluționării unei cauze civile. Prin referatul din 10 martie 2000, întocmit în dosarul nr. 34.633/8985/1999, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a propus trimiterea lucrării la secția judiciară, pentru analiză, în raport cu împrejurarea că din verificarea plângerii nu rezultă aspecte penale în legătură cu cele sesizate de petent, cu referire la soluționarea cauzei civile având ca obiect o acțiune în revendicare, în care s-a pronunțat o soluție de respingere a acțiunii, cauza parcurgând toate etapele procesuale prevăzute de Codul de procedură civilă. Petentul a sesizat instanța de judecată, cu plângerea formulată împotriva acestei propuneri făcute în dosarele menționate.

Or, prin referatul menționat nu a fost soluționată cauza penală, iar soluția de trimitere a lucrării la o altă secție nu face parte dintre actele procurorului, supuse controlului judecătoresc în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul D.C. a declarat recurs, întemeiat pe art. 385 9 pct. 9, 17 1 și 18 C. proc. pen. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Inadmisibilitatea privește, între altele, contestarea dreptului părții cu privire la calea procesuală aleasă pentru protecția juridică a pretenției deduse judecății. În aplicarea principiului statuat prin art. 129 din Constituția României, corespunzător dispozițiilor art. 21 din legea fundamentală, legea procesuală penală a determinat riguros, prin norme imperative, desfășurarea procesului penal.

Sistemul coerent menționat al legii procesuale exclude posibila constatare a existenței în statutul normativ al procesului penal, a unor zone de acceptabilitate constând în norme juridice mai puțin categorice, în raport cu care variante concurente sau alternative să poată fi considerate la fel de corecte și, în consecință, admisibile. Normele procesual penale, de natură a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, au creat un cadru adecvat de protecție judiciară a drepturilor persoanei. Normele legale privind sesizarea instanțelor judecătorești, cu referire la calea procesuală aleasă, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârilor pronunțate cu nesocotirea lor.

Ca atare, stăruința părții în soluționarea unei cereri nu este suficientă prin ea însăși, admisibilitatea căii procesuale fiind condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. În consecință, admiterea unei căi procesuale, la stăruința părții, în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesuală, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. În contextul menționat, referirile recurentului la Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, a Curții Constituționale, sunt lipsite de relevanța juridică vizată de acesta. În fapt, examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 C. proc.

pen., în raport cu dispozițiile art. 21 din Constituția României, prin Deciziile nr. 486 din 2 decembrie 1997 și nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituțională a statuat asupra posibilității declanșării controlului judecătoresc asupra măsurilor și actelor efectuate de procuror sau pe baza dispozițiilor acestuia și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești, pe baza sesizării de către persoana nemulțumită. Ca atare, plângerea adresată instanței de judecată competente, prin care persoana nemulțumită de modul în care, în cadrul Ministerului Public, a fost soluționată plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc. pen., are natura juridică a unei căi de atac și vizează controlul judecătoresc al soluției de neîncepere a urmăririi penale.

Însă, instanța sesizată cu o astfel de plângere, o soluționa prin aplicarea directă a dispozițiilor art. 21 din Constituția României, și nu în temeiul deciziilor menționate ce nu puteau avea caracter de norme atributive de competență, Curtea Constituțională neavând putere de legiferare. Totodată, sesizată cu plângerea menționată, instanța de judecată nu era învestită cu atribuții de urmărire penală, contrar principiului separației puterilor în stat, așa încât controlul judecătoresc privea exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor legii procesuale. În fine, în raport cu introducerea în Codul de procedură penală, a art. 278 1 , prin art. XI pct. 2 din Legea nr. 281/2003, cu aplicare de la 1 ianuarie 2004, lacuna normativă sesizată de Curtea Constituțională nu mai poate fi invocată.

Pe de altă parte, prin art. 16 din Constituția României a fost statuat principiul egalității cetățenilor „în fața legii și a autorităților publice ”. În același timp, prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, s-a stabilit că orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de Convenție, au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Este de reținut, sub un prim aspect, că prin art. 13 din Convenție nu au fost reglementate alte căi de atac, decât cele prevăzute de legea procesuală națională.

Pe de altă parte, din economia textelor legale menționată rezultă garantarea accesului efectiv la instanțele interne, însă numai în condițiile legii procesuale naționale, civilă sau penală, după caz. În acest context, tocmai sesizarea instanțelor de judecată în condițiile legii, cu referire la principiul aplicării aceluiași tratament juridic în situații identice și respingerea, ca inadmisibilă, a oricărei sesizări neconforme prescripțiilor legale, constituie garanția asigurării egalității în fața legii, a tuturor cetățenilor, fără privilegii și fără discriminări, prevăzută de art. 16 din Constituția României și art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În fine, cu referire la susținerile recurentului privind nesoluționarea cauzei într-un termen rezonabil, prin art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, s-a stabilit că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa”. Este de reținut, sub un prim aspect, că nici prin Convenție și nici prin legea procesual penală nu au fost stabilite termene peremptorii pentru soluționarea unei cauze.

