ÎCCJ, Decizia nr. 156/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 10 decembrie 2004,

G.M., prin apărător ales D.R., invocând art. 21 și 52 din Constituția României,

precum și art. 5 din Legea nr. 29/1990, a solicitat reaprecierea aspectelor

reținute în rezoluția nr. 7988/215/2002 a Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție, secția de combatere a corupției și criminalității

organizate, prin care s-a respins plângerea formulată de aceeași parte privind

indisponibilizarea autoturismului marca M., admiterea plângerii, desființarea

rezoluției atacate și restituirea autoturismului menționat, indisponibilizat de

organele de poliție din cadrul Biroului Auto - Poliția sectorului 2 București.

Prin rezoluția menționată

s-a reținut efectuarea de cercetări, în legătură cu autoturismul menționat, în

dosarul penal nr. 119097/2001, înregistrat la Inspectoratul General de Poliție - Direcția Generală de Combatere a Crimei Organizate și

Antidrog - Brigada de Combatere a Crimei Organizate, față de numitul M.E. ș.a.,

sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C.

pen.

Autoturismul a fost

indisponibilizat, întrucât la acea dată se efectuau cercetări în vederea

stabilirii provenienței reale, împrejurărilor în care acesta a fost introdus în

țară și condițiile în care a fost achiziționat de G.M., existând indicii că autovehiculul

menționat a fost sustras.

Petenta a învederat că ridicarea

autoturismului, în baza procesului-verbal încheiat la data de 20 mai 2003, este

abuzivă în raport cu dispozițiile art. 23 pct. 11 din Constituția României,

coroborate cu cele ale art. 5

2

C. proc. pen.

În cauză neexistând o

hotărâre definitivă de condamnare a petentei, pentru săvârșirea vreunei fapte

prevăzute de legea penală, ridicarea autoturismului este nejustificată în

raport cu dispozițiile art. 44 alin. (8) din Constituție.

Totodată, prin ridicarea

autoturismului au fost încălcate și dispozițiile alin. (1) al art. 44 din

Constituția României.

Cu adresa nr. 4988/2157/2002,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 26

noiembrie 2004, a comunicat petentei, că prin rezoluția nr. 253/P/2002 din 20

aprilie 2004, în temeiul art. 169 și 170 C. proc. pen., s-a dispus restituirea

autoturismului către R.T., rezident din Pitești, în calitate de împuternicit al

părții vătămate A. GmbH din Germania.

Or, persoana menționată nu

are calitatea de împuternicit al părții vătămate, iar din comunicarea făcută de

Parchet nu rezultă că este vorba de același autoturism, terminația seriei

șasiului - ultimele trei cifre fiind diferite.

Prin concluziile scrise s-a

susținut că a fost atacat un act administrativ ilegal, împrejurare în raport cu

care petenta a solicitat să se constate lipsa de atribuție funcțională a secției

penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, să fie scoasă cauza de pe rolul

acestei secții și să fie trimis dosarul, secției de contencios administrativ.

Prin sentința nr. 197 din 16

februarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins

plângerea, ca nefondată.

S-a reținut că restituirea

autoturismului, în condițiile art. 169 și 170 C. proc. pen., s-a dispus

printr-un act procesual, și nu printr-un act administrativ.

Pe de altă parte, plângerea

împotriva actelor sau măsurilor procesuale se face conform art. 275-278 C.

proc. pen.

Or, deși plângerea privind

indisponibilizarea autoturismului a fost respinsă la data de 19 august 2002,

petiționara s-a adresat cu plângere instanței, abia la 27 decembrie 2004, cu

mult peste termenul prevăzut de art. 278

1

C. proc. pen.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petenta a declarat recurs.

Examinând cauza, în raport cu

dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se constată

următoarele:

Din actele dosarului rezultă

că autoturismul în litigiu a făcut obiectul unei măsuri asigurătorii dispusă în

dosarul penal privind pe numitul M.E. și alții, cercetați sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C.

pen.

Petenta a contestat măsura asiguratorie

dispusă de organul de urmărire penală.

Potrivit art. 168 alin. (1) C.

proc. pen., „în contra măsurii asigurătorii luate și a modului de aducere la

îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă

civilmente, precum și orice altă persoană interesată se pot plânge procurorului

sau instanței de judecată, în orice fază a procesului penal”.

Dincolo de caracterul alternativ

al organului căruia îi poate fi adresată plângerea împotriva măsurii

asigurătorii,

fără relevanță juridică în prezenta cauză, urmează a se

reține din dispoziția citată, cu referire la instanța de judecată, că nu este

atribuită competența soluționării plângerii, unei anume instanțe. Ca atare,

plângerea împotriva măsurii asigurătorii va fi soluționată de instanța

competentă a judeca cauza penală.

Drept urmare, competența

materială pe verticală și competența teritorială sunt determinate și în acest

caz, potrivit dispozițiilor generale privind competența, stabilite de legea

procesual-penală

Or, în raport cu

dispozițiile art. 27 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., cu referire la

infracțiunile care făcut obiectul urmăririi penale, precum și cu circumstanțele

de loc determinate în art. 30 din același cod, competența soluționării cauzei

în primă instanță revine Tribunalului București.

Potrivit art. 197 alin. (2) C.

proc. pen., între altele, dispozițiile relative la competența după materie sunt

prevăzute sub sancțiunea nulității.

Drept urmare, soluționând

plângerea, cu încălcarea competenței materiale a altei instanțe, secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a pronunțat o hotărâre supusă cazului

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 1 C. proc. pen.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc.

pen., Curtea va admite recursul declarat de petenta G.M., va casa sentința

atacată și va trimite dosarul, Tribunalului București, spre competentă

soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

petenta G.M., în calitate de mandatar al numitului M.T., împotriva sentinței nr.

197 din 16 februarie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 7364/2004.

Casează sentința atacată și

trimite dosarul, Tribunalului București, spre competentă soluționare.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2005.