ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2580/2008
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2580/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 11 decembrie
2006, reclamanta SC U. SRL - Șelimbăr, Sibiu a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul
Consiliul Concurenței, în principal anularea deciziei nr. 218 din 10 noiembrie 2006
emisă de pârât, iar, în subisidiar, reducerea cuantumului amenzii spre minimul legal.
În motivarea acțiunii,
reclamanta a arătat că prin decizia atacată, Consiliul Concurenței a stabilit sancțiunea
pentru încălcarea prevederilor art. 15 alin. (1) și (2) teza a II-a din Legea nr.
21/1996 de către societate și a fost sancționată cu o amendă de 26.335,247 RON conform
art. 50 lit. a) din aceeași lege. Reclamanta a mai arătat că, prin decizia atacată,
Comisia Consiliului Concurenței, în art. 1, a stabilit sancțiunea aplicată pentru
încălcarea prevederilor art. 15 alin. (1) și (2) teza a doua din Legea nr. 21/1996.
Stabilirea sancțiunii a fost făcută de către Comisia Consiliului Concurenței conform
art. 55 alin. (3) din Legea nr. 21/1996.
Arată că decizia atacată
a stabilit sancțiunea fără a exista o decizie de constatare a contravenției.
Potrivit art. 55
alin. (1) din Legea nr. 21/1996 contravențiile se constată și se sancționează de
către Consiliul Concurentei în plen, comisii sau prin inspectorii de concurență.
Regulamentul privind constatarea
contravențiilor și aplicarea sancțiunilor de către Consiliul Concurentei prevede
în art. 12 alin. (3) „Constatarea și sancționarea contravențiilor date în competența
plenului sau a comisiilor Consiliului Concurenței se realizează prin decizii”.
Formularea textului legal
este clară și nu lasă loc de interpretare; contravenția trebuie constatată prin
decizie a Consiliului Concurenței așa cum cere, în mod imperativ, norma legală.
Aplicarea sancțiunii, fără a exista o decizie de constatare a acesteia este nelegală
și atrage nulitatea deciziei de sancționare.
În opinia reclamantei,
decizia de sancționare este lovită de nulitate absolută întrucât nu este semnată
de președintele Consiliului Concurenței.
Potrivit art. 21
alin. (2) din Legea nr. 21/1996 „Ordinele și deciziile Consiliului Concurenței,
prin care se dispun măsuri și se aplică sancțiuni, se semnează de către președinte,
(...)”. Decizia de sancționare a reclamantei, chiar dacă este luată de către Comisia
Consiliului Concurenței, trebuia semnată de către Președintele Consiliului Concurenței.
Comisia Consiliului Concurenței (sau plenul, în alte cazuri) reprezintă forma de
desfășurare a activității Consiliului Concurenței în vederea aplicării sancțiunii,
deciziile de sancționare sunt luate prin votul membrilor Comisiei dar sunt emise
în numele Consiliului Concurenței, autoritatea administrativă care are personalitate
juridică și trebuie semnate de către Președintele Consiliului Concurenței, nu numai
de membrii Comisiei. Semnarea deciziei de către membri comisiei atestă votul pentru
luarea deciziei și nu suplinește cerința legală de semnare a deciziei de către Președintele
Consiliului Concurenței.
Decizia de sancționare
a stabilit amenda la suma de 26.335,147 RON respectiv 0,1% din cifra de afaceri
a societății pe anul 2005.
Individualizarea cuantumului
amenzii s-a făcut ținând seamă de criteriile stabilite de Instrucțiunile privind
individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 55 din
Legea nr. 21/1996, astfel încât s-a stabilit un nivel de baza minim de 0,2%. S-a
reținut o circumstanță atenuantă, respectiv contravenientul a colaborat efectiv
în cadrul procedurii declanșate de Consiliul Concurenței. Nivelul legal al amenzii
aplicate se încadrează în intervalul 0%- 0,2% și având în vedere circumstanța atenuantă
s-a aplicat o amendă de 0,1% din cifra de afaceri.
Reclamanta a considerat
că, după efectuarea calculelor pentru a stabili cuantumul amenzii, calcul corect,
Consiliul Concurenței trebuia să adapteze cuantumul amenzii în funcție de criteriile
stabilite de art. IV lit. b) din Instrucțiunile menționate.
