ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4104/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4104/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra

recursului de fata:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 56/ CA din 30 aprilie 2007, Curtea

de Apel Iași, secția contencios administrativ si fiscal, a admis acțiunea

formulată de reclamanta SC A.I. SRL Iași, în contradictoriu cu parata Direcția

Generala a Finanțelor Publice Iași, dispunând anularea deciziei nr. 135 din 21

iulie 2006 emisă de aceasta și acordarea pentru reclamanta a scutirii de la

plata majorărilor și penalităților de întârziere aferente impozitului pe profit

datorat pentru

perioada 1 ianuarie 1997 -

31 decembrie 2001, în sumă de 9.009.635.459

lei.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta a formulat o cerere

de scutire, înregistrata sub nr. 30.700 din 6 iunie 2002, întemeiată pe

dispozițiile O.U.G.. nr. 40/2002, în vigoare începând cu martie 2002, act

normativ potrivit căruia se acorda o serie de facilități fiscale societăților

care aveau datorii restante către bugetul de stat.

Condițiile esențiale pentru

acordarea facilităților prevedeau că societatea trebuia să îndeplinească un

anume punctaj stabilit după o metodologie de calcul si sa plătească cel puțin

30% din impozitul datorat pana la momentul soluționării cererii de scutire.

In acest scop,

reclamanta a plătit, la data de 17 iulie 2002, cu Ordinul

de plata nr. 154, suma de 920.000.000 lei, având

in vedere faptul ca a obținut un punctaj de 98 de puncte din 100 posibile si

ca, drept urmare, trebuia sa

beneficieze de dispozițiile art. 8 lit. b)

din Norma Metodologica publicata in M. Of. nr. 318 din 14 mai 2002. Potrivit

acestui text, dacă după data depunerii cererii și până la data aprobării

acesteia, debitorii achita 30% din obligațiile la bugetul de stat restante până

la 31 decembrie 2001, cu excepția majorărilor de întârziere si a penalităților

de întârziere, aceștia beneficiază

de

eșalonarea la plata a diferenței de 70% din obligațiile la bugetul de stat și

de scutire de plata a majorărilor de întârziere și a penalităților de întârziere

aferente acestora, calculate pana la data intrării în vigoare a ordonanței de

urgență.

Pârâta a respins

cererea reclamantei, cu motivarea ca nu poate

beneficia

de aceasta facilitate pentru ca datoriile au fost stabilite prin acte de

control încheiate după 1 ianuarie 2002 și acestea

se încadrează în categoria

debite curente cu termen de plata în anul

curent, pentru care nu se acorda scutiri ci doar eșalonări.

Or, retine instanța

de fond, sumele stabilite prin actul de control nu

erau debite curente și nu erau scadente în anul curent, întrucât aceste

datorii

datau din anul 1997 și până

la 31 decembrie 2001 și erau scadente din chiar

momentul nașterii lor și

nu în cursul anului 2002.

De asemenea, se arată în

considerentele hotărârii atacate, Ordinul

nr.

2.103/2001, invocat de către pârâtă, nu mai era in vigoare, fiind expres

abrogat

prin dispozițiile art. 1 pct. 6 lit. c) din Ordinul M.F. nr. 1785/2002,

astfel ca, la data soluționării cererii

reclamantei, respectiv 3 noiembrie 2003,

acest act normativ nu mai era

aplicabil.

Așa fiind, reține instanța de fond,

cum și expertiza contabilă efectuată în cauză face aceleași constatări, rezultă

ca reclamanta întrunește toate

condițiile

cerute de lege pentru a beneficia de dispozițiile O.U.G.

nr. 40/2002.

Împotriva acestei

soluții, considerând-o netemeinică și nelegala, a

declarat recurs pârâta D.G.F.P. Iași, invocând

prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

din C. proc. civ.

Recurenta

susține că instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 1 alin. (8) lit. c) din

Ordinul M.F.P. nr. 1048/2002 potrivit cu care scutirea de la plata accesoriilor

aferente obligațiilor datorate până la 31 decembrie 2001 se acordă numai dacă

la data depunerii cererii de acordare a înlesnirilor erau achitate celelalte obligații.

Or, prin procesul-verbal de control înregistrat la societatea verificată sub nr.

18 din 29 martie 2002 s-a stabilit în sarcina acesteia o diferență de impozit

pe profit în sumă de 3.552.719.975 lei, calculată pentru perioada ianuarie 1997

– decembrie 2001, pentru care s-au calculat majorări de întârziere în sumă de 8.462.293.350

lei și penalități de întârziere în sumă de 106.587.599 lei.

Arată

că pentru situația în care există obligații la bugetul de stat cu termene de plată

în  anul curent se acordă eșalonări la plată și nu scutiri, potrivit art. 1 alin.

(8) lit. g) din Ordinul M.F.P. nr. 580/2002, text introdus prin Ordinul M.F.P. nr.

1048/2002.

De

altfel, precizează recurenta, intimata-reclamantă a și formulată o astfel de cererea

înregistrată la Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași sub nr. 260

din 17 iulie 2003 solicitând eșalonarea pe o perioadă de 60 luni, cu o perioadă

de grație de 6 luni, pentru suma totală de 12.123.323.474