Drept urmare, „termenul rezonabil” se apreciază de la caz la caz, în fiecare cauză. În acest sens, prin hotărârea din 6 aprilie 2000, în cazul Coingersoll SA, versus Portugalia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit cu valoare de principiu: „caracterul rezonabil al lungimii procedurilor trebuie stabilit în lumina circumstanțelor cazului și cu referire la criteriile stabilite de jurisprudența Curții, mai ales complexitatea cazului, comportamentul reclamantului și al autorităților relevante și miza pe care o reprezintă cauza pentru reclamant”. În evaluarea aplicabilității acestui text însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, prin hotărârea din 27 iunie 2000, în cazul Frydlender, versus Franța, că pentru ca art. 6 parag.

1 din Convențiem să își găsească aplicabilitatea, „trebuie să existe un litigiu în legătură cu un „drept” despre care se poate afirma, chiar din motive discutabile, că este recunoscut în dreptul intern. Litigiul trebuie să fie autentic și serios.El trebuie să se refere nu numai la existența reală a dreptului, dar și la scopul și modul de exercitare al acestuia. În plus, rezultatul procedurilor trebuie să fie în mod direct decisiv pentru dreptul civil în cauză”. Aceste consistente ale Curții Europene a Drepturilor Omului, cu valoare de principiu, pun în discuție, sub un prim aspect, examinarea raportului dintre dreptul obiectiv și drepturile subiective. În acest sens, persoana care pretinzându-se titular al unui drept subiectiv, apelează la protecția judiciară, trebuie să facă, în primul rând, dovada existenței efective, reale a prerogativei ce derivă din normele juridice aplicabile acestuia, ca subiect de drept determinat.

Sub un al doilea spect, aceleași considerente pun în discuție , în raport cu dispozițiile Decretului nr. 31/1954, drepturile subiective ca mijloace juridice de grănițuire a comportamentului celorlalți, față de titularul lor și, concomitent, ca limite ale conduitei titularilor de drepturi, în raporturile sociale. În același timp, în raport cu dispozițiile art. 2 din actul normativ menționat, privitoare la exercitarea drepturilor, exclusiv în scopul pentru care au fost reglementate, precum și ale art. 723 alin. (1) C. proc. pen., privind exercitarea drepturilor procesuale cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia acestea au fost recunoscute de lege, este pus în discuție uzul și abuzul de drept, ca măsură a drepturilor subiective.

În acest sens, urmează a se observa că drepturile subiective sunt recunoscute persoanelor fizice, numai în scopul de a-și satisface interese legitime și în acord cu interesul general, potrivit legii și regulilor de conviețuire socială. În consecință, depășirea scopului economic și social edictat și exercitarea unui pretins drept subiectiv, inclusiv procesual, fără un interes legitim, cu alte cuvinte, simpla manifestare, în mod repetat, a unei nemulțumiri personale ce nu are corespondent în realitatea faptică și juridică externă și pretenția soluționării unei plângeri în alte condiții, decât cele prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., constituie un abuz de drept și, concomitent, o încercare de instituționalizare a acestuia.

În cauză, petentul a sesizat instanța de fond, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. Plângerea este formulată împotriva unui referat ce privea repartizarea unei lucrări între secțiile Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Or, plângerea prevăzută în art. 278 1 C. proc. pen., privește exclusiv examinarea dispoziției de netrimitere în judecată, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții interesate prin art. 277-278 din același cod. Cum referatul atacat nu face parte dintre actele procesuale prevăzute în art. 278 1 C. proc. pen., în mod legal plângerea a fost respinsă ca inadmisibilă. Ca atare, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc.

pen., invocat de recurent. În fine, examinând plângerea formulată de petent, se constată că acesta, referindu-se la o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale, neprecizată, face vorbire în motivare, de referatele din dosarele reținute ca atare de prima instanță, așa încât hotărârea nu este supusă nici cazurilor de casare prevăzute art. 385 9 pct. 9 și 18, invocate în ședință publică. Totodată, examinând cauza, în raport cu celelate critici formulate, precum și cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., nici alte motive de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu, nu se constată. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.C. care, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.C. împotriva sentinței nr. 182 din 9 iulie 2004, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 3605/2004. Obligă petentul să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2005.