ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1978/2005

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, prin rechizitoriul din 17 noiembrie 1997, trimite în judecată, printre alții, pe inculpatul G.Șt., pentru infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. Actul de învinuire reține că, la 18 septembrie 1993, cu faxul nr. 1165, SC P.M. SA București („în atenția directorului D.I.”), a fost înștiințată că, la 4 octombrie 1993, în portul Constanța, sosesc 121 autoturisme DAEWOO, expediate din Coreea de Sud, cu precizarea că, potrivit O.G. nr. 26/1993, „descărcarea autoturismelor nu va fi permisă în Vama Constanța, până când nu veți garanta/plăti taxele vamale” și că „liberul de descărcare se acordă în momentul în care suma aferentă a intrat în contul vămii”.

La acest fax, nu s-a primit nici un răspuns, încât Agenția Navală L.S. Constanța revine, cu un mesaj identic, la 20 septembrie 1993. În conformitate cu prevederile sus-menționatei ordonanțe, taxele vamale, pentru cele 121 autoturisme, însumau circa 300 milioane lei. Pentru rezolvarea acestei situații, B.M., cetățean israelian, cu reședința în România, administrator general al SC P.C., care introducea, în România, autoturismele, inculpat în aceeași cauză, însărcinează pe directorul D.I., și el, inculpat, să rezolve „problema”. D.I. se deplasează la Vama port Constanța și merge în biroul adjunctului șefului Vămii, G.Șt., pe care îl roagă să-i aprobe să descarce, în port, autoturismele, fără scrisoare de garanție pentru taxele vamale, oferindu-i, în schimb, unul din autoturismele respective.

Inculpatul G.Șt. acceptă propunerea și promite că va fi de față în ziua descărcării autoturismele de pe vas „pentru a nu se ivi nici o problemă”. Astfel, în ziua de 10 octombrie 1993, în baza permisului nr. 1267/255 al Vămii port Constanța, cele 121 autoturisme se descarcă, de societatea M., specializată în aceste operațiuni, și se depozitează pe platforma portuară. La descărcarea autoturismelor, asistă și inculpatul G.Șt., care a întrebat pe D.I. „dacă sunt probleme”. D.I. răspunde că nu sunt probleme și îl asigură pe G.Șt. că, la rândul său, își va respecta promisiunea făcută de B.M. După o lună de zile, D.I. merge la Constanța și îl întreabă pe G.Șt. pe ce nume să întocmească actele autoturismului promis drept mită.

G.Șt. îi spune lui D.I. să întocmească actele pe numele cumnatului său, S.S. Tot atunci, G.Șt. îi comunică lui D.I. datele cumnatului său, S.S. și anume: domiciliul, seria și numărul buletinului de identitate, etc. La rândul său, B.M. dă dispoziție să se întocmească factura comercială nr. 335.335, in voice, pentru o mașină DAEWOO, în valoare de 7.270 dolari S.U.A., pe numele lui S.S., acte pe care D.I. le predă lui G.Șt., împreună cu cheile mașinii. G.Șt. înmânează, actele și cheile mașinii, lui S.S., care, la 27 decembrie 1993, ridică autoturismul, din depozitul portuar al SC R., și o parchează în garajul închiriat de G.Șt., care folosește mașina, circulând, cu ea, 1000 de km. S.S. nici nu are permis de conducere auto.

Tribunalul București, prin sentința penală nr. 288 din 8 mai 2000, condamnă pe inculpatul G.Șt. la 3 ani de închisoare și 4 ani interzicerea unor drepturi, pentru infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1), cu aplicarea art. 13 și art. 71 C. pen. Prin aceeași sentință, instanța deduce detenția preventivă a inculpatului de la 5 mai 1994 până la 8 august 1994 și îl obligă la 1.000.000 lei cheltuieli judiciare statului. Autoturismul, primit mită, de inculpat, este restituit Societății Comerciale P.M. SA. Inculpatul declară apel. Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia nr. 557/ A din 26 octombrie 2000, respinge, ca nefondat, apelul și îl obligă pe inculpat la 200.000 lei cheltuieli judiciare statului.

Inculpatul declară recurs. Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 3662 din 11 iulie 2001, admite recursul, casează hotărârile atacate și trimite cauza, spre rejudecare, Tribunalului București. Tribunalul București, secția a II-a penală, prin sentința nr. 275 din 18 martie 2003, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achită pe inculpat, cu motivarea, esențială, că „personalul operativ de tură aproba descărcarea” și că G.Șt. „nu avea în atribuțiile de serviciu operațiunea descărcării”. Parchetul de pe lângă aceeași instanță și inculpatul declară apel. Parchetul cere condamnarea inculpatului, iar acesta din urmă solicită schimbarea temeiului achitării.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia nr. 156/ A din 4 martie 2004, respinge, ca nefondate, apelurile. Parchetul de pe lângă aceeași instanță și inculpatul declară recurs, reiterând cererile din apel. Recursul parchetului este fondat. Actul de trimitere în judecată a inculpatului G.Șt.