Astfel, ținând cont de
calculul matematic și aplicând criteriile de adaptare prevăzute de lege, solicită
reducerea amenzii spre minimul legal, potrivit următoarelor aspecte:
- omisiunea notificării
concentrării economice „a fost descoperită” de către Consiliul Concurenței doar
ca urmare a notificării acesteia de către asociații implicați, nu ca urmare a unei
investigații sau plângeri adresate Consiliului;
- din această asociere
asociații nu au obținut avantaje economice sau financiare, iar impactul asupra mediului
concurențial este nesemnificativ (0,2% pe piața relevantă);
- activitatea preconizată
pentru noua societate creată (fasonare oțel beton) urma să preia activitatea specifică
desfășurată anterior de reclamantă, care se retrage de pe piața respectivă; cifra
de afaceri a reclamantei pentru activitatea de fasonare oțel-beton reprezintă doar
1,5% din cifra de afaceri a societății.
Încă înainte de aplicarea
sancțiunii reclamanta și-a declarat în mod irevocabil decizia de retragere din societatea
nou creată; în prezent a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu acțiunea
de încuviințare a retragerii acesteia din societatea în comun. Pârâtul Consiliul
Concurenței a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondată a cererii
de anulare totală a deciziei nr. 218 din 10 octombrie 2006 și menținerea acesteia
ca legală și temeinică precum și respingerea ca nefondată a cererii de reducere
a cuantumului amenzii stabilite prin decizia atacată și menținerea sancțiunii aplicate
ca legală și temeinică.
Curtea de Apel București,
secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.
708 din 7 martie 2007, a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța în
sensul arătat instanța de fond a reținut, în esență, că în mod corect Comisia Consiliului
Concurenței a constatat omisiunea notificării prin proces-verbal și a aplicat amenda
contravențională prin decizie, iar susținerea reclamantei potrivit căreia decizia
de sancționare trebuia semnată de președintele Consiliului Concurenței este neîntemeiată.
Cu privire la individualizarea
sancțiunii instanța de fond a reținut că în mod corect au fost avute în vedere dispozițiile
Legii nr. 21/1996 precum și cele ale Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor
pentru contravențiile prevăzute de art. 55 din Legea nr. 21/1996 (devenit art. 50
după republicarea legii).
Împotriva acestei sentințe
a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC U. SRL, invocând dispozițiile
art. 304 pct. 9 C. civ.
În dezvoltarea motivelor
de recurs se susține că motivarea hotărârii instanței de fond nu reprezintă altceva
decât o copiere mecanică a poziției intimatului Consiliul Concurenței exprimată
prin întâmpinare. Considerentele hotărârii atacate reprezintă reproducerea fidelă,
inclusiv a greșelilor de exprimare (spre exemplu afirmația existentei unei „legislații
secundare” în reglementarea acestui domeniu), din întâmpinarea depusă de intimat.
Astfel, deși prin decizia
atacată la instanța de fond, Comisia Consiliului Concurenței în art. 1 a stabilit
sancțiunea aplicată societății pentru încălcarea prevederilor art. 15 alin. (1)
și (2) teza a doua din Legea nr. 21/1996, iar stabilirea sancțiunii a fost făcută
de către Comisia Consiliului Concurenței conform art. 55 alin. (3) din Legea
nr. 21/1996, totuși instanța de fond nu a reținut acest aspect.
Potrivit art. 55
alin. (1) din Legea nr. 21/1996 contravențiile se constată și se sancționează de
către Consiliul Concurenței în plen, comisii sau prin inspectorii de concurență.
Regulamentul privind constatarea
contravențiilor și aplicarea sancțiunilor de către Consiliul Concurenței aprobat
prin Ordinul nr. 197/2004 prevede în art. 12 alin. (3) „Constatarea și sancționarea
contravențiilor date în competența plenului sau a comisiilor Consiliului Concurenței
se realizează prin decizii”.
În opinia recurentei,
formularea textului legal este clară și nu lasă loc de interpretare; contravenția
trebuie constatată prin decizie a Consiliului Concurenței așa cum cere, în mod imperativ,
norma legală. Aplicarea sancțiunii, fără a exista o decizie de constatare a acesteia
este nelegală și atrage nulitatea deciziei de sancționare.
Concluzia instanței de
fond, respectiv legalitatea constatării contravenției prin procesul-verbal din
9 noiembrie 2006 și aplicarea sancțiunii prin decizia 218 din 10 noiembrie 2006
este greșită. Procesul-verbal din 09 noiembrie 2006 nu reprezintă altceva decât
un act intern al Consiliului Concurenței. Acest proces-verbal de constatare a contravenției
nu i-a fost comunicat niciodată și nu avea o cale de atac împotriva lui. Modul de
întocmire a acestui proces-verbal de constatare nu este prevăzut de lege astfel
încât modalitatea clandestină în care a fost constatată contravenția atrage nulitatea
actului și implicit a deciziei de sancționare.
Recurenta-reclamantă apreciază
că nici celelalte motive invocate în contestație nu au fost analizate de către instanța
de fond atât timp cât în considerente se plagiază întâmpinarea intimatului.
