ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3268/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 3285/3/2008, reclamanta B.C.R. a chemat în judecată pe pârâții S.R. prin M.E.F., A.N.A.F. – D.G.F.P. – Vâlcea, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtelor, în solidar la restituirea sumei de 8.837.168,93 lei, încasată necuvenit plus dobânda legală până la data plății efective. La data de 6 martie 2008, reclamanta a formulat cerere precizatoare arătând că solicită dobânda legală aferentă debitului, de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective a debitului. Prin sentința comercială nr. 3296 din 26 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta B.C.R.

SA în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.F.P., pârâta fiind obligată să plătească reclamatei suma de 8.837.160,93 lei, reprezentând plăți nedatorate, actualizată cu rata inflației și la plata dobânzii legale aferente debitului, de la data intoducerii acțiunii 25 ianuarie 2008 până la data plății efective a debitului. A fost respinsă acțiunea față de pârâții S.R. prin M.F.P. și A.N.A.F., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În motivarea sentinței, instanța a reținut că reclamanta B.C.R. SA pentru a evita începerea urmăririi silite împotriva sa a achitat în contul indicat de pârâta D.G.F.P. Vâlcea suma de 74.280.649.596 lei cu ordinul de plată 667/2005 întrucât prin sentința civilă nr. 873/2004 pronunțată de Tribunalul Gorj a fost obligată la plata sumei de 74.280.649.596 lei reprezentând Taxa pe valoare adăugată, majorări și dobânzi.

Ulterior, prin decizia comercială nr. 156/283/ COM din 27 aprilie 2005 a Curții de Apel Craiova, irevocabilă prin decizia comercială nr. 2908 din 12 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis apelul declarat de B.C.R. SA și schimbată în tot sentința nr. 873/2004, în sensul respingerii acțiunii promovată de D.G.F.P. Vâlcea. După soluționarea irevocabilă a litigiului, reclamanta B.C.R. SA a solicitat restituirea sumei achitate în baza sentinței nr. 873/2004 a Tribunalului Gorj, dar pârâta a refuzat restituirea. Fiind o plată nedatorată, instanța în temeiul dispozițiilor art. 1092 alin. (1) și art. 993 alin. (1) C. proc. civ., a obligat pârâta la restituirea sumei de 8.837.160,93 lei reprezentând plată nedatorată, sumă actualizată cu rata inflației, plus dobânda legală.

Împotriva deciziei comerciale nr. 3296/2009 pronunțată de Tribunalul București a formulat apel pârâta D.G.F.P. județului Vâlcea, apel ce a fost respins, ca nefondat, prin decizia comercială nr. 406 din 30 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. În motivarea deciziei menționate, instanța a reținut în esență că intimata reclamantă a făcut plata în baza unei hotărâri judecătorești care ulterior a fost desființată, situație în care obligația nu mai exista, fiind lipsită de cauză. Prin efectuarea plății nedatorate s-a născut un raport juridic în temeiul căruia solventul, B.C.R. SA devine creditorul obligației de restituire pentru suma încasată necuvenit, iar accipiensul, D.G.F.P.

Vâlcea este debitorul obligației de restituire. Obligația de plată a intimatei reclamante a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, care deși nu avea caracter irevocabil, a fost executată la cererea apelantei pârâte, risc pe care aceasta și l-a asumat, nedepunând diligențe pentru protejarea și conservarea creanței sale față de adevăratul debitor SC T. SA Berbești. Fiind o plată nedatorată, aceasta trebuie restituită conform art. 1092 C. civ. Împotriva deciziei comerciale nr. 406 din 30 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București a formulat recurs D.G.F.P. a Județului Vâlcea, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru competentă soluționare la Tribunalul Vâlcea iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea acțiunii ca nefondată.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., recurenta arată că în mod greșit instanța de apel a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 5, art. 8 alin. (1), art. 10 alin. (4) C. proc. civ. Obligația a luat naștere în localitatea Vâlcea, locul de executare a fost tot la Râmnicu Vâlcea și nu la București cum susține instanța de apel. Greșit a fost respinsă și excepția lipsei calității de reprezentant a intimatei reclamante, încălcându-se dispozițiile art. 83 alin. (1), art. 133 și 161 C. proc. civ. și art. 33 din Statutul Băncii. Intimata - reclamantă nu a dovedit că avea mandat în procedura de chemare în judecată încălcând dispozițiile Legii nr. 58/1958 și a Legii nr. 31/1990, situație în care în cauză se impune aplicarea sancțiunii prevăzută de art. 161 C. proc.

