ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 358/2007

Asupra

recursurilor civile de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 817 din

6 decembrie 2000, Tribunalul Constanța a admis acțiunea formulată de

reclamanții T.H. și T.A., în contradictoriu cu pârâții D.A., T.C., R.AE.D.P.P.

Constanța și Consiliul local Constanța și a obligat pârâții să le lase

reclamanților în deplină proprietate imobilul situat în Constanța.

A fost anulată cererea formulată

de D.A.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că acțiunea a fost înregistrată inițial pe rolul

Judecătoriei Constanța, la nr. 17468/1999, iar judecătoria, prin sentința

civilă nr. 2099 din 28 februarie 2000, a declinat competența de soluționare a

pricinii în favoarea tribunalului, reținând că, față de valoarea obiectului

litigiului de 200.000.000 lei, sunt incidente prevederile art. 2 alin. (l) lit.

b) C. proc. civ.

Imobilul care face

obiectul cauzei a fost dobândit de autorul reclamanților prin actul de donație

transcris sub nr. 2345 din 19 octombrie 1945, iar prin sentința civilă nr. 7737

din 28 iunie 1994 a Judecătoriei Constanța pârâtele R.AE.D.P.P. Constanța și

Consiliul local Constanța au fost obligate să lase reclamanților întregul

imobil în deplină proprietate.

După pronunțarea

acestei hotărâri, la 30 octombrie 1996 și respectiv 1 noiembrie 1996, pârâta

R.AE.D.P.P. Constanța (fosta C.U.) a vândut 2 apartamente de la etajul 1 al

imobilului.

Analizând titlurile

părților, se constată că titlul reclamanților este mai bine caracterizat,

pentru că pârâții dețin bunul în baza unor contracte încheiate după pronunțarea

hotărârii judecătorești prin care s-a recunoscut valabilitatea titlului

reclamanților și nevalabilitatea titlului statului.

S-a mai reținut, că

pârâta D.A. a cerut să fie citați în proces Consiliul local Constanța și

KAE.D.P.P. Constanța, care răspund pentru evicțiune, însă a precizat că nu

formulează cerere de chemare în garanție. Deși art. 1337 C. civ., invocat de

pârâtă, constituie temeiul răspunderii vânzătorului pentru evicțiune,

cumpărătorul trebuie să investească instanța cu o cerere pentru obligarea

acestuia la plata de despăgubiri, în condițiile art. 60 C. proc. civ.

Curtea de Apel

Constanța, prin decizia civilă nr. 70/C din 25 aprilie 2006, a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de pârâții D.A. (decedată), prin mandatar V.Ș.,

T.C., Consiliul local Constanța, Municipiul Constanța prin primar și RAE.D.P.P.

Constanța, împotriva sentinței tribunalului, reținând, în esență, că în mod

corect prima instanță „a dat preferință titlului reclamanților care este mai

bine caracterizat".

Vânzarea

apartamentelor în anul 1996 s-a făcut de către RAE.D.P.P. Constanța și

Consiliul local Constanța cu rea credință, deoarece aceștia cunoșteau că nu mai

sunt proprietari ai bunurilor din data de 28 iunie 1994.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții V.M., T.C. și RA E.D.P.P. Constanța.

Recurenții

V.M. și T.C., invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată, în esență, că unul

din judecătorii care au soluționat apelul era incompatibil, că sentința civilă

nr. 7737 din 28 iunie 1994 a rămas definitivă abia la data de 3 ianuarie 1998,

când Tribunalul Constanța a constatat perimat apelul și că între anii 1939 și

1961 titularul dreptului de proprietate asupra imobilului s-a schimbat.

Recurenta RA

E.D.P.P. Constanța, invocând art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., susține că instanța

de apel a reținut greșit că sentința civilă nr.7737 din 28 iunie 1994 a

Judecătoriei Constanța îi este opozabilă, deoarece, fiind înființată prin

H.GL.M. nr. 332/1996, nu a fost parte în procesul în care s-a pronunțat această

sentință.