Nu s-a reținut că decizia
de sancționare este lovită de nulitate absolută întrucât nu este semnată de președintele
Consiliului Concurenței.
Potrivit art. 21
alin. (2) din Legea nr. 21/1996 „Ordinele și deciziile Consiliului Concurenței,
prin care se dispun măsuri și se aplică sancțiuni, se semnează de către președinte,
(...)”. Decizia de sancționare a societății, chiar dacă este luată de către Comisia
Consiliului Concurenței, trebuia semnată de către Președintele Consiliului Concurenței.
Comisia Consiliului Concurenței (sau plenul, în alte cazuri) reprezintă forma de
desfășurare a activității Consiliului Concurenței în vederea aplicării sancțiunii,
deciziile de sancționare sunt luate prin votul membrilor Comisiei dar sunt emise
în numele Consiliului Concurenței, autoritatea administrativă care are personalitate
juridică și trebuie semnate de către Președintele Consiliului Concurenței, nu numai
de membrii Comisiei. Semnarea deciziei de către membri comisiei atestă votul pentru
luarea deciziei și nu suplinește cerința legală de semnare a deciziei de către Președintele
Consiliului Concurenței.
Decizia de sancționare
a stabilit amenda la suma de 26.335,147 RON respectiv 0,1% din cifra de afaceri
a societății pe anul 2005.
Individualizarea cuantumului
amenzii s-a făcut ținând seamă de criteriile stabilite de Instrucțiunile privind
individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 55 din
Legea nr. 21/1996, astfel încât s-a stabilit un nivel de baza minim de 0,2%. S-a
reținut o circumstanță atenuantă, respectiv contravenientul a colaborat efectiv
în cadrul procedurii declanșate de Consiliul Concurenței. Nivelul legal al amenzii
aplicate se încadrează în intervalul 0%- 0,2% și având în vedere circumstanța atenuantă
s-a aplicat o amendă de 0,1% din cifra de afaceri.
Recurenta consideră că,
după efectuarea calculelor pentru a stabili cuantumul amenzii, calcul corect, Consiliul
Concurenței trebuia să adapteze cuantumul amenzii în funcție de criteriile stabilite
de art. IV lit. b) din Instrucțiunile menționate.
Astfel, ținând cont de
calculul matematic și aplicând criteriile de adaptare prevăzute de lege, solicită
reducerea amenzii spre minimul legal, potrivit următoarelor aspecte:
- omisiunea notificării
concentrării economice „a fost descoperită” de către Consiliul Concurenței doar
ca urmare a notificării acesteia de către asociații implicați, nu ca urmare a unei
investigații sau plângeri adresate Consiliului;
- din această asociere
asociații nu au obținut avantaje economice sau financiare, iar impactul asupra mediului
concurențial este nesemnificativ (0,2% pe piața relevantă);
- activitatea preconizată
pentru noua societate creată (fasonare oțel beton) urma să preia activitatea specifică
desfășurată anterior de societate, care se retrage de pe piața respectivă; cifra
de afaceri a acesteia pentru activitatea de fasonare oțel-beton reprezintă doar
1,5% din cifra de afaceri a societății;
Încă înainte de aplicarea
sancțiunii recurenta-reclamantă și-a declarat în mod irevocabil decizia de retragere
din societatea nou creată; în prezent a fost înregistrată pe rolul Tribunalului
Sibiu acțiunea de încuviințare a retragerii sale din societatea în comun.
Intimata-pârâtă a formulat
întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței
atacate ca legală și temeinică.
Examinând cauza în raport
cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și
apărările formulate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv
cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este
nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, Înalta Curte reamintește
principiul bine-cunoscut potrivit căruia „Specialia generalibus derogant” (normele
speciale derogă de la cele generale).
În cauză, Înalta Curte
constată că în mod corect, atât autoritatea de concurență cât și instanța de fond
au aplicat dispozițiile Legii nr. 21/1996 republicată (legea primară) precum și
regulamentele și instrucțiunile date în executarea acesteia (legislația secundară),
distincția dintre cele două categorii de norme având caracter legal (Legea nr. 24/2000
republicată), constituțional și comunitar, contrar celor susținute de recurentul-reclamant.
Într-adevăr, O.G. nr.
2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor constituie legea-cadru în materie,
dar dispozițiile acesteia se aplică doar în măsura în care acestea nu contravin
legii speciale.
