ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1650/2006
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1650/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin cererea formulată și
înregistrată sub nr. 2131/2005, la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de
contencios administrativ și fiscal, reclamanta I.M., în nume propriu și în
calitate de reprezentant al fiicei sale A.C.N., a chemat în judecată Ministerul
Public și pe șeful secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând ca,
prin sentința ce va pronunța, instanța să dispună obligarea acestora la soluționarea
plângerii penale înregistrată sub nr. 6602 din 30 martie 2004 și la plata unor
daune materiale și morale, cuantumul acestora nefiind precizat la data
introducerii acțiunii.
În motivarea acțiunii, reclamanta
precizează că în urma unor abuzuri săvârșite de magistrații din instanțe și din
Ministerul Justiției, a formulat împotriva acestora, plângere penală,
solicitarea sa de a i se comunica rezoluția, formulată cu petițiile nr. 28285
din 30 septembrie 2004 și nr. 8759 din 2 mai 2005, rămânând fără rezultat.
Pârâtul Ministerul Public -
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat
întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, în principal, ca inadmisibilă și
în subsidiar, ca nefondată.
Având în vedere ca, prin rezoluția nr.
844/P/2004 din 31 mai 2005, s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva
persoanelor cercetate, pentru care reclamanta a formulat plângere penală,
soluție ce i-a fost comunicată acesteia, reclamanta avea deschisă calea prevăzută
de art. 278 C. proc. pen., cale de care a și uzat, formulând plângere, ce a
fost soluționată de procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică
din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin rezoluția nr.
11059/254/N/2005 din 28 iunie 2005, prin care s-a confirmat soluția de
neîncepere a urmăririi penale.
Nemulțumită de această ultimă
soluție, reclamanta avea deschisă calea de a se adresa direct instanței de
judecată, în baza art. 278
1
C. proc. pen., și nu cea a învestirii
instanței de contencios administrativ.
Prin sentința civilă nr. 1873 din 9
noiembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios
administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de
reclamantă, reținând că, atâta timp, cât avea la îndemână calea prevăzută de art.
278
1
C. proc. pen., respectiv plângerea împotriva rezoluției nr. ll059/254/N/2005,
de neîncepere a urmăririi penale, reclamanta greșit a învestit instanța de
contencios administrativ.
Împotriva sentinței a declarat
recurs, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, soluția
bazându-se pe susținerile false, nesusținute de nici-o probă ale pârâților, în
sensul că ar fi soluționat plângerea penală formulată împotriva unor magistrați.
Pârâtul a depus întâmpinare,
solicitând respingerea recursului reclamantei, ca fiind nefondat și menținerea,
ca temeinică și legală, a sentinței instanței de fond.
Analizând recursul formulat, prin
prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile legale incidente în
cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, pentru
considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanța de fond, în mod corect, a
respins acțiunea reclamantei, ca inadmisibilă, dat fiind ca plângerile la care
face referire reclamanta în acțiune, sunt de natură penală, soluționarea
cererii de chemare în judecată nefiind de competența, instanței de contencios
administrativ, întrucât reclamanta avea deschisă calea prevăzută de art. 278
1
C. proc. pen.
În mod just reține instanța de fond,
că împotriva rezoluției procurorului șef al secției de urmărire penală și criminalistică
din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a
confirmat soluția de neîncepere a urmării penale dispusă prin rezoluția nr. 884/P/2004
din 31 mai 2005, reclamanta-recurentă avea deschisă calea de a se adresa direct
instanței de judecată, în baza art. 278
1
C. proc. pen., competentă fiind instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza
în primă instanță, deci o instanță penală.
Calea aleasă de reclamantă, aceea de
a se adresa instanței de contencios administrativ, „este greșită, atâta timp, cât
plângerea formulată este una de natură penală, modul de rezolvare a acesteia
fiind strict reglementat de Codul de procedură penală, rezoluțiile emise de
procuror, de neîncepere a urmăririi penale, nefiind acte administrative în
sensul legii contenciosului administrativ, supuse cenzurii instanțelor de
contencios administrativ.
Având în vedere, considerentele
expuse, recursul formulat de reclamanta I.M., în nume propriu și în calitate de
reprezentant al fiicei sale N.A.C., se privește ca nefondat, astfel că urmează
a fi respins, în cauză aplicându-se dispozițiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de I.M.
și N.A.C. împotriva sentinței civile nr. 1837 din 9 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 10 mai 2006.