civ. și anularea cererii de chemare în judecată formulată cu încălcarea art. 83 alin. (1) și (3) C. proc. civ. Instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate încălcând astfel dispozițiile art. 161 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Acțiunea în restituirea plății nedatorate este inadmisibilă întrucât dispozițiile art. 993 C. civ., stabilesc că dreptul B.C.R. SA de a solicita restituirea a încetat atunci când D.G.F.P. Vâlcea a desființat titlul său de creanță și atunci când cel ce a plătit are recurs împotriva adevăratului debitor SC T. SA. Motivarea sumară dată de instanța de apel nu a conferit o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

În mod greșit instanța de apel a apreciat că în cauză nu este incident art. 993 alin. (2) C. civ., fără să se țină cont de decizia nr. 2908/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție conform căreia nu există obligația de restituire a sumelor pretinse de B.C.R. SA. Instanța de apel nu a analizat cronologic motivele de apel, nu a ținut cont că B.C.R. SA la data de 10 martie 2005 a formulat o cerere de deschidere a procedurii insolvenței împotriva adevăratului debitor, încercând recuperarea creanței. De asemenea, nu s-a ținut cont că B.C.R. SA a făcut o plată voluntară iar recurenta pârâtă a renunțat la întreruperea prescripției dreptului de a se înscrie la masa credală a SC T. SA, acțiunea în restituire a plății făcute de B.C.R.

SA fiind prescrisă conform art. 20 din Decretul nr. 167/1958. Instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ., nu a analizat probatoriul administrat cu privire la buna credință a D.G.F.P. Vâlcea fiind încălcate pe dispozițiile art. 166 C. proc. civ., D.G.A.M.C. având calitate de accipiens și de restituire a plății nedatorate. Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea încheierii de ședință din data de 26 iunie 2009 pronunțată în dosarul nr. 3285/3/2008 și restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 45.929 lei ca nefiind datorată. Intimata B.C.R. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat, întrucât în mod corect instanța de apel a respins excepțiile invocate de apelantă iar pe fond a respins apelul, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 993 alin. (2) C. proc.

civ. Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente. Critica vizând necompetența teritorială este neîntemeiată având în vedere dispozițiile art. 12 C. proc. civ., raportat la art. 9 C. proc. civ. Interesul ocrotit prin normele de competență teritorială alternativă aparține reclamantului, astfel încât el este cel care decide, ținând cont de principiul disponibilității care va fi instanța sesizată cu soluționarea litigiului dintre două sau mai multe instanțe deopotrivă de competența. Dispozițiile art. 10 C. proc.

civ., evocate de recurentă, reglementează opt categorii de cereri, într-o eumerare limitată, cu privire la care funcționează o competență teritorială alternativă, dar în speța de față instanța de apel în mod corect a respins critica vizând necompetența teritorială a Tribunalului București având în vedere cadrul procesual stabilit de intimata reclamantă, doi pârâți din cererea de chemare în judecată având sediul în București. Cum potrivit art. 12 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente teritorial, iar în cauză reclamanta a investit Tribunalul București, instanța în a cărei rază teritorială are sediul doi pârâți, această instanță legal a fost investită să soluționeze litigiul, excepția de necompetență teritorială fiind corect respinsă de ambele instanțe în raport de dispozițiile art. 12 și 9 C. proc.

civ. Corect a fost respinsă excepția lipsei calității de reprezentant a intimatei reclamante având în vedere dispozițiile art. 153 din Legea nr. 31/1998 și O.U.G. 18/2004. Potrivit art. 19 din O.U.G. 18 din 17 aprilie 2004 „supravegherea, administrarea și coordonarea activității băncii sunt asigurate de Consiliul de supraveghere ales de A.G.A., fiind format din administratori”. Conform Ordinului Președintelui executiv al B.C.R. SA, nr. 588/2006 Direcția Juridică, prin salariații săi, are autoritatea de a semna cererile de chemare în judecată.