Astfel, Înalta Curte,
având în vedere situația de fapt de necontestat (respectiv omisiunea notificării
operațiunii de concentrare economică) precum și dispozițiile art. 20 alin. (1),
(2), (4) și (6), cele ale art. 21, ale art. 55 alin. (1), (3) și (5), ale art. 50
lit. a) și cele ale art. 12 din Regulamentul privind constatarea contravențiilor
și aplicarea sancțiunilor, constată că actul administrativ atacabil în instanța
de contencios administrativ este tocmai decizia Comisiei Consiliului Concurenței
prin care se aplică amenzi, iar nu procesul-verbal invocat. În plus, aceasta cuprinde
și modul în care cel sancționat s-a apărat și mai mult, este actul care se comunică
acestuia pentru a-l putea ataca în cazul în care se consideră vătămat.
Totodată, Înalta Curte
constată că legea specială nu instituie obligativitatea emiterii a două decizii,
dimpotrivă, din coroborarea textelor arătate în cele ce preced rezultă cu certitudine
că actul prin care se constată săvârșirea faptei și prin care se aplică și sancțiunea
este decizia comisiei Consiliului Concurenței, doar acest act producând efecte juridice.
De asemenea, este de reținut
că atunci când legiuitorul a apreciat necesară semnătura Președintelui Consiliului
Concurenței a exprimat expres această cerință [art. 20 alin. (6) din lege], or,
în cauză nu a instituit o astfel de exigență.
Referitor la motivul de
recurs conform căruia instanța de fond nu a analizat motivele acțiunii, Înalta Curte
constată că și acesta este nefondat în raport cu toate considerentele sentinței
atacate. Totodată se constată că instanța de fond a realizat o corectă stabilire
atât a situației de fapt cât și a dispozițiilor legale incidente pricinii, iar faptul
că aceasta a reținut argumentele din întâmpinarea pârâtei nu este de natură a vicia
temeinicia și legalitatea soluției pronunțate.
Cu privire la criticile
aduse soluției instanței de fond pe aspectul individualizării sancțiunii, Înalta
Curte constată că s-au avut în vedere dispozițiile art. 10 alin. (2) lit. b), ale
art. 14, ale art. 50 lit. a), ale art. 52 și ale art. 55 din Legea nr. 21/1996 republicată,
ale art. 126, art. 127, art. 128 din Regulamentul privind autorizarea concentrărilor
economice precum și cele ale Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor
pentru contravențiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenței nr. 21/1996 (art.
50 din Legea nr. 21/1996 republicată).
De asemenea, în mod corect
a reținut instanța de fond că autoritatea de concurență a avut în vedere gravitatea
mică a faptei, încălcarea de durată medie (1-3 luni) precum și consecințele asupra
concurenței (pe piața relevantă definită cota de piață cunoaște o creștere nesemnificativă
de aprox. 0,2%), rezultând un nivel de bază minim reprezentând 0,2% din cifra de
afaceri a contravenientului (pct. 10 din decizie). Totodată, s-a avut în vedere,
ca circumstanță atenuantă, faptul că societatea contravenientă a colaborat efectiv
în cadrul procedurii declanșate de Consiliul Concurenței (pct. 1 din decizie). În
final, nivelul amenzii a fost stabilit la 0,1% din cifra de afaceri pe anul 2005,
cuantum pe care Înalta Curte îl consideră corect stabilit.
Nici faptul că ulterior
împlinirii termenului de 30 de zile în care ar fi trebuit notificată realizarea
operațiunii de concentrare economică, recurenta-reclamantă și-a manifestat intenția
de a se retrage din societatea concentrativă (creată fără îndeplinirea obligației
legale de notificare privind realizarea operației de concentrare economică) nu constituie
o cauză de înlăturare a caracterului contravențional al omisiunii notificării și
nici cauză de înlăturare a răspunderii contravenționale (fapta îmbrăcând forma continuă,
epuizându-se doar la momentul notificării operațiunii de concentrare economică la
Consiliul Concurenței).
Așadar, Înalta Curte constată
că obligația legală de notificare nu poate fi anihilată nici de existența unei notificări
ulterioare termenului legal, nici de aspecte economice ce țin de realizarea sau
nerealizarea profitului, nici de intenția ulterioară de retragere dintr-o societate
concentrativă, omisiunea notificării fiind sancționată de legiuitor tocmai cu scopul,
pe de o parte, de a se preveni încălcarea concurenței, iar, pe de altă parte, de
a obliga societățile de a adopta o conduită corectă, rapidă și eficientă, iar nu
una caracterizată prin pasivitate, de natură a afecta mediul concurențial.
Prin urmare, constatând
că sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile aduse acesteia total
nefondate, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză în baza dispozițiilor
art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 și
art. 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de SC U. SRL - Șelimbăr împotriva sentinței nr. 708 din 7 martie 2007 a Curții de
Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință
publică, astăzi 20 iunie 2008.