ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4230/2012

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 4498 din 30 septembrie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

a admis recursul declarat de Consiliul Concurenței împotriva sentinței nr. 3946

din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, și a modificat în parte sentința atacată, în sensul că

a anulat art. 1 al deciziei nr. 237 din 12 decembrie 2006 a Consiliului

Concurenței pentru fapta prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

21/1996 în ceea ce privește aplicarea sancțiunii contravenționale, a respins

acțiunea reclamantei SC U. SA cu privire la anularea art. 2 al deciziei nr. 237

din 12 decembrie 2006 a Consiliului Concurenței pentru fapta prevăzută de art.

6 lit. a) din Legea nr. 21/1996, ca neîntemeiată și respins cererile de

intervenție accesorie în favoarea reclamantei ca neîntemeiate.

Totodată, Înalta Curte

a menținut celelalte dispoziții privind majorarea onorariilor de expert.

Pentru a pronunța această

decizie, (atacată pe calea contestației de față), instanța de control judiciar a

reținut, în esență următoarele:

În ceea ce privește fapta

prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/ 1996, instanța de recurs

a avut în vedere faptul că, prin decizia nr. 237 din 12 decembrie 2006, au fost

sancționate SC U. SA și SC R.R. SA pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 21/1996, pentru încheierea și punerea în aplicare a unei înțelegeri anticoncurențiale

având ca obiect partajarea pieței de retransmisie prin cablu a programelor Tv din

municipiul Timișoara, iar prin decizia nr. 1762/2009 Înalta Curte de Casație și

Justiție a admis excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea, a admis

acțiunea reclamantei SC R.R. SA și a anulat decizia nr. 237 din 12 decembrie 2006

a Consiliului Concurenței.

În vederea soluționării

excepției prescripției din cauza dedusă judecății, instanța de recurs a ținut cont

de efectul pozitiv al lucrului judecat anterior, deoarece, prin decizia nr. 1762/2009,

Înalta Curte a tranșat irevocabil problema prescripției extinctive în cazul sancțiunii

aplicate, potrivit art. 5 alin. (1) lit. c) față de SC R.R. SA, iar litigiul are

ca obiect aceeași faptă anticoncurențială, respectiv înțelegerea dintre SC U. SA

și SC R.R. SA în calitate de continuatoare a SC H.F. SA, societate în raport de

care s-a apreciat că s-a săvârșit fapta anticoncurențială de partajare a pieței

de retransmisie prin cablu a programelor Tv din Timișoara.

În aceste condiții, având

în vedere soluționarea irevocabilă a acțiunii formulate de SC R.R. SA cu privire

la fapta constatată prin decizia nr. 237/ 2006 a Consiliului Concurenței și dezlegarea

dată asupra prescripției extinctive, Înalta Curte a apreciat că soluția ce se va

adopta în cauză trebuie să țină seama de efectul pozitiv al lucrului judecat anterior,

iar în aceste condiții, sancțiunea nu mai poate fi aplicată, datorită intervenției

prescripției.

Referitor la fapta prevăzută

de art. 6 lit. a) din Legea nr. 21/1996, instanța de control judiciar a analizat,

pe de o parte, împrejurările reținute de Consiliului Concurenței și situația de

fapt, iar pe de altă parte, noțiunea de poziție dominantă pe o parte din piața substanțială,

a avut în vedere produsele care fac parte din piața respectivă, fiind luați în calcul

factori precum substituibilitatea, prețurile (costuri), elasticitatea cererii pentru

produs și a concluzionat că SC A. SA a fost în situația de a impune tarife majorate

fără o justificare obiectivă și fără posibilitatea de a negocia clauzele contractuale,

precum preț raportat la numărul de programe retransmise, etc.

