ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 237/2006

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 237/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 9 februarie 2004, reclamanta SC N. SA Iași a solicitat modificarea deciziei

nr. 397 din 24 decembrie 2003, a Ministerului Finanțelor Publice - Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor, admiterea în totalitate a

contestației nr. 470/4100 din 21 august 2003 și anularea procesului-verbal din

12 august 2003, întocmit de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului

Iași - Serviciul administrare mari contribuabili.

Totodată, s-a solicitat, în temeiul

art. 9 din Legea nr. 29/1990, suspendarea executării actelor atacate.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că, deși s-a achitat în termen de obligațiile bugetare aferente

perioadei 9 iulie 2002 - 31 decembrie 2002, inclusiv dobânzile, penalitățile de

întârziere și penalitățile pentru stopajul de sursă și că la data controlului -

12 august 2003, nu mai era nimic de plătit în contul acestor obligații, totuși,

în mod eronat, autoritățile fiscale au stabilit în sarcina sa, datoria de 5.248.788.094

lei.

Aceasta, întrucât, conform art. 4

alin. (3) din Ordinul comun nr. 624/53/2003, privind acordarea de înlesniri la

plata obligațiilor la bugetul de stat datorate și neachitate, obligațiile

bugetare aferente perioadei 9 iulie 2002 - 31 decembrie 2002 trebuiau achitate

în termen de 90 zile de la data semnării ordinului de către A.P.A.P.S.,

respectiv 15 mai 2003, iar nu la 14 mai 2003, așa cum se reține în

procesul-verbal contestat, termenul de 90 de zile prevăzut împlinindu-se la 13

august 2003.

Reclamanta a mai arătat că în mod

nejustificat i-a fost respinsă contestația, pentru suma de 3.656.842.968 lei,

care a făcut obiectul procesului-verbal nr. 10261 din 10 decembrie 2002,

inclusă în suma de 5.248.788.094 lei, motivat de faptul că datoria aferentă

perioadei 9 iulie 202 - 31 decembrie 2002, la data controlului, era de

2.448.634.797 lei, sumă care a fost achitată în totalitate, în termenul de 90

de zile prevăzut de ordinul comun.

De asemenea, reclamanta a susținut

că nici suma de 5.283.524.151 lei, reprezentând obligații bugetare aferente

perioadei 1 ianuarie 2003 - 12 august 2003, nu a fost legal stabilită, deoarece

o parte din sumele înscrise în procesul-verbal s-au achitat cu ordinele de

plată din 11 august 2003, iar suma datorată la data efectuării controlului

putea fi achitată cel târziu la 20 decembrie 2003, astfel încât la 12 august

2003 nu se putea dispune trecerea la executarea silită, pentru încasarea

acestora (1.703.162.319 lei T.V.A. și 644.099.698 lei dobânzi și penalități

calculate asupra debitelor aferente perioadei 1 ianuarie 2003 - 12 august

2003).

Cu privire la garanția de

145.834.301 lei, despre care se arată în procesul organului de control că

trebuia constituită în 60 zile de la data intrării în vigoare a ordinului,

reclamanta a arătat că aceasta s-a constituit la 31 iulie 2003, nefiind în

întârziere pentru îndeplinirea obligației prevăzută la art. 2 din Ordinul comun

nr. 53/624 din 15 mai 2003 și neexistând motive pentru începerea executării

silite împotriva sa. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, în baza ordinului

comun, i-a fost comunicat graficul cu eșalonarea la plată a obligațiilor

restante la bugetul de stat, la data de 31 decembrie 2001, iar ordinul comun nu

a fost publicat în Monitorul Oficial, pentru a se putea stabili un termen legal

de referință pentru calculul celor 60 de zile.

Prin sentința nr. 42/CA din 4

aprilie 2005, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea societății comerciale reclamante, a dispus anularea în

parte a deciziei nr. 397 din 24 decembrie 2003, a Ministerului Finanțelor Publice (pentru pct. 1 al acestei decizii), precum și anularea

procesului-verbal nr. 3542/1400 din 12 august 2003, încheiat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Iași, respingând, ca rămasă fără obiect, cererea

de suspendare a executării actelor administrativ fiscale atacate.

