ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 358/2007

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 817 din 6 decembrie 2000, Tribunalul Constanța a admis acțiunea formulată de reclamanții T.H. și T.A., în contradictoriu cu pârâții D.A., T.C., R.AE.D.P.P. Constanța și Consiliul local Constanța și a obligat pârâții să le lase reclamanților în deplină proprietate imobilul situat în Constanța. A fost anulată cererea formulată de D.A. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că acțiunea a fost înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Constanța, la nr. 17468/1999, iar judecătoria, prin sentința civilă nr. 2099 din 28 februarie 2000, a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea tribunalului, reținând că, față de valoarea obiectului litigiului de 200.000.000 lei, sunt incidente prevederile art. 2 alin. (l) lit. b) C. proc.

civ. Imobilul care face obiectul cauzei a fost dobândit de autorul reclamanților prin actul de donație transcris sub nr. 2345 din 19 octombrie 1945, iar prin sentința civilă nr. 7737 din 28 iunie 1994 a Judecătoriei Constanța pârâtele R.AE.D.P.P. Constanța și Consiliul local Constanța au fost obligate să lase reclamanților întregul imobil în deplină proprietate. După pronunțarea acestei hotărâri, la 30 octombrie 1996 și respectiv 1 noiembrie 1996, pârâta R.AE.D.P.P. Constanța (fosta C.U.) a vândut 2 apartamente de la etajul 1 al imobilului. Analizând titlurile părților, se constată că titlul reclamanților este mai bine caracterizat, pentru că pârâții dețin bunul în baza unor contracte încheiate după pronunțarea hotărârii judecătorești prin care s-a recunoscut valabilitatea titlului reclamanților și nevalabilitatea titlului statului.

S-a mai reținut, că pârâta D.A. a cerut să fie citați în proces Consiliul local Constanța și KAE.D.P.P. Constanța, care răspund pentru evicțiune, însă a precizat că nu formulează cerere de chemare în garanție. Deși art. 1337 C. civ., invocat de pârâtă, constituie temeiul răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, cumpărătorul trebuie să investească instanța cu o cerere pentru obligarea acestuia la plata de despăgubiri, în condițiile art. 60 C. proc. civ. Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 70/C din 25 aprilie 2006, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții D.A. (decedată), prin mandatar V.Ș., T.C., Consiliul local Constanța, Municipiul Constanța prin primar și RAE.D.P.P.

Constanța, împotriva sentinței tribunalului, reținând, în esență, că în mod corect prima instanță „a dat preferință titlului reclamanților care este mai bine caracterizat". Vânzarea apartamentelor în anul 1996 s-a făcut de către RAE.D.P.P. Constanța și Consiliul local Constanța cu rea credință, deoarece aceștia cunoșteau că nu mai sunt proprietari ai bunurilor din data de 28 iunie 1994. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții V.M., T.C. și RA E.D.P.P. Constanța. Recurenții V.M. și T.C., invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată, în esență, că unul din judecătorii care au soluționat apelul era incompatibil, că sentința civilă nr. 7737 din 28 iunie 1994 a rămas definitivă abia la data de 3 ianuarie 1998, când Tribunalul Constanța a constatat perimat apelul și că între anii 1939 și 1961 titularul dreptului de proprietate asupra imobilului s-a schimbat.

Recurenta RA E.D.P.P. Constanța, invocând art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., susține că instanța de apel a reținut greșit că sentința civilă nr.7737 din 28 iunie 1994 a Judecătoriei Constanța îi este opozabilă, deoarece, fiind înființată prin H.GL.M. nr. 332/1996, nu a fost parte în procesul în care s-a pronunțat această sentință. Mai susține recurenta, că, în lipsa unei notificări trimisă de intimații reclamanți, nu a avut cunoștință de existența cererii de revendicare și că nu a fost răsturnată prezumția bunei-credințe, iar instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii care privea nevalabilitatea actului de donație, pentru că reclamanții nu au depus niciodată titlul donatorului. Din oficiu, Înalta Curte a invocat motivul de recurs, de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente: Prin acțiunea înregistrată, la data de 12 octombrie 1999, la Judecătoria Constanța, reclamanții au investit instanța cu o cerere pentru obligarea pârâților D.A. și T.C. să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul ocupat de aceștia, a cărui valoare a fost precizată de reclamanți, la termenul de judecată din 28 februarie 2000, la suma de 200.000.000 lei. Precizarea este consemnată în practicaua sentinței civile nr. 2099 din 28 februarie 2000 a Judecătoriei Constanța și, în raport de această valoare, Judecătoria Constanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța. Față de obiectul acțiunii, valoarea bunului, prevederile art. 18 1 C. proc.

civ. și ale Legii nr. 219/2005, la data de 25 aprilie 2006 când s-a pronunțat decizia atacată, competent să soluționeze apelurile era tribunalul și nu curtea de apel. Articolul II din Legea nr. 219/2005, în vigoare la data pronunțării deciziei, prevede, în alin. (2), că apelurile aflate pe rolul curților de apel la data intrării în vigoare a legii și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența tribunalului se trimit la tribunale. Față de prevederea „potrivit prezentei legi, sunt de competența tribunalului", instanța competentă material să soluționeze apelul se stabilește în raport cu obiectul pricinii și normele de competență materială C. proc. civ., modificate prin Legea nr. 219/2005 și nu în raport cu instanța care a soluționat pricina în fond, competentă conform normelor de competență anterioare.

Legea nr. 219/2005 a modificat art. 2 C. proc. civ., iar conform alin. (l) lit. b) al acestui text, tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei. Procesele și cererile al căror obiect are o valoare de până la 5 miliarde lei sunt, conform art. l C. proc. civ., de competența judecătoriilor, iar, conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ., tribunalul a devenit instanță de drept comun pentru soluționarea apelurilor. Prin urmare, în raport cu obiectul pricinii și valoarea bunului de până la 5 miliarde lei, la data de 25 aprilie 2006 competent să soluționeze apelul era Tribunalul Constanța, iar curtea de apel, care a soluționat apelul nesocotind prevederile art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, a încălcat competența tribunalului.

De aceea, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursurile vor fi admise și, fără să se analizeze motivele de recurs, va fi casată hotărârea atacată, iar, conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ., dosarul se va trimite, spre rejudecarea apelurilor, Tribunalului Constanța. Sentința apelată fiind pronunțată de tribunal, aceeași instanță urmează să soluționeze o cale de atac împotriva propriei hotărâri, prin derogare de la prevederile art. 282 alin. (1) C. proc. civ., însă prin art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005 este stabilită această reglementare cu caracter tranzitoriu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâtele V.M., T.C. și RA E.D.P.P. Constanța împotriva deciziei civile nr. 70/C din 25 aprilie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, pe care o casează. Trimite dosarul la Tribunalul Constanța, spre judecarea apelurilor. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2007.