Totodată, instanța de

recurs a apreciat că pârâtul Consiliul Concurenței a stabilit corect piața relevanță

geografic, prin luarea în calcul a unei părți din localitate, unde SC A. SA își

desfășura activitatea fără concurența unor alte societăți de retransmisie prin cablu

(CaTv) pentru că beneficiarii serviciului din zona respectivă nu puteau alege un

alt furnizor al aceluiași serviciu, iar datorită poziției dominante, s-au impus

tarife și clauze contractuale inechitabile, oneroase pentru beneficiar și, în mod

constant, tarifele au fost majorate, fără a exista o motivare obiectivă, deși au

existat și perioade în care costurile erau în scădere.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte a reținut că lipsa unui alt operator în zona unde consumatorul folosea

serviciul a făcut ca acesta să accepte toate condițiile de furnizare impuse de prestatorul

serviciului, astfel că s-a realizat conținutul constitutiv al faptei reglementat

de art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 în sensul că au fost impuse prețuri

inechitabile de vânzare a serviciului.

Împotriva deciziei nr.

4498 din 30 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, au formulat contestație în anulare SC U. SA București,

G.S.V., P.B.N.D., U.B., N.O.V., G.D., C.H., O.M.M. și G.I., invocând ca temei legal

dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I din C. proc. civ.

Subliniind că în opinia

lor decizia pronunțată în recurs este rezultatul unei greșeli materiale, contestatorii

au apreciat ca admisibilă contestația în anulare în condițiile în care este vorba

de neobservarea unei informații, scuzabilă dat fiind dosarul extrem de voluminos,

numărul mare de documente și informații, dar hotărâtoare pentru soluționarea cauzei.

S-a arătat că în analizarea

existenței faptei anticoncurențiale instanța de recurs a reținut următoarele două

premise:

a) piața relevantă (câteva

cartiere din municipiul București) a fost în mod corect definită de către Consiliul

Concurenței atât sub aspectul geografic cât și sub aspectul produsului;

b) tarifele SC A. SA au

fost majorate fără a exista o motivare obiectivă, deși au existat și perioade în

care costurile erau în scădere.

Elementul material al

faptei contravenționale prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996

rezidă în fapta deținătorului de a abuza de poziția sa prin impunerea, în mod direct

sau indirect a tarifelor ori a altor clauze contractuale inechitabile.

Așadar, practicarea unor

tarife și clauze inechitabile nu este suficientă pentru a determina sancționarea

agentului comercial potrivit legislației concurenței, fiind necesar să se demonstreze

că a fost posibilă această practică urmare unei poziții dominante deținute de respectivul

agent economic.

De aceea și instanța de

recurs a reținut că „datorită poziției dominante s-au impus tarife și clauze contractuale,

inechitabile, oneroase pentru beneficiar”.

Or, această concluzie,

esențială pentru soluționarea corectă a cauzei, este una viciată de neobservarea

faptului că tarifele și clauzele contractuale au fost aceleași pe întreg teritoriul

României, nefiind diferențiate între zonele în care SC A. SA deținea monopol de

fapt și zonele în care SC A. SA nu deținea un astfel de monopol.

În opinia contestatorilor,

aceasta a reprezentat o greșeală materială săvârșită de către instanța de recurs

deoarece informația în discuție este atât de importantă în economia speței, încât

dacă ar fi observat-o instanța ar fi trebuit să o analizeze și să motiveze înlăturarea

apărărilor fundamentate de către SC U. SA și de către intervenții pe aceste informații.

Or, în cuprinsul considerentelor Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nu

există nicio referire cu privire la motivul pentru care a fost înlăturată această

apărare.

S-a apreciat în același

timp că este și întemeiată contestația în anulare dacă se verifică, în concret,

consecințele admiterii acestei căi extraordinare de atac din perspectiva interesului

urmărit de contestatori.

Astfel, s-ar putea constata

inexistența caracterului anticoncurențial al faptei și, în subsidiar, admiterea

contestației ar putea conduce la reducerea amenzii aplicate.

