ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3268/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3268/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 3285/3/2008,

reclamanta B.C.R. a chemat în judecată pe pârâții S.R. prin M.E.F., A.N.A.F. –

D.G.F.P. – Vâlcea, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtelor, în

solidar la restituirea sumei de 8.837.168,93 lei, încasată necuvenit plus dobânda

legală până la data plății efective.

La data de 6 martie 2008, reclamanta

a formulat cerere precizatoare arătând că solicită dobânda legală aferentă

debitului, de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective a

debitului.

Prin sentința comercială nr. 3296

din 26 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta B.C.R. SA în

contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.F.P., pârâta fiind obligată să

plătească reclamatei suma de 8.837.160,93 lei, reprezentând plăți nedatorate,

actualizată cu rata inflației și la plata dobânzii legale aferente debitului,

de la data intoducerii acțiunii 25 ianuarie 2008 până la data plății efective a

debitului.

A fost respinsă acțiunea față de

pârâții S.R. prin M.F.P. și A.N.A.F., ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea sentinței, instanța a

reținut că reclamanta B.C.R. SA pentru a evita începerea urmăririi silite împotriva

sa a achitat în contul indicat de pârâta D.G.F.P. Vâlcea suma de 74.280.649.596

lei cu ordinul de plată 667/2005 întrucât prin sentința civilă nr. 873/2004

pronunțată de Tribunalul Gorj a fost obligată la plata sumei de 74.280.649.596 lei

reprezentând Taxa pe valoare adăugată, majorări și dobânzi.

Ulterior, prin decizia comercială nr.

156/283/ COM din 27 aprilie 2005 a Curții de Apel Craiova, irevocabilă prin

decizia comercială nr. 2908 din 12 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, a fost admis apelul declarat de B.C.R. SA și schimbată în tot

sentința nr. 873/2004, în sensul respingerii acțiunii promovată de D.G.F.P.

Vâlcea.

După soluționarea irevocabilă a

litigiului, reclamanta B.C.R. SA a solicitat restituirea sumei achitate în baza

sentinței nr. 873/2004 a Tribunalului Gorj, dar pârâta a refuzat restituirea.

Fiind o plată nedatorată, instanța

în temeiul dispozițiilor art. 1092 alin. (1) și art. 993 alin. (1) C. proc.

civ., a obligat pârâta la restituirea sumei de 8.837.160,93 lei reprezentând

plată nedatorată, sumă actualizată cu rata inflației, plus dobânda legală.

Împotriva deciziei comerciale nr. 3296/2009

pronunțată de Tribunalul București a formulat apel pârâta D.G.F.P. județului

Vâlcea, apel ce a fost respins, ca nefondat, prin decizia comercială nr. 406

din 30 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială.

În motivarea deciziei menționate,

instanța a reținut în esență că intimata reclamantă a făcut plata în baza unei

hotărâri judecătorești care ulterior a fost desființată, situație în care

obligația nu mai exista, fiind lipsită de cauză.

Prin efectuarea plății nedatorate

s-a născut un raport juridic în temeiul căruia solventul, B.C.R. SA devine

creditorul obligației de restituire pentru suma încasată necuvenit, iar

accipiensul, D.G.F.P. Vâlcea este debitorul obligației de restituire.

Obligația de plată a intimatei

reclamante a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, care deși nu avea

caracter irevocabil, a fost executată la cererea apelantei pârâte, risc pe care

aceasta și l-a asumat, nedepunând diligențe pentru protejarea și conservarea

creanței sale față de adevăratul debitor SC T. SA Berbești.

Fiind o plată nedatorată, aceasta

trebuie restituită conform art. 1092 C. civ.

Împotriva deciziei comerciale nr. 406

din 30 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București a formulat recurs

D.G.F.P. a Județului Vâlcea, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei

recurate și trimiterea cauzei pentru competentă soluționare la Tribunalul

Vâlcea iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea deciziei și

respingerea acțiunii ca nefondată.

În dezvoltarea motivelor de recurs

întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.,

recurenta arată că în mod greșit instanța de apel a respins excepția

necompetenței teritoriale a Tribunalului București, fiind încălcate astfel

dispozițiile art. 5, art. 8 alin. (1), art. 10 alin. (4) C. proc. civ.

Obligația a luat naștere în

localitatea Vâlcea, locul de executare a fost tot la Râmnicu Vâlcea și nu la

București cum susține instanța de apel.