reține, corect, situația de fapt, pe care o încadrează corespunzător, iar probele existente confirmă, cu prisosință, că inculpatul a săvârșit infracțiunea de luare de mită, faptă și vinovăție care rezultă din: 1. autodenunțul lui B.M., inculpat în aceeași cauză; 2. autodenunțul lui D.I., inculpat în aceeași cauză; 3.declarațiile martorului G.A.G.; 4. declarațiile martorului F.G.D.; 5. declarațiile „cumpărătorului” S.S., cumnatul inculpatului; 6. atribuțiile de serviciu ale inculpatului G.Șt.; 7. Regulamentul de organizare și funcționare a unităților vamale, care arată, expres, că adjunctul șefului de vamă „coordonează activitatea vamală, în ce privește aplicarea, corectă, a legislației vamale”; 8. declarațiile martorului F.D., șeful vămii, care arată că „inculpatul G.Șt.

a avut aceleași atribuții ca ale șefului vămii, cei doi completându-se reciproc”; 9. declarația martorului C.A., controlor vamal, care arată că șefii ei direcți erau F.D. și G.Șt.; 10. declarația martorei A.V., controlor vamal, care confirmă că G.Șt. era unul dintre șefii ei direcți; 11. fișa postului inculpatului, care prevede, negru pe alb, că „în lipsa șefului vămii, el, G.Șt., îndeplinea atribuțiile acestuia”; 12. O.G.

nr. 26/1993, potrivit căreia începând cu 1 septembrie 1993, nici o navă nu încarcă-descarcă fără obținerea „liberului de vamă”; 13. art. 11 din sus-menționata ordonanță, care prevede că „obținerea liberului de vamă (atribuția conducerii vămii) se realizează numai dacă erau îndeplinite condițiile și efectuate formalitățile de vămuire și numai după prezentarea documentelor legale care atestă plata taxelor vamale”; 14. declarația martorului B.N., directorul Companiei Maritime L.S., care arată că „prin faxurile trimise societății P.M., primitorul celor 121 autoturisme DAEWOO, s-a specificat, expres, că, potrivit regulamentelor în vigoare, societatea avea obligația de a obține permis vamal de descărcare de la Vama Portului Constanța și să dea confirmarea, scrisă, că marfa este liberă de vamă, la descărcare”; 15. declarația aceluiaș martor, B.N., care precizează că „în urma discuțiilor, telefonice, dintre societățile L.S.

și P.M., în legătură cu plata taxelor vamale sau garantarea acestora, pentru cele 121 autoturisme, am aflat că reprezentanții SC P.M. nu intenționează să achite taxele vamale, ca persoană juridică, deoarece erau cu mult mai mari decât cele pentru persoane fizice și că intenționează să meargă la Vama Port Constanța, să obțină facilități de „zonă liberă”; 16. declarația martorei C.A., controlor vamal, care precizează că „la indicația lui G.Șt., am întocmit acte de vămuire pentru 7 din cele 121 de autoturisme, pe persoane fizice”; 17. declarația denunțătorului D.I., care precizează că „oferta de mituire s-a făcut pentru ca G.Șt.

să aprobe nu doar descărcarea autoturismelor, ci și pentru ca acesta să fie de acord ca autoturismele să fie vămuite în regim de persoane fizice, activitate care intra în atribuțiunile sale de serviciu și pe care a îndeplinit-o cu încălcarea dispozițiilor legale”; 18. declarația martorei C.A., controlor vamal, care mai arată că „după sosirea lotului de 121 autoturisme, întrucât delegatul firmei P.M. s-a prezentat pentru a ridica 7 autoturisme, iar acestea figurau pe numele firmei, am mers la șeful meu, G.Șt., căruia i-am explicat situația, iar el mi-a cerut să le taxez pe persoană fizică, sens în care am și întocmit chitanțele de import”; 19. declarația martorei A.V., controlor vamal, care, la rândul ei, precizează că „la indicația lui G.Șt., am procedat, similar, și în luna august 1993, cu prilejul sosirii unui alt lot, de 49 autoturisme, pe numele firmei P.M.; 20. declarația martorului F.D.

(șef vamă), care precizează că „în urma controlului, efectuat ulterior arestării lui G.Șt., am constatat că actele, conosamente, care au însoțit marfa erau andosate pe numele unor persoane fizice, iar importatorul nu-și îndeplinise, în termen legal, obligația prevăzută de art. 35 din Regulamentul vamal, aceea de a stabili, în 5 zile de la descărcare, regimul vamal de import temporar, definitiv sau tranzit”; 21. declarația martorului Z.I., agent vamal, care arata că, la firma L.S., „numai după ce am discutat, personal, cu G.Șt.

