ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4230/2012

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 4498 din 30 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de Consiliul Concurenței împotriva sentinței nr. 3946 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și a modificat în parte sentința atacată, în sensul că a anulat art. 1 al deciziei nr. 237 din 12 decembrie 2006 a Consiliului Concurenței pentru fapta prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996 în ceea ce privește aplicarea sancțiunii contravenționale, a respins acțiunea reclamantei SC U. SA cu privire la anularea art. 2 al deciziei nr. 237 din 12 decembrie 2006 a Consiliului Concurenței pentru fapta prevăzută de art. 6 lit. a) din Legea nr. 21/1996, ca neîntemeiată și respins cererile de intervenție accesorie în favoarea reclamantei ca neîntemeiate.

Totodată, Înalta Curte a menținut celelalte dispoziții privind majorarea onorariilor de expert. Pentru a pronunța această decizie, (atacată pe calea contestației de față), instanța de control judiciar a reținut, în esență următoarele: În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/ 1996, instanța de recurs a avut în vedere faptul că, prin decizia nr. 237 din 12 decembrie 2006, au fost sancționate SC U. SA și SC R.R. SA pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996, pentru încheierea și punerea în aplicare a unei înțelegeri anticoncurențiale având ca obiect partajarea pieței de retransmisie prin cablu a programelor Tv din municipiul Timișoara, iar prin decizia nr. 1762/2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea, a admis acțiunea reclamantei SC R.R.

SA și a anulat decizia nr. 237 din 12 decembrie 2006 a Consiliului Concurenței. În vederea soluționării excepției prescripției din cauza dedusă judecății, instanța de recurs a ținut cont de efectul pozitiv al lucrului judecat anterior, deoarece, prin decizia nr. 1762/2009, Înalta Curte a tranșat irevocabil problema prescripției extinctive în cazul sancțiunii aplicate, potrivit art. 5 alin. (1) lit. c) față de SC R.R. SA, iar litigiul are ca obiect aceeași faptă anticoncurențială, respectiv înțelegerea dintre SC U. SA și SC R.R. SA în calitate de continuatoare a SC H.F. SA, societate în raport de care s-a apreciat că s-a săvârșit fapta anticoncurențială de partajare a pieței de retransmisie prin cablu a programelor Tv din Timișoara.

În aceste condiții, având în vedere soluționarea irevocabilă a acțiunii formulate de SC R.R. SA cu privire la fapta constatată prin decizia nr. 237/ 2006 a Consiliului Concurenței și dezlegarea dată asupra prescripției extinctive, Înalta Curte a apreciat că soluția ce se va adopta în cauză trebuie să țină seama de efectul pozitiv al lucrului judecat anterior, iar în aceste condiții, sancțiunea nu mai poate fi aplicată, datorită intervenției prescripției.

Referitor la fapta prevăzută de art. 6 lit. a) din Legea nr. 21/1996, instanța de control judiciar a analizat, pe de o parte, împrejurările reținute de Consiliului Concurenței și situația de fapt, iar pe de altă parte, noțiunea de poziție dominantă pe o parte din piața substanțială, a avut în vedere produsele care fac parte din piața respectivă, fiind luați în calcul factori precum substituibilitatea, prețurile (costuri), elasticitatea cererii pentru produs și a concluzionat că SC A. SA a fost în situația de a impune tarife majorate fără o justificare obiectivă și fără posibilitatea de a negocia clauzele contractuale, precum preț raportat la numărul de programe retransmise, etc. Totodată, instanța de recurs a apreciat că pârâtul Consiliul Concurenței a stabilit corect piața relevanță geografic, prin luarea în calcul a unei părți din localitate, unde SC A. SA își desfășura activitatea fără concurența unor alte societăți de retransmisie prin cablu (CaTv) pentru că beneficiarii serviciului din zona respectivă nu puteau alege un alt furnizor al aceluiași serviciu, iar datorită poziției dominante, s-au impus tarife și clauze contractuale inechitabile, oneroase pentru beneficiar și, în mod constant, tarifele au fost majorate, fără a exista o motivare obiectivă, deși au existat și perioade în care costurile erau în scădere.

Pe cale de consecință, Înalta Curte a reținut că lipsa unui alt operator în zona unde consumatorul folosea serviciul a făcut ca acesta să accepte toate condițiile de furnizare impuse de prestatorul serviciului, astfel că s-a realizat conținutul constitutiv al faptei reglementat de art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 în sensul că au fost impuse prețuri inechitabile de vânzare a serviciului. Împotriva deciziei nr. 4498 din 30 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, au formulat contestație în anulare SC U. SA București, G.S.V., P.B.N.D., U.B., N.O.V., G.D., C.H., O.M.M. și G.I., invocând ca temei legal dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I din C. proc.

civ. Subliniind că în opinia lor decizia pronunțată în recurs este rezultatul unei greșeli materiale, contestatorii au apreciat ca admisibilă contestația în anulare în condițiile în care este vorba de neobservarea unei informații, scuzabilă dat fiind dosarul extrem de voluminos, numărul mare de documente și informații, dar hotărâtoare pentru soluționarea cauzei. S-a arătat că în analizarea existenței faptei anticoncurențiale instanța de recurs a reținut următoarele două premise: a) piața relevantă (câteva cartiere din municipiul București) a fost în mod corect definită de către Consiliul Concurenței atât sub aspectul geografic cât și sub aspectul produsului; b) tarifele SC A. SA au fost majorate fără a exista o motivare obiectivă, deși au existat și perioade în care costurile erau în scădere.

