ÎCCJ, Decizia nr. 34/2005

ÎCCJ, Decizia nr. 34/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 182 din 9 iulie

2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca

inadmisibilă, plângerea formulată de petentul D.C. împotriva rezoluțiilor nr. 34.633

bis/8985/1999 din 17 ianuarie 2000 și nr. 34.633/8985/1999 din 16 martie 2000,

ale Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că plângerea nu privește unul din actele procesuale

determinate de art. 278

1

C. proc. pen.

Astfel, în completarea unei plângeri

anterioare formulate de D.F., mama sa, petentul D.C. a solicitat efectuarea de

cercetări față de judecătorul R.M. de la Curtea de Apel București, sub aspectul unor pretinse infracțiuni săvârșite de către aceasta, cu ocazia soluționării

unei cauze civile.

Prin referatul din 10 martie 2000,

întocmit în dosarul nr. 34.633/8985/1999, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție a propus trimiterea lucrării la secția judiciară, pentru analiză,

în raport cu împrejurarea că din verificarea plângerii nu rezultă aspecte penale

în legătură cu cele sesizate de petent, cu referire la soluționarea cauzei

civile având ca obiect o acțiune în revendicare, în care s-a pronunțat o

soluție de respingere a acțiunii, cauza parcurgând toate etapele procesuale

prevăzute de Codul de procedură civilă.

Petentul a sesizat instanța de

judecată, cu plângerea formulată împotriva acestei propuneri făcute în dosarele

menționate.

Or, prin referatul menționat nu a

fost soluționată cauza penală, iar soluția de trimitere a lucrării la o altă

secție nu face parte dintre actele procurorului, supuse controlului

judecătoresc în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petentul D.C. a declarat recurs, întemeiat pe art. 385

9

pct. 9, 17

1

și 18 C. proc. pen.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Inadmisibilitatea privește, între

altele, contestarea dreptului părții cu privire la calea procesuală aleasă

pentru protecția juridică a pretenției deduse judecății.

În aplicarea principiului statuat prin

art. 129 din Constituția României, corespunzător dispozițiilor art. 21 din

legea fundamentală, legea procesuală penală a determinat riguros, prin norme

imperative, desfășurarea procesului penal.

Sistemul coerent menționat al legii

procesuale exclude posibila constatare a existenței în statutul normativ al

procesului penal, a unor zone de acceptabilitate constând în norme juridice mai

puțin categorice, în raport cu care variante concurente sau alternative să

poată fi considerate la fel de corecte și, în consecință, admisibile.

Normele procesual penale, de natură

a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, au creat un cadru adecvat de protecție

judiciară a drepturilor persoanei.

Normele legale privind sesizarea

instanțelor judecătorești, cu referire la calea procesuală aleasă, sunt de

ordine publică, așa încât încălcarea acestora este sancționată cu nulitatea

hotărârilor pronunțate cu nesocotirea lor.

Ca atare, stăruința părții în

soluționarea unei cereri nu este suficientă prin ea însăși, admisibilitatea

căii procesuale fiind condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

În consecință, admiterea unei căi

procesuale, la stăruința părții, în alte condiții decât cele prevăzute de legea

procesuală, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În contextul menționat, referirile

recurentului la Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, a Curții Constituționale,

sunt lipsite de relevanța juridică vizată de acesta.

În fapt, examinând excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 C. proc. pen., în raport cu

dispozițiile art. 21 din Constituția României, prin Deciziile nr. 486 din 2

decembrie 1997 și nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituțională a

statuat asupra posibilității declanșării controlului judecătoresc asupra

măsurilor și actelor efectuate de procuror sau pe baza dispozițiilor acestuia

și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești, pe baza sesizării de către

persoana nemulțumită.

Ca atare, plângerea adresată

instanței de judecată competente, prin care persoana nemulțumită de modul în

care, în cadrul Ministerului Public, a fost soluționată plângerea prevăzută de art.

275-278 C. proc. pen., are natura juridică a unei căi de atac și vizează controlul

judecătoresc al soluției de neîncepere a urmăririi penale.

Însă, instanța sesizată cu o astfel

de plângere, o soluționa prin aplicarea directă a dispozițiilor art. 21 din

Constituția României, și nu în temeiul deciziilor menționate ce nu puteau avea caracter

de norme atributive de competență, Curtea Constituțională neavând putere de

legiferare.

Totodată, sesizată cu plângerea

menționată, instanța de judecată nu era învestită cu atribuții de urmărire

penală, contrar principiului separației puterilor în stat, așa încât controlul

judecătoresc privea exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a

urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor legii procesuale.

În fine, în raport cu introducerea

în Codul de procedură penală, a art. 278

1

, prin art. XI pct. 2 din

Legea nr. 281/2003, cu aplicare de la 1 ianuarie 2004, lacuna normativă

sesizată de Curtea Constituțională nu mai poate fi invocată.

Pe de altă parte, prin art. 16 din

Constituția României a fost statuat principiul egalității cetățenilor „în fața

legii și a autorităților publice

”.

În același timp, prin art. 13 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

s-a stabilit că orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de

Convenție, au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe

naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au

acționat în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Este de reținut, sub un prim aspect,

că prin art. 13 din Convenție nu au fost reglementate alte căi de atac, decât

cele prevăzute de legea procesuală națională.

Pe de altă parte, din economia

textelor legale menționată rezultă garantarea accesului efectiv la instanțele

interne, însă numai în condițiile legii procesuale naționale, civilă sau penală,

după caz.