Greșit a fost respinsă și excepția

lipsei calității de reprezentant a intimatei reclamante, încălcându-se

dispozițiile art. 83 alin. (1), art. 133 și 161 C. proc. civ. și art. 33 din

Statutul Băncii.

Intimata - reclamantă nu a dovedit

că avea mandat în procedura de chemare în judecată încălcând dispozițiile Legii

nr. 58/1958 și a Legii nr. 31/1990, situație în care în cauză se impune

aplicarea sancțiunii prevăzută de art. 161 C. proc. civ. și anularea cererii de

chemare în judecată formulată cu încălcarea art. 83 alin. (1) și (3) C. proc.

civ.

Instanța de apel nu a răspuns

criticilor formulate încălcând astfel dispozițiile art. 161 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ.

Acțiunea în restituirea plății

nedatorate este inadmisibilă întrucât dispozițiile art. 993 C. civ., stabilesc

că dreptul B.C.R. SA de a solicita restituirea a încetat atunci când D.G.F.P.

Vâlcea a desființat titlul său de creanță și atunci când cel ce a plătit are recurs

împotriva adevăratului debitor SC T. SA.

Motivarea sumară dată de instanța de

apel nu a conferit o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza

cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

În mod greșit instanța de apel a

apreciat că în cauză nu este incident art. 993 alin. (2) C. civ., fără să se

țină cont de decizia nr. 2908/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție conform căreia nu există obligația de restituire a sumelor pretinse de

B.C.R. SA.

Instanța de apel nu a analizat cronologic

motivele de apel, nu a ținut cont că B.C.R. SA la data de 10 martie 2005 a

formulat o cerere de deschidere a procedurii insolvenței împotriva adevăratului

debitor, încercând recuperarea creanței.

De asemenea, nu s-a ținut cont că B.C.R.

SA a făcut o plată voluntară iar recurenta pârâtă a renunțat la întreruperea

prescripției dreptului de a se înscrie la masa credală a SC T. SA, acțiunea în

restituire a plății făcute de B.C.R. SA fiind prescrisă conform art. 20 din

Decretul nr. 167/1958.

Instanța de apel a încălcat și

dispozițiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ., nu a analizat probatoriul administrat

cu privire la buna credință a D.G.F.P. Vâlcea fiind încălcate pe dispozițiile art.

166 C. proc. civ., D.G.A.M.C. având calitate de accipiens și de restituire a

plății nedatorate.

Recurenta solicită admiterea

recursului, modificarea încheierii de ședință din data de 26 iunie 2009

pronunțată în dosarul nr. 3285/3/2008 și restituirea taxei judiciare de timbru

în cuantum de 45.929 lei ca nefiind datorată.

Intimata B.C.R. SA a formulat

întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca

nefondat, întrucât în mod corect instanța de apel a respins excepțiile invocate

de apelantă iar pe fond a respins apelul, în cauză nefiind aplicabile

dispozițiile art. 993 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, în

limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și

temeiurile de drept invocate, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente.

Critica vizând necompetența

teritorială este neîntemeiată având în vedere dispozițiile art. 12 C. proc.

civ., raportat la art. 9 C. proc. civ.

Interesul ocrotit prin normele de

competență teritorială alternativă aparține reclamantului, astfel încât el este

cel care decide, ținând cont de principiul disponibilității care va fi instanța

sesizată cu soluționarea litigiului dintre două sau mai multe instanțe deopotrivă

de competența.

Dispozițiile art. 10 C. proc. civ.,

evocate de recurentă, reglementează opt categorii de cereri, într-o eumerare

limitată, cu privire la care funcționează o competență teritorială alternativă,

dar în speța de față instanța de apel în mod corect a respins critica vizând

necompetența teritorială a Tribunalului București având în vedere cadrul

procesual stabilit de intimata reclamantă, doi pârâți din cererea de chemare în

judecată având sediul în București.

Cum potrivit art. 12 C. proc. civ.,

reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente teritorial,

iar în cauză reclamanta a investit Tribunalul București, instanța în a cărei

rază teritorială are sediul doi pârâți, această instanță legal a fost investită

să soluționeze litigiul, excepția de necompetență teritorială fiind corect

respinsă de ambele instanțe în raport de dispozițiile art. 12 și 9 C. proc.

civ.

Corect a fost respinsă excepția lipsei

calității de reprezentant a intimatei reclamante având în vedere dispozițiile art.

153 din Legea nr. 31/1998 și O.U.G. 18/2004.