Pentru a se pronunța în sensul

arătat, instanța de fond a reținut, în baza raportului de expertiză și a

răspunsului la obiecțiunile formulate, că plățile efectuate de reclamantă în

perioada 9 iulie 2002 și până la data de 31 decembrie 2002, demonstrează faptul

că aceasta nu mai avea nici o datorie către bugetul statului, acestea fiind

integral achitate, reclamanta alegând să achite mai întâi datoriile aferente

perioadei 9 iulie 2002 - 31 decembrie 2002 și apoi datoriile din perioada 1

ianuarie 2002 - 9 iulie 2002, situații în care nu au fost încălcate nici un fel

de dispoziții legale referitoare la O.G. nr. 26/2001, care prevăd că pentru

obligațiile curente nu este prevăzută respectarea unei anumite ordini; iar

datoriile perioadei 1 ianuarie 2002 - 9 iulie 2002 nu fac obiectul acestei

cauze, fiind analizate în procesul-verbal nr. 6791 din 9 decembrie 2002.

Cu privire la datoriile aferente

perioadei 1 ianuarie 2003 - 12 august 2003, instanța de fond a reținut că la

data de 12 august 2003, suma datorată se afla în curs de achitare, avându-se în

vedere faptul că termenul pentru plata acestor obligații era 20 decembrie 2003,

astfel încât la data controlului acesta nu era depășit.

Referitor la obligația de a

constitui garanția, instanța de fond a reținut că aceasta a fost constituită în

termen, la data de 31 iulie 2003 (înainte de data controlului din 12 august

2003), în raport cu faptul că Ordinul nr. 624/53 din 15 mai 2003 nu prevede o

dată expresă pentru intrarea lui în vigoare și ordinul respectiv nu a fost

publicat în Monitorul Oficial.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs, în termen legal, Ministerul Finanțelor Publice - Agenția

Națională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a județului Iași, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, fiind pronunțată doar în baza unei expertize contabile greșite.

Printr-un prim motiv de recurs se

susține că, în mod greșit, instanța de fond s-a pronunțat și asupra sumei

stabilită prin procesul-verbal nr. 10261 din 10 decembrie 2002, proces-verbal

necontestat de intimata-reclamantă și care nici nu se mai poate contesta cu

depășirea termenului legal. În opinia recurentului-pârât, procesul-verbal de la

10 decembrie 2002 a intrat în circuitul constatărilor făcute și necontestate,

iar sumele au fost debitate la momentul încheierii lui, instanța de fond

neavând cale legală pentru a se pronunța pe aceste sume datorate, înainte de

încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Referitor la modalitatea de stingere

a obligațiilor prin compensare cu T.V.A. de rambursat, pe care SC N. SA Iași

motivează că autoritățile fiscale erau obligate să le achite asupra

obligațiilor curente, conform Ordinului ministrului finanțelor publice nr.

2103/2001 și a art. 8 din O.G. nr. 11/1996 (iar nu a O.G. nr. 61/2002, așa cum

a reținut greșit instanța de fond), stingerea creanțelor nu s-a făcut printr-un

act de control, ci printr-o notă de compensare pentru o perioadă anterioară

care, de asemenea, nu a fost contestată și excede procesului-verbal supus

cenzurii instanței de fond.

Printr-un al motiv de recurs se

susține că, în mod greșit, instanța de fond nu a reținut că plățile făcute de

debitor, prin ordinul de plată, achitate voluntar de unitate, din obligațiile

bugetare pentru anul 2003, au fost recunoscute prin decizia nr. 397/2003,

greșit anulată, cuprinse în actul de control, în sumă de 5.283.524.151 lei.

Totodată, se susține că în mod

greșit, instanța de fond și expertul contabil au reținut că societatea nu avea

nici o datorie în perioada 9 iulie 2002 - 31 decembrie 2002, în raport cu

faptul că debitele respective erau înregistrate, ca atare, la data efectuării

controlului în evidența contabilă a acesteia. Se mai susține că dobânzile și

penalitățile au fost corect calculate de organul de control, întrucât cele 90

de zile prevăzute la art. 4 din Ordinul comun nr. 624/2003, trebuie calculate

de la scadență, iar nu până la 20 decembrie 2003, cum greșit a reținut instanța

de fond.

În opinia recurentului-pârât,

plățile efectuate de societate, ulterior datei de 12 august 2003, au stins

creanțe existente din perioada 1 ianuarie 2003 - 12 august 2003, întrucât în

cauză s-a aplicat dispozițiile art. 22 din O.G. nr. 61/2002, iar nu cum greșit

a reținut instanța de fond.

Printr-un ultim motiv de recurs se

susține că instanța de fond a reținut greșit că Ordinul comun nr. 624/53/2003

trebuia publicat, acesta constituind o înțelegere de acordare a unor facilități

fiscale, cu respectarea unor condiții de către beneficiar, iar potrivit

dispozițiilor Legii nr. 137/2002, modificată și a H.G. nr. 577/2002,

demersurile pentru ordinul comun se fac de către unitatea supusă privatizării,

aceasta fiind interesată de a-l ridica.

