ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1650/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată și înregistrată sub nr. 2131/2005, la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta I.M., în nume propriu și în calitate de reprezentant al fiicei sale A.C.N., a chemat în judecată Ministerul Public și pe șeful secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând ca, prin sentința ce va pronunța, instanța să dispună obligarea acestora la soluționarea plângerii penale înregistrată sub nr. 6602 din 30 martie 2004 și la plata unor daune materiale și morale, cuantumul acestora nefiind precizat la data introducerii acțiunii.

În motivarea acțiunii, reclamanta precizează că în urma unor abuzuri săvârșite de magistrații din instanțe și din Ministerul Justiției, a formulat împotriva acestora, plângere penală, solicitarea sa de a i se comunica rezoluția, formulată cu petițiile nr. 28285 din 30 septembrie 2004 și nr. 8759 din 2 mai 2005, rămânând fără rezultat. Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, în principal, ca inadmisibilă și în subsidiar, ca nefondată. Având în vedere ca, prin rezoluția nr. 844/P/2004 din 31 mai 2005, s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva persoanelor cercetate, pentru care reclamanta a formulat plângere penală, soluție ce i-a fost comunicată acesteia, reclamanta avea deschisă calea prevăzută de art. 278 C. proc.

pen., cale de care a și uzat, formulând plângere, ce a fost soluționată de procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin rezoluția nr. 11059/254/N/2005 din 28 iunie 2005, prin care s-a confirmat soluția de neîncepere a urmăririi penale. Nemulțumită de această ultimă soluție, reclamanta avea deschisă calea de a se adresa direct instanței de judecată, în baza art. 278 1 C. proc. pen., și nu cea a învestirii instanței de contencios administrativ. Prin sentința civilă nr. 1873 din 9 noiembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantă, reținând că, atâta timp, cât avea la îndemână calea prevăzută de art. 278 1 C. proc.

pen., respectiv plângerea împotriva rezoluției nr. ll059/254/N/2005, de neîncepere a urmăririi penale, reclamanta greșit a învestit instanța de contencios administrativ. Împotriva sentinței a declarat recurs, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, soluția bazându-se pe susținerile false, nesusținute de nici-o probă ale pârâților, în sensul că ar fi soluționat plângerea penală formulată împotriva unor magistrați. Pârâtul a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantei, ca fiind nefondat și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței instanței de fond. Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de fond, în mod corect, a respins acțiunea reclamantei, ca inadmisibilă, dat fiind ca plângerile la care face referire reclamanta în acțiune, sunt de natură penală, soluționarea cererii de chemare în judecată nefiind de competența, instanței de contencios administrativ, întrucât reclamanta avea deschisă calea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen. În mod just reține instanța de fond, că împotriva rezoluției procurorului șef al secției de urmărire penală și criminalistică din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a confirmat soluția de neîncepere a urmării penale dispusă prin rezoluția nr. 884/P/2004 din 31 mai 2005, reclamanta-recurentă avea deschisă calea de a se adresa direct instanței de judecată, în baza art. 278 1 C. proc.

pen., competentă fiind instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, deci o instanță penală. Calea aleasă de reclamantă, aceea de a se adresa instanței de contencios administrativ, „este greșită, atâta timp, cât plângerea formulată este una de natură penală, modul de rezolvare a acesteia fiind strict reglementat de Codul de procedură penală, rezoluțiile emise de procuror, de neîncepere a urmăririi penale, nefiind acte administrative în sensul legii contenciosului administrativ, supuse cenzurii instanțelor de contencios administrativ. Având în vedere, considerentele expuse, recursul formulat de reclamanta I.M., în nume propriu și în calitate de reprezentant al fiicei sale N.A.C., se privește ca nefondat, astfel că urmează a fi respins, în cauză aplicându-se dispozițiile art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.M. și N.A.C. împotriva sentinței civile nr. 1837 din 9 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2006.