și acesta mi-a confirmat că nu sunt probleme, în ce privește descărcarea, am depus permisul de descărcare la Vama Constanța și s-a aprobat descărcarea”; 22. declarația aceluiași martor Z.I., agent vamal, care precizează că „permisiunea, verbală, a lui G.Șt., s-a făcut contrar practicii Vămii Constanța, care pretindea darea liberului de descărcare numai dacă se achitau sau garantau taxele vamale”; 23. declarația martorului S.I., agent vamal, care arată că „nu cunosc cum a rezolvat D.I. problema taxelor vamale, pentru acest import de autoturisme, deoarece nu era obligația noastră. Noi, agenții vamali, i-am cerut să rezolve problema obținerii liberului de descărcare a navei, din partea Vămii Constanța, iar D.I.

s-a dus la Vamă și, în aceeași zi, a revenit și mi-a spus că a obținut, din partea Vămii, aprobarea de descărcare”; 24. declarația aceluiași martor S.I., agent vamal, care precizează că „în aceeași zi, puțin mai târziu, ca să ne convingem că ceea ce ne-a spus D.I. este adevărat, colegul Z. s-a dus la Vamă și a aflat, de la un șef de tură, că D.I. obținuse liberul de descărcare a navei”; 25. Pe tot parcursul procesului, D.I., director general al SC P.M., declară, constant, că, cu acordul lui B.M., administrator general al SC P.C., care introducea autoturisme în România, a promis, lui G.Șt., adjunctul șefului Vămii Constanța, un autoturism, ofertă acceptată de G.Șt., care i-a cerut să întocmească actele mașinii pe numele cumnatului său S.S.; 26. declarația coinculpatului D.I.

se coroborează cu aceea a coinculpatului B.M. și a martorului G.N., care arată că, în ziua de 9 decembrie 1993 a mers, cu D.I., la Constanța, pentru a ridica 6 mașini DAEWOO, din cele importate, cu care prilej D.I. i-a spus că una din mașini rămânea în depozit, pentru a fi ridicată de o persoană din Constanța; 27. declarația aceluiași martor G.N., care precizează că „de plata taxelor vamale și portuare s-a ocupat D.I., iar la 2-3 zile de la transportul celor 6 mașini, am surprins o discuție între B. și D.I.: B. îl întreba pe D.I. „dacă i-a dat mașina celui de la Constanța”, iar D.I. îi răspundea lui B. că „da, i-au dat-o, s-a rezolvat, totul e O.K.”.

28. declarația martorei C.M.N., angajată la SC P.M., care arată că „din cele 121 autoturisme, 10 bucăți au fost vândute unor persoane fizice, una din acestea fiind pe numele lui S.S.”; 29. declarația aceluiași martor C.M.N., angajată la SC P.M., care precizează că „în urma verificării documentelor privind vânzarea celor 10 autoturisme, a rezultat că toate persoanele cumpărătoare, cu excepția lui S.S., s-au prezentat la firmă și au achitat contravaloarea mașinilor cumpărate, mașinile fiindu-le livrate la sediul firmei”; 30. în aceste condiții, declarația lui S.S., că ar fi dat, direct, lui D.I., suma de 7.300 dolari S.U.A., fără nici o chitanță, apare ca vădit nesinceră, D.I. contestând o asemenea plată; 31. S.S.

nu prezintă nici un act nici pentru plata sumei de 56.900 lei, taxe vamale și nici nu poate preciza măcar numele persoanei care a achitat această sumă; 32. inculpatul G.Șt. recunoaște că numai el a folosit mașina „cumpărată” de S.S.; De altfel, instanța de apel admite că inculpatul G.Șt. a acceptat oferta lui D.I. și a primit, prin intermediul lui S.S., autoturismul în discuție, pentru a permite vămuirea celor 121 autoturisme în regim de persoane fizice. Deși admite că inculpatului G.Șt. i s-a făcut o ofertă nelegală, ofertă pe care el a acceptat-o, instanța de apel îl exonerează de răspundere, cu motivarea „că făptuitorul nu a fost trimis în judecată pentru această faptă”, motivare evident infirmată de probele existente.

Așa fiind, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., recursul parchetului va fi admis, hotărârile atacate vor fi casate, iar inculpatul G.Șt. va fi condamnat, pentru infracțiunea de luare de mită, conform dispozitivului deciziei. Pentru aceleași considerente, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., recursul inculpatului va fi respins, ca nefondat, iar el va fi obligat la cheltuieli judiciare statului. Autoturismul oferit, mită, inculpatului va fi restituit societății comerciale căreia îi aparține, având în vedere că cei ce au dat mită s-au autodenunțat, caz în care, potrivit art. 255 C. proc. pen., bunul, ce a făcut obiectul mitei, se restituie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 156/ A din 4 martie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, privind pe inculpatul G.Șt. Casează decizia atacată și sentința penală nr. 275 din 18 martie 2003 a Tribunalului București, secția a II-a penală. Rejudecând: Condamnă pe inculpatul G.Șt., la 3 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1), cu aplicarea art. 13 din același cod Constată că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 5 mai 1994 - 8 august 1994. În baza art. 255 alin. ultim.

C. pen., dispune restituirea, către SC P.M. SA București a autoturismului Daewoo Rocar și anulează procesul-verbal, de sigilare a acestui autoturism, din 16 iunie 1994 al I.G.P. – Direcția Cercetări Penale. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.Șt., împotriva deciziei penale nr. 156/ A din 4 martie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurentul inculpat la 15.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 23 martie 2005.