Prin urmare, arată recurentul, în

mod greșit instanța de fond a reținut că termenul de 60 de zile de depunere a

garanției prevăzut de art. 2 alin. (1) din Ordinul nr. 624/53 din 15 mai 2003,

nu a fost depășit în raport cu data de 15 mai 2003 și cu faptul că garanția s-a

plătit cu ordinul de plată nr. 242 din 31 iulie 2003.

În plus, recurentul susține că

ordinea de stingere a datoriilor este specificată doar în O.G. nr. 11/1996 și

O.G. nr. 61/2002, aplicabile în perioada de soluționare a contestațiilor prin

decizia nr. 397/2003, nefiind aplicabile dispoziții legale emise ulterior.

Prin întâmpinarea formulată în

recurs, intimata-reclamantă susține, pe de o parte, că organul de control a

făcut o greșită imputare a plăților, fără a avea în vedere că procesul-verbal nr.

3542/1400 din 12 august 2003, a avut ca obiectiv al verificării, situația

obligațiilor de plată datorate bugetului de stat în urma Ordinului comun nr.

624/53 din 15 mai 2003, emis în baza Legii nr. 137/2002, ulterior privatizării

și că, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, în baza expertizei

efectuate în cauză, atât sumele datorate pentru perioada 9 iulie 2002 - 31

iulie 2002, cât și garanția au fost achitate integral în termenele prevăzute de

ordinul comun.

Pe de altă parte, intimata-reclamantă

arată că recursul a rămas fără obiect, în raport cu faptul că obiectivul

controlului finalizat prin procesul-verbal nr. 3542/1400 din 12 august 2003, a fost verificarea modului de îndeplinire de către societate, a obligațiilor bugetare, în baza

Ordinului comun nr. 624/53 din 15 mai 2003, emis în temeiul Legii nr. 137/2002,

în urma contractului de privatizare nr. 17 din 9 iulie 2002, contract

desființat, astfel cum rezultă din avizul A.V.A.S. nr. VPI/12 din 30 martie

2005.

În opinia intimatei-reclamante, în

aceste condiții, nici ordinul comun, emis urmare a acestui contract, nu-și mai

are aplicare, astfel încât nu se mai justifică menținerea procesului-verbal

prin care se stabilea modul de îndeplinire a obligațiilor din ordinul comun

emis în urma privatizării.

Examinându-se cauza, în raport cu

toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate, cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., precum și prin prisma excepției ridicate în întâmpinare, Înalta Curte

constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în

continuare.

Referitor la excepția privind lipsa de obiect a

recursului, se reține că în cazul în care, astfel cum rezultă din avizul

A.V.A.S. nr. VPI/612 din 30 martie 2005, contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni nr. 17 din 9 iulie 2002 s-a desființat, acest fapt nu are ca efect

ștergerea datoriilor societății; aceasta, cu atât mai mult, cu cât nu se

contestă sumele stabilite de organul de control, ci modul în care s-au

descărcat sumele încasate pe ordinea de prioritate a datoriilor considerându-se

doar că cele din perioada 9 iulie 2002 - 31 decembrie 2002, în sumă de

3.656.842.968 lei (reprezentând dobânzi și penalități), ar fi trebuit să fie

scutite, și nu cuprinse ca datorate.

Cu privire la motivele de recurs, se

constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 397 din 24 decembrie 2003,

Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor a soluționat contestația formulată de SC N. SA Iași împotriva

procesului-verbal de control încheiat la 12 august 2003, în sensul că, potrivit

pct. 1 din decizie, s-a respins contestația, ca fiind fără obiect, pentru

capetele de cerere reprezentând obligații bugetare aferente perioadei 9 iulie

2002 - 31 decembrie 2002, stabilite prin procesul-verbal nr. 10261 din 10

decembrie 2002, în sumă totală de 3.656.842.968 lei, reprezentând:

- 1.634.235.705 lei, T.V.A.;

- 1.282.836.960 lei, impozit pe

venituri din salarii;

- 383.796.915 lei, fond de risc și

accident;

- 118.992.590 lei, dobânzi aferente

T.V.A.;

- 62.814.077 lei, dobânzi aferente

impozitului pe venituri din salarii;

- 21.419.179 lei, dobânzi aferente

fondului de risc și accident;

- 29.830.646 lei, penalități de

întârziere aferente T.V.A.;

- 17.903.334, penalități de

întârziere aferente  impozitului pe venituri din salarii;

- 5.584.346 lei, penalități de

întârziere aferente fondului de risc și accident;

- 99.429.216 lei, penalități pentru

stopaj la sursă, aferente impozitului pe venituri din salarii.