Mai susține

recurenta, că, în lipsa unei notificări trimisă de intimații reclamanți, nu a

avut cunoștință de existența cererii de revendicare și că nu a fost răsturnată

prezumția bunei-credințe, iar instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii

care privea nevalabilitatea actului de donație, pentru că reclamanții nu au

depus niciodată titlul donatorului.

Din oficiu,

Înalta Curte a invocat motivul de recurs, de ordine publică, prevăzut de art.

304 pct. 3 C. proc. civ.

Recursul va fi admis, pentru

următoarele considerente:

Prin acțiunea înregistrată, la data

de 12 octombrie 1999, la Judecătoria Constanța, reclamanții au investit

instanța cu o cerere pentru obligarea pârâților D.A. și T.C. să le lase în

deplină proprietate și posesie imobilul ocupat de aceștia, a cărui valoare a

fost precizată de reclamanți, la termenul de judecată din 28 februarie 2000, la

suma de 200.000.000 lei.

Precizarea

este consemnată în practicaua sentinței civile nr. 2099 din 28 februarie 2000 a

Judecătoriei Constanța și, în raport de această valoare, Judecătoria Constanța

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Constanța.

Față de obiectul

acțiunii, valoarea bunului, prevederile art. 18

1

C. proc. civ. și

ale Legii nr. 219/2005, la data de 25 aprilie 2006 când s-a pronunțat decizia

atacată, competent să soluționeze apelurile era tribunalul și nu curtea de

apel.

Articolul

II

din

Legea nr. 219/2005, în vigoare la data pronunțării deciziei, prevede, în alin.

(2), că apelurile aflate pe rolul curților de apel la data intrării în vigoare

a legii și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența tribunalului se

trimit la tribunale.

Față de prevederea

„potrivit prezentei legi, sunt de competența tribunalului", instanța

competentă material să soluționeze apelul se stabilește în raport cu obiectul

pricinii și normele de competență materială C. proc. civ., modificate prin

Legea nr. 219/2005 și nu în raport cu instanța care a soluționat pricina în

fond, competentă conform normelor de competență anterioare.

Legea nr. 219/2005 a

modificat art. 2 C. proc. civ., iar conform alin. (l) lit. b) al acestui text,

tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile al căror obiect are o

valoare de peste 5 miliarde lei.

Procesele și cererile

al căror obiect are o valoare de până la 5 miliarde lei sunt, conform art. l C.

proc. civ., de competența judecătoriilor, iar, conform art. 2 alin. (2) C.

proc. civ., tribunalul a devenit instanță de drept comun pentru soluționarea

apelurilor.

Prin urmare,

în raport cu obiectul pricinii și valoarea bunului de până la 5 miliarde lei,

la data de 25 aprilie 2006 competent să soluționeze apelul era Tribunalul

Constanța, iar curtea de apel, care a soluționat apelul nesocotind prevederile

art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, a încălcat competența tribunalului.

De aceea, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

recursurile vor fi admise și, fără să se analizeze motivele de recurs, va fi

casată hotărârea atacată, iar, conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ.,

dosarul se va trimite, spre rejudecarea apelurilor, Tribunalului Constanța.

Sentința apelată

fiind pronunțată de tribunal, aceeași instanță urmează să soluționeze o cale de

atac împotriva propriei hotărâri, prin derogare de la prevederile art. 282

alin. (1) C. proc. civ., însă prin art.

II

alin.

(2) din Legea nr. 219/2005

este stabilită această reglementare cu caracter tranzitoriu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursurile declarate de pârâtele V.M., T.C. și RA E.D.P.P. Constanța împotriva

deciziei civile nr. 70/C din 25 aprilie 2006, pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, pe care o casează.

Trimite dosarul la

Tribunalul Constanța, spre judecarea apelurilor.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 ianuarie

2007.