Potrivit art. 19 din O.U.G. 18 din

17 aprilie 2004 „supravegherea, administrarea și coordonarea activității băncii

sunt asigurate de Consiliul de supraveghere ales de A.G.A., fiind format din

administratori”.

Conform Ordinului Președintelui

executiv al B.C.R. SA, nr. 588/2006 Direcția Juridică, prin salariații săi, are

autoritatea de a semna cererile de chemare în judecată.

În dosarul de fond, sunt anexate

documentele care atestă aprobarea Comitetului executiv al B.C.R., cu privire la

declanșarea prezentului litigiu, iar valabilitatea Ordinului nr. 588/2006 emis

de Președintele executiv al Băncii, legalitatea votului Comitetului executiv în

raport de Legea nr. 58/1998 și Legea nr. 31/1990 precum și erorile vizând

actele normative prevăzute de Legea nr. 24/2000 nu au legătură cu excepția

invocată, aspect reținut corect de instanța de apel.

În mod corect a fost respinsă și

excepția inadmisibilității întrucât motivele invocate au fost calificate ca

apărări de fond, fiind analizate în considerentele hotărârii apelate. De

altfel, dispozițiile art. 993 C. civ., plata voluntară, aplicarea dispozițiilor

Legii nr. 64/1995 (Legea nr. 85/2006) au fost analizate de ambele instanțe

odată cu soluționarea pe fond a cauzei, respectându-se accesul la justiție,

ceea ce presupune, în principal, libertatea oricui de a se adresa unei instanțe

care să analizeze pe fond litigiul dedus judecății.

Recurenta arată că hotărârea

recurată are o motivare sumară, fără a se arăta care au fost motivele de fapt

și drept ce au format convingerea instanței, motive de recurs ce se încadrează

în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar în speța de față, instanța

de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a analizat motivele de apel invocate, iar faptul

că a respins excepția inadmisibilității motivând pe scurt hotărârea sa, nu duce

la nulitatea hotărârii în condițiile în care au fost examinate în mod real

problemele esențiale care i-au fost supuse.

În dezvoltarea motivului de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a invocat

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., vizând rolul activ al

judecătorului, arătând că instanța nu a luat în considerare înscrisurile depuse

la dosar, neținând cont de toate împrejurările de fapt, dar reaprecierea

probelor administrate de către instanțele de fond și schimbarea situației de

fapt stabilită în cauză nu se mai pot produce în instanța de recurs, odată cu

abrogarea punctelor 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. 138/2004.

Rolul activ al judecătorului are ca

scop asigurarea unui echilibru procesual între părți și respectarea

principiului egalității acestora, iar aprecierea probatoriului administrat în

cauză nu poate fi criticată în raport de dispozițiile art. 129 pct. 5 C. proc.

civ.

Este adevărat că prin sentința nr. 873

din 22 decembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Gorj a fost admisă acțiunea

promovată de reclamanta D.G.F.P. Vâlcea, iar pârâta B.C.R. SA a fost obligată

la plata sumei de 74.200.649.596 ROL reprezentând TVA, majorări și dobânzi, dar

această sentință a fost desființată prin decizia comercială nr. 156/283 din 27

aprilie 2005 a Curții de Apel București irevocabilă prin decizia nr. 2908/2006

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Executarea sentinței nr. 873/2004 a

fost făcută de intimata reclamantă ca urmare a notificării efectuate de

recurenta pârâtă, ținând cont și de dispozițiile art. 720 C. proc. civ., vizând

caracterul executoriu al hotărârilor date în primă instanță în procesele și

cererile în materie comercială astfel că nu se poate susține efectuarea unei

plăți voluntare.

Restituirea plății nedatorate este

sancționată printr-o acțiune numită condicția indebiti sau acțiunea în

repetare. Recurenta a solicitat intimatei plata în temeiul unei hotărâri judecătorești

ce nu era irevocabilă, lucru cunoscut de aceasta, situație în care nu pot fi

reținute dispozițiile art. 993 alin. (2) C. civ.

În cazul prevăzut de art. 993 alin.

(2) C. proc. civ. (acela când creditorul își primește plata de la un terț, nu

de la adevăratul debitor), dacă creditorul este de bună credință și

desființează titlul său de creanță, atunci el este eliberat de orice obligație

de restituire.

Motivul este că fiind plătit, el nu

a mai socotit necesar a-și păstra titlul și prin urmare, este lipsit de orice

mijloace de probă pentru a putea cere plata adevăratului debitor.