În dosarul de fond, sunt anexate documentele care atestă aprobarea Comitetului executiv al B.C.R., cu privire la declanșarea prezentului litigiu, iar valabilitatea Ordinului nr. 588/2006 emis de Președintele executiv al Băncii, legalitatea votului Comitetului executiv în raport de Legea nr. 58/1998 și Legea nr. 31/1990 precum și erorile vizând actele normative prevăzute de Legea nr. 24/2000 nu au legătură cu excepția invocată, aspect reținut corect de instanța de apel. În mod corect a fost respinsă și excepția inadmisibilității întrucât motivele invocate au fost calificate ca apărări de fond, fiind analizate în considerentele hotărârii apelate.

De altfel, dispozițiile art. 993 C. civ., plata voluntară, aplicarea dispozițiilor Legii nr. 64/1995 (Legea nr. 85/2006) au fost analizate de ambele instanțe odată cu soluționarea pe fond a cauzei, respectându-se accesul la justiție, ceea ce presupune, în principal, libertatea oricui de a se adresa unei instanțe care să analizeze pe fond litigiul dedus judecății. Recurenta arată că hotărârea recurată are o motivare sumară, fără a se arăta care au fost motivele de fapt și drept ce au format convingerea instanței, motive de recurs ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar în speța de față, instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., a analizat motivele de apel invocate, iar faptul că a respins excepția inadmisibilității motivând pe scurt hotărârea sa, nu duce la nulitatea hotărârii în condițiile în care au fost examinate în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a invocat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., vizând rolul activ al judecătorului, arătând că instanța nu a luat în considerare înscrisurile depuse la dosar, neținând cont de toate împrejurările de fapt, dar reaprecierea probelor administrate de către instanțele de fond și schimbarea situației de fapt stabilită în cauză nu se mai pot produce în instanța de recurs, odată cu abrogarea punctelor 10 și 11 ale art. 304 C. proc.

civ., prin O.U.G. 138/2004. Rolul activ al judecătorului are ca scop asigurarea unui echilibru procesual între părți și respectarea principiului egalității acestora, iar aprecierea probatoriului administrat în cauză nu poate fi criticată în raport de dispozițiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ. Este adevărat că prin sentința nr. 873 din 22 decembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Gorj a fost admisă acțiunea promovată de reclamanta D.G.F.P. Vâlcea, iar pârâta B.C.R. SA a fost obligată la plata sumei de 74.200.649.596 ROL reprezentând TVA, majorări și dobânzi, dar această sentință a fost desființată prin decizia comercială nr. 156/283 din 27 aprilie 2005 a Curții de Apel București irevocabilă prin decizia nr. 2908/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Executarea sentinței nr. 873/2004 a fost făcută de intimata reclamantă ca urmare a notificării efectuate de recurenta pârâtă, ținând cont și de dispozițiile art. 720 C. proc. civ., vizând caracterul executoriu al hotărârilor date în primă instanță în procesele și cererile în materie comercială astfel că nu se poate susține efectuarea unei plăți voluntare. Restituirea plății nedatorate este sancționată printr-o acțiune numită condicția indebiti sau acțiunea în repetare. Recurenta a solicitat intimatei plata în temeiul unei hotărâri judecătorești ce nu era irevocabilă, lucru cunoscut de aceasta, situație în care nu pot fi reținute dispozițiile art. 993 alin. (2) C. civ. În cazul prevăzut de art. 993 alin. (2) C. proc.

civ. (acela când creditorul își primește plata de la un terț, nu de la adevăratul debitor), dacă creditorul este de bună credință și desființează titlul său de creanță, atunci el este eliberat de orice obligație de restituire. Motivul este că fiind plătit, el nu a mai socotit necesar a-și păstra titlul și prin urmare, este lipsit de orice mijloace de probă pentru a putea cere plata adevăratului debitor. Titlul recurentei în baza căruia a primit plata nedatorată a fost sentința nr. 873/2004, titlu ce a fost desființat pe cale judecătorească nu din inițiativa recurentei pârâte în calitate de creditor pentru a putea fi aplicate dispozițiile art. 993 alin. (2) C. civ.