Practicarea unor tarife

și clauze inechitabile nu este suficientă pentru a determina sancționarea agentului

comercial potrivit legislației concurenței, fiind necesar să se demonstreze legături

de cauzalitate dintre poziția dominantă și practicarea de tarife și clauze inechitabile;

în speță nu există nicio legătură de cauzalitate între poziția deținută de SC

A. SA pe piața relevantă specifică și tarifele practicate pe întreg teritoriul României.

Totodată, dacă s-ar fi

avut în vedere unicitatea tarifelor practicate de SC A. SA pe teritoriul României,

în lipsa unei poziții dominante, s-ar fi apreciat că fapta reținută este una de

o gravitate minoră, astfel că acest lucru ar fi atras potrivit art. II A din Ordinul

nr, 107/2004 (prin care s-au aprobat Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor

pentru contravențiile prevăzute de art. 56 din Legea concurenței) un cuantum mai

redus al bazei de calcul de până la 2% din cifra de afaceri a contravenientului,

față de procentul de 4% stabilit de Consiliu.

Intimatul Consiliul Concurenței

a precizat, prin întâmpinare, că din argumentele expuse de contestatori rezultă

că în realitate se pretinde de către aceștia o eroare de judecată și nu o eroare

materială în sensul la care se referă art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., apreciind

că se impune respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare.

Înalta Curte reține că,

din perspectiva normei legale de care se prevalează contestatorii și din motivarea

căii de atac exercitate, contestația în anulare formulată împotriva deciziei

nr. 4498 din 30 septembrie 2011 a, secției contencios administrativ și fiscal, a

Înaltei Curți de Casație și Justiție este inadmisibilă și o va respinge în consecință

pentru cele ce vor fi punctate în continuare:

Art. 318 C. proc.

civ. reglementează ceea ce doctrina juridică a numit ca fiind contestația în anulare

specială, cale extraordinare de atac, de retractare și care, așa cum rezultă din

chiar formularea legiuitorului, poate fi exercitată numai în condițiile și în cazurile

precizate expres și limitativ:

„Hotărârile instanțelor

de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul

unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare”.

Teza I a textului legal

citat privește situația în care hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei

greșeli materiale.

În mod neechivoc, doctrina

de specialitate și jurisprudența în această materie au statuat că sunt vizate greșeli

materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate,

greșeli de ordin formal săvârșite în legătură cu examinarea recursului, mai exact

greșeli involuntare și evidente realizate prin confundarea unor elemente sau a unor

date materiale aflate la dosarul cauzei. Ca atare, contestația în anulare specială

nu poate fi exercitată pentru remedierea unor eventuale greșeli de judecată, de

apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial

sau procedural, deci nu poate fi utilizată pentru reformarea unor greșeli de fond.

În speță, se observă că

se impută instanței de recurs neobservarea faptului că tarifele și clauzele contractuale

au fost aceleași pe întreg teritoriul României, nefiind diferențiate între zonele

în care SC A. SA deținea monopol de fapt și zonele în care SC A. SA nu deținea un

astfel de monopol, subliniindu-se că urmare acestei „erori materiale” nu s-a analizat

și nu s-a motivat în considerentele deciziei de recurs înlăturarea acestei apărări

fundamentale a intimatei SC U. SA și a intervenienților.

Din întreaga motivare

a contestației în anulare formulată împotriva deciziei nr. 4498/2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, rezultă că se

impută instanței de recurs greșeli de fond, arătându-se că o nouă analiză a apărărilor

sub aspectul menționat mai înainte ar putea conduce, fie la constatarea inexistenței

caracterului anticoncurențial al faptei de către Consiliul Concurenței în sarcina

SC U. SA, fie la reducerea amenzii aplicate.

Așa cum s-a arătat deja

greșelile de fond nu pot fi însă valorificate pe calea contestației în anulare specială,

deoarece s-ar accepta ca în afara limitelor stabilite de lege să se rejudece litigiul,

rejudecare către care, practic, tind contestatorii.

Criticile prezentate de

contestatori în vederea retractării deciziei pronunțate în recurs nu se circumscriu

motivului expres prevăzut în art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., ceea ce atrage

inadmisibilitatea contestației în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de SC

U. SA București, G.S.V., P.B.N.D., U.B., N.O.V., G.D., C.H., O.M.M. și G.I. împotriva

deciziei nr. 4498 din 30 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 octombrie

2012.