Titlul recurentei în baza căruia a

primit plata nedatorată a fost sentința nr. 873/2004, titlu ce a fost

desființat pe cale judecătorească nu din inițiativa recurentei pârâte în

calitate de creditor pentru a putea fi aplicate dispozițiile art. 993 alin. (2)

C. civ.

Recurenta pârâtă a fost plătită în

raport de sentința menționată mai sus, dar păstrarea titlului nu a depins de

creditor ci de legalitatea hotărârii judecătorești pusă în executare înainte de

a deveni irevocabilă, criticile recurentei vizând aplicarea și interpretarea

greșită a dispozițiilor art. 993 alin. (2) C. civ., fiind nefondate.

Recurenta pârâtă a primit plata de

la un terț nu de la adevăratul debitor așa cum susține în motivele de recurs

iar după desființarea titlului sau (respectiv sentința nr. 873/2004) avea obligația

de a lua măsurile necesare pentru recuperarea creanței bugetare de la

adevăratul debitor ținând cont că la data pronunțării deciziei comerciale nr. 156/283

din 27 aprilie 2005 a Curții de Apel Craiova, creanța recurentei împotriva

debitoarei SC T. SA nu era prescrisă.

Starea de pasivitate a recurentei pârâte

în recuperarea creanței bugetare nu duce la aplicarea dispozițiilor art. 993 alin.

(2) C. civ., recurenta având obligația legală de a lua măsurile necesare pentru

recuperarea creanței prin înscrierea la masa credală în dosarul de faliment al

debitoarei SC T. SA și nu se poate susține culpa terțului care a făcut plata

nedatorată pentru neluarea măsurilor necesare de către creditor pentru

întreruperea prescripției dreptului de a recupera creanța.

Recurenta susține că instanța de

apel nu a ținut cont de decizia nr. 2908/2006 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, dar prin această decizie a fost respins recursul declarat

de D.G.M.C. împotriva deciziei nr. 156/2005, decizie prin care a fost

desființată în tot sentința 873/2004 a Tribunalului Gorj (titlu executoriu

invocat de recurentă).

Prin decizia menționată nu a fost

reținută cu autoritate de lucru judecat calitatea de accipiens a D.G.A. ci a

fost introdusă în cauză conform H.G. nr. 343/2005 (Ordinul M.F. nr. 343/2005)

ținând cont de atribuția sa de a administra marii contribuabili.

Chiar recurenta în dosarul de fond a

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.A.F. arătând că în

raport de obiectul litigiului de față calitatea procesuală pasivă aparține D.G.F.P.

Vâlcea, instituite cu personalitate juridică.

În concluzie nu poate fi reținută autoritatea

de lucru judecat invocată, întrucât prin decizia comercială nr. 2908/2006

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu a fost reținută și nici nu

a fost pusă în discuție calitatea procesuală a D.G.F.P. Vâlcea, organ de

colectare a creanțelor bugetare care a primit o plată nedatorată, având

calitatea de accipiens în cadrul acțiunii condictio indebiti.

Plata presupune o creanță, care

trebuie stinsă, plata nu este un act unilateral, ci executarea unei obligații

datorate în virtutea unui raport obligațional. Creanța este deci cauza plății,

când plata este nedatorată, urmează a fi restituită ca fiind lipsită de cauză,

iar ceea ce s-a plătit fără să fie datorat, urmează a se restitui (art. 1082)

aspecte reținute corect de ambele instanțe.

Recurenta solicită și modificarea

încheierii de ședință din data de 26 iunie 2009 cu consecința restituirii taxei

de timbru în cuantum de 45.929 lei dar procedura și cazurile de restituire a

taxei de timbru nedatorate sunt reglementate de art. 23 din Legea nr. 146/1997,

recurenta putând să-și valorifice dreptul de restituire în temeiul

dispozițiilor legale evocate având în vedere și dispozițiile art. 17 din

același act normativ.

Critica, vizând obligația timbrării

apelului, nu constituie motiv de nelegalitate a hotărârii recurate, recurenta

având posibilitatea de a recupera sumele achitate cu titlu de taxe judiciare în

raport de dispozițiile art. 23 și 17 din Legea nr. 146/1997 în alt cadru

procesul.

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respinge, ca

nefondat, recursul formulat de pârâta D.G.F.P. – VÂLCEA împotriva deciziei

comerciale nr. 406 din 30 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a

VI-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat pârâta D.G.F.P. –

VÂLCEA împotriva deciziei comerciale nr. 406 din 30 octombrie 2009 a Curții de

Apel București, secția a VI-a comercială

, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 octombrie 2010.