Recurenta pârâtă a fost plătită în raport de sentința menționată mai sus, dar păstrarea titlului nu a depins de creditor ci de legalitatea hotărârii judecătorești pusă în executare înainte de a deveni irevocabilă, criticile recurentei vizând aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 993 alin. (2) C. civ., fiind nefondate. Recurenta pârâtă a primit plata de la un terț nu de la adevăratul debitor așa cum susține în motivele de recurs iar după desființarea titlului sau (respectiv sentința nr. 873/2004) avea obligația de a lua măsurile necesare pentru recuperarea creanței bugetare de la adevăratul debitor ținând cont că la data pronunțării deciziei comerciale nr. 156/283 din 27 aprilie 2005 a Curții de Apel Craiova, creanța recurentei împotriva debitoarei SC T. SA nu era prescrisă.

Starea de pasivitate a recurentei pârâte în recuperarea creanței bugetare nu duce la aplicarea dispozițiilor art. 993 alin. (2) C. civ., recurenta având obligația legală de a lua măsurile necesare pentru recuperarea creanței prin înscrierea la masa credală în dosarul de faliment al debitoarei SC T. SA și nu se poate susține culpa terțului care a făcut plata nedatorată pentru neluarea măsurilor necesare de către creditor pentru întreruperea prescripției dreptului de a recupera creanța. Recurenta susține că instanța de apel nu a ținut cont de decizia nr. 2908/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dar prin această decizie a fost respins recursul declarat de D.G.M.C. împotriva deciziei nr. 156/2005, decizie prin care a fost desființată în tot sentința 873/2004 a Tribunalului Gorj (titlu executoriu invocat de recurentă).

Prin decizia menționată nu a fost reținută cu autoritate de lucru judecat calitatea de accipiens a D.G.A. ci a fost introdusă în cauză conform H.G. nr. 343/2005 (Ordinul M.F. nr. 343/2005) ținând cont de atribuția sa de a administra marii contribuabili. Chiar recurenta în dosarul de fond a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.A.F. arătând că în raport de obiectul litigiului de față calitatea procesuală pasivă aparține D.G.F.P. Vâlcea, instituite cu personalitate juridică. În concluzie nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat invocată, întrucât prin decizia comercială nr. 2908/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu a fost reținută și nici nu a fost pusă în discuție calitatea procesuală a D.G.F.P.

Vâlcea, organ de colectare a creanțelor bugetare care a primit o plată nedatorată, având calitatea de accipiens în cadrul acțiunii condictio indebiti. Plata presupune o creanță, care trebuie stinsă, plata nu este un act unilateral, ci executarea unei obligații datorate în virtutea unui raport obligațional. Creanța este deci cauza plății, când plata este nedatorată, urmează a fi restituită ca fiind lipsită de cauză, iar ceea ce s-a plătit fără să fie datorat, urmează a se restitui (art. 1082) aspecte reținute corect de ambele instanțe. Recurenta solicită și modificarea încheierii de ședință din data de 26 iunie 2009 cu consecința restituirii taxei de timbru în cuantum de 45.929 lei dar procedura și cazurile de restituire a taxei de timbru nedatorate sunt reglementate de art. 23 din Legea nr. 146/1997, recurenta putând să-și valorifice dreptul de restituire în temeiul dispozițiilor legale evocate având în vedere și dispozițiile art. 17 din același act normativ.

Critica, vizând obligația timbrării apelului, nu constituie motiv de nelegalitate a hotărârii recurate, recurenta având posibilitatea de a recupera sumele achitate cu titlu de taxe judiciare în raport de dispozițiile art. 23 și 17 din Legea nr. 146/1997 în alt cadru procesul. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta D.G.F.P. – VÂLCEA împotriva deciziei comerciale nr. 406 din 30 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat pârâta D.G.F.P. – VÂLCEA împotriva deciziei comerciale nr. 406 din 30 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială , ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2010.