Elementul material al faptei contravenționale prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 rezidă în fapta deținătorului de a abuza de poziția sa prin impunerea, în mod direct sau indirect a tarifelor ori a altor clauze contractuale inechitabile. Așadar, practicarea unor tarife și clauze inechitabile nu este suficientă pentru a determina sancționarea agentului comercial potrivit legislației concurenței, fiind necesar să se demonstreze că a fost posibilă această practică urmare unei poziții dominante deținute de respectivul agent economic. De aceea și instanța de recurs a reținut că „datorită poziției dominante s-au impus tarife și clauze contractuale, inechitabile, oneroase pentru beneficiar”.

Or, această concluzie, esențială pentru soluționarea corectă a cauzei, este una viciată de neobservarea faptului că tarifele și clauzele contractuale au fost aceleași pe întreg teritoriul României, nefiind diferențiate între zonele în care SC A. SA deținea monopol de fapt și zonele în care SC A. SA nu deținea un astfel de monopol. În opinia contestatorilor, aceasta a reprezentat o greșeală materială săvârșită de către instanța de recurs deoarece informația în discuție este atât de importantă în economia speței, încât dacă ar fi observat-o instanța ar fi trebuit să o analizeze și să motiveze înlăturarea apărărilor fundamentate de către SC U. SA și de către intervenții pe aceste informații. Or, în cuprinsul considerentelor Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nu există nicio referire cu privire la motivul pentru care a fost înlăturată această apărare.

S-a apreciat în același timp că este și întemeiată contestația în anulare dacă se verifică, în concret, consecințele admiterii acestei căi extraordinare de atac din perspectiva interesului urmărit de contestatori. Astfel, s-ar putea constata inexistența caracterului anticoncurențial al faptei și, în subsidiar, admiterea contestației ar putea conduce la reducerea amenzii aplicate. Practicarea unor tarife și clauze inechitabile nu este suficientă pentru a determina sancționarea agentului comercial potrivit legislației concurenței, fiind necesar să se demonstreze legături de cauzalitate dintre poziția dominantă și practicarea de tarife și clauze inechitabile; în speță nu există nicio legătură de cauzalitate între poziția deținută de SC A. SA pe piața relevantă specifică și tarifele practicate pe întreg teritoriul României.

Totodată, dacă s-ar fi avut în vedere unicitatea tarifelor practicate de SC A. SA pe teritoriul României, în lipsa unei poziții dominante, s-ar fi apreciat că fapta reținută este una de o gravitate minoră, astfel că acest lucru ar fi atras potrivit art. II A din Ordinul nr, 107/2004 (prin care s-au aprobat Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute de art. 56 din Legea concurenței) un cuantum mai redus al bazei de calcul de până la 2% din cifra de afaceri a contravenientului, față de procentul de 4% stabilit de Consiliu. Intimatul Consiliul Concurenței a precizat, prin întâmpinare, că din argumentele expuse de contestatori rezultă că în realitate se pretinde de către aceștia o eroare de judecată și nu o eroare materială în sensul la care se referă art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ., apreciind că se impune respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare. Înalta Curte reține că, din perspectiva normei legale de care se prevalează contestatorii și din motivarea căii de atac exercitate, contestația în anulare formulată împotriva deciziei nr. 4498 din 30 septembrie 2011 a, secției contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție este inadmisibilă și o va respinge în consecință pentru cele ce vor fi punctate în continuare: Art. 318 C. proc. civ.

reglementează ceea ce doctrina juridică a numit ca fiind contestația în anulare specială, cale extraordinare de atac, de retractare și care, așa cum rezultă din chiar formularea legiuitorului, poate fi exercitată numai în condițiile și în cazurile precizate expres și limitativ: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare”. Teza I a textului legal citat privește situația în care hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale.

În mod neechivoc, doctrina de specialitate și jurisprudența în această materie au statuat că sunt vizate greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli de ordin formal săvârșite în legătură cu examinarea recursului, mai exact greșeli involuntare și evidente realizate prin confundarea unor elemente sau a unor date materiale aflate la dosarul cauzei. Ca atare, contestația în anulare specială nu poate fi exercitată pentru remedierea unor eventuale greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural, deci nu poate fi utilizată pentru reformarea unor greșeli de fond.

În speță, se observă că se impută instanței de recurs neobservarea faptului că tarifele și clauzele contractuale au fost aceleași pe întreg teritoriul României, nefiind diferențiate între zonele în care SC A. SA deținea monopol de fapt și zonele în care SC A. SA nu deținea un astfel de monopol, subliniindu-se că urmare acestei „erori materiale” nu s-a analizat și nu s-a motivat în considerentele deciziei de recurs înlăturarea acestei apărări fundamentale a intimatei SC U. SA și a intervenienților.

Din întreaga motivare a contestației în anulare formulată împotriva deciziei nr. 4498/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, rezultă că se impută instanței de recurs greșeli de fond, arătându-se că o nouă analiză a apărărilor sub aspectul menționat mai înainte ar putea conduce, fie la constatarea inexistenței caracterului anticoncurențial al faptei de către Consiliul Concurenței în sarcina SC U. SA, fie la reducerea amenzii aplicate. Așa cum s-a arătat deja greșelile de fond nu pot fi însă valorificate pe calea contestației în anulare specială, deoarece s-ar accepta ca în afara limitelor stabilite de lege să se rejudece litigiul, rejudecare către care, practic, tind contestatorii.

Criticile prezentate de contestatori în vederea retractării deciziei pronunțate în recurs nu se circumscriu motivului expres prevăzut în art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., ceea ce atrage inadmisibilitatea contestației în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC U. SA București, G.S.V., P.B.N.D., U.B., N.O.V., G.D., C.H., O.M.M. și G.I. împotriva deciziei nr. 4498 din 30 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2012.