În acest context, tocmai sesizarea

instanțelor de judecată în condițiile legii, cu referire la principiul

aplicării aceluiași tratament juridic în situații identice și respingerea, ca

inadmisibilă, a oricărei sesizări neconforme prescripțiilor legale, constituie

garanția asigurării egalității în fața legii, a tuturor cetățenilor, fără

privilegii și fără discriminări, prevăzută de art. 16 din Constituția României

și art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În fine, cu referire la susținerile recurentului

privind nesoluționarea cauzei într-un termen rezonabil, prin art. 6 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

s-a stabilit că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în

mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță

independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra

încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra

temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa”.

Este de reținut, sub un prim aspect,

că nici prin Convenție și nici prin legea procesual penală nu au fost stabilite

termene peremptorii pentru soluționarea unei cauze.

Drept urmare, „termenul rezonabil” se

apreciază de la caz la caz, în fiecare cauză.

În acest sens, prin hotărârea din 6

aprilie 2000, în cazul Coingersoll SA, versus Portugalia, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a stabilit cu valoare de principiu: „caracterul rezonabil al

lungimii procedurilor trebuie stabilit în lumina circumstanțelor cazului și cu

referire la criteriile stabilite de jurisprudența Curții, mai ales

complexitatea cazului, comportamentul reclamantului și al autorităților

relevante și miza pe care o reprezintă cauza pentru reclamant”.

În evaluarea aplicabilității acestui

text însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, prin hotărârea din

27 iunie 2000, în cazul Frydlender, versus Franța, că pentru ca art. 6 parag. 1

din Convențiem să își găsească aplicabilitatea, „trebuie să existe un litigiu

în legătură cu un „drept” despre care se poate afirma, chiar din motive

discutabile, că este recunoscut în dreptul intern. Litigiul trebuie să fie

autentic și serios.El trebuie să se refere nu numai la existența reală a

dreptului, dar și la scopul și modul de exercitare al acestuia. În plus,

rezultatul procedurilor trebuie să fie în mod direct decisiv pentru dreptul

civil în cauză”.

Aceste consistente ale Curții Europene

a Drepturilor Omului, cu valoare de principiu, pun în discuție, sub un prim

aspect, examinarea raportului dintre dreptul obiectiv și drepturile subiective.

În acest sens, persoana care pretinzându-se titular al unui drept subiectiv,

apelează la protecția judiciară, trebuie să facă, în primul rând, dovada

existenței efective, reale a prerogativei ce derivă din normele juridice

aplicabile acestuia, ca subiect de drept determinat.

Sub un al doilea spect, aceleași

considerente pun în discuție , în raport cu dispozițiile Decretului nr. 31/1954,

drepturile subiective ca mijloace juridice de grănițuire a comportamentului

celorlalți, față de titularul lor și, concomitent, ca limite ale conduitei

titularilor de drepturi, în raporturile sociale.

În același timp, în raport cu

dispozițiile art. 2 din actul normativ menționat, privitoare la exercitarea

drepturilor, exclusiv în scopul pentru care au fost reglementate, precum și ale

art. 723 alin. (1) C. proc. pen., privind exercitarea drepturilor procesuale cu

bună credință și potrivit scopului în vederea căruia acestea au fost

recunoscute de lege, este pus în discuție uzul și abuzul de drept, ca măsură a

drepturilor subiective. În acest sens, urmează a se observa că drepturile

subiective sunt recunoscute persoanelor fizice, numai în scopul de a-și

satisface interese legitime și în acord cu interesul general, potrivit legii și

regulilor de conviețuire socială. În consecință, depășirea scopului economic și

social edictat și exercitarea unui pretins drept subiectiv, inclusiv procesual,

fără un interes legitim, cu alte cuvinte, simpla manifestare, în mod repetat, a

unei nemulțumiri personale ce nu are corespondent în realitatea faptică și

juridică externă și pretenția soluționării unei plângeri în alte condiții,

decât cele prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., constituie un abuz

de drept și, concomitent, o încercare de instituționalizare a acestuia.

În cauză, petentul a sesizat

instanța de fond, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen.

Plângerea este formulată împotriva unui

referat ce privea repartizarea unei lucrări între secțiile Parchetului de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție.

Or, plângerea prevăzută în art. 278

1

C. proc. pen., privește exclusiv examinarea dispoziției de netrimitere în

judecată, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător

posibilității legale reglementate în favoarea părții interesate prin art. 277-278

din același cod.

Cum referatul atacat nu face parte

dintre actele procesuale prevăzute în art. 278

1

C. proc. pen., în

mod legal plângerea a fost respinsă ca inadmisibilă.

Ca atare, hotărârea atacată nu este

supusă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C.

proc. pen., invocat de recurent.

În fine, examinând plângerea

formulată de petent, se constată că acesta, referindu-se la o rezoluție de

neîncepere a urmăririi penale, neprecizată, face vorbire în motivare, de

referatele din dosarele reținute ca atare de prima instanță, așa încât

hotărârea nu este supusă nici cazurilor de casare prevăzute art. 385

9

pct. 9 și 18, invocate în ședință publică.

Totodată, examinând cauza, în raport

cu celelate critici formulate, precum și cu dispozițiile art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., nici alte motive de casare susceptibile a fi puse în

discuție din oficiu, nu se constată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.C. care, în baza art.

192 alin. (2) din același cod, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petentul D.C. împotriva sentinței nr. 182 din 9 iulie 2004,

pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr.

3605/2004.

Obligă petentul să plătească

statului, suma de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 februarie 2005.