Totodată, conform pct. 2 din

decizie, s-a admis contestația societății privind măsura virării sumei totale

de 3.024.302.379 lei, reprezentând debite aferente perioadei 1 ianuarie 2003 -

12 august 2003, din care:

- 1.298.000.000 lei, T.V.A.;

- 115.831.995 lei, dobânzi aferente

impozitului pe venituri din salarii;

- 10.797.933 lei, dobânzi aferente

fondului de risc și accident;

- 6.720.177 lei, penalități de

întârziere aferente impozitului pe profit;

- 67.901.443, penalități de

întârziere aferente T.V.A.;

- 31.191.540 lei, penalități de

întârziere aferente impozitului pe venituri din salarii;

- 3.087.644 lei, penalități de

întârziere aferente fondului de risc și accident;

- 162.658.409 lei, penalități pentru

stopaj la sursă, aferente impozitului pe venituri din salarii.

Este adevărat că instanța de fond a

anulat doar pct. 1 al deciziei nr. 397/2003, dar considerentele sentinței

atacate vizează toate aspectele și sumele stabilite prin procesul-verbal de

control încheiat la 12 august 2003.

Cu privire la legalitatea anulării pct. 1 al

deciziei nr. 397/2003, Înalta Curte reține că la data încheierii

procesului-verbal de control, respectiv 12 august 2003, din obligațiile

bugetare datorate pentru anul 2003, în sumă totală de 5.283.524.151 lei,

plățile efectuate pentru perioada 9 iulie 2002 - 31 decembrie 2002 au făcut

obiectul procesului-verbal nr. 10261 din 10 decembrie 2003, necontestat de

societate. Acest act de control a intrat în circuitul civil și a produs efecte

juridice și obligațiile stabilite nu au constituit obiectul actului de control

contestat în prezenta cauză. De altfel, ar fi fost și tardivă o astfel de

acțiune.

Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de

fond, aceste sume trebuiau preluate ca obligații neachitate.

De altfel, chiar în acțiune, se

arată textual că „nu se contestă sumele care erau datorate la 31 decembrie

2002, pentru a fi contestat procesul-verbal din 10 decembrie 2002”, contestându-se „modul în care, prin procesul-verbal din 12 august 2003, s-a considerat că

datoria societății este din perioada 9 iulie 2002 - 31 decembrie 2002, ca

urmare a faptului că organul de control nu a respectat modul în care trebuia

făcută imputația plăților”.

Invocarea pct. 1 din Ordinul nr.

2103/2001 și a art. 8 din O.G. nr. 11/1996, astfel cum a fost modificat prin

O.G. nr. 26/2001, în sensul că societatea a achitat T.V.A., prin compensare cu

T.V.A. ce trebuia rambursată și a faptului că suma de 1.082.973.348 lei, ce

trebuia imputată asupra obligațiilor curente la data efectuării plății și suma

de 555.671.819 lei, reprezentând impozit pe venituri din salarii care trebuie

considerată achitată în contul datoriilor din perioada 9 iulie 2002 - 31

decembrie 2002, nu pot fi reținute, astfel cum corect a apreciat și Ministerul

Finanțelor Publice, întrucât operațiunea de stingere nu a constituit obiectul

actului de control în prezent contestat, ci a actului de control anterior,

respectiv procesul-verbal nr. 10261 din 10 decembrie 2002, care nu a fost

contestat.

Prin urmare, și referirea instanței

de fond la dispoziții legale ulterioare emiterii deciziei nr. 397/2003, privind

modalitatea de stingere a obligațiilor bugetare, în coroborare cu cele ale

Codului civil, sunt greșite, știut fiind că impozitele, taxele și orice alte

venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se

stabilesc doar în baza cadrului legal, statuat chiar prin dispoziții

constituționale.

În consecință, constatându-se că,

criticile aduse sentinței instanței de fond sunt fondate, urmează a se admite

recursul declarat în cauză, a se casa sentința atacată și în urma rejudecării

în fond a cauzei, a se respinge acțiunea reclamantei SC N. SA Iași, în baza

dispozițiilor art. 14, 15 și 18 din Legea nr. 29/1990 și a art. 312 C. proc. civ., și pentru considerentele arătate în cele ce preced.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași, împotriva sentinței civile nr.

42/CA din 4 aprilie 2005 a Curții de Apel Iași, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, în

fond, respinge acțiunea formulată de reclamanta SC N. SA Iași.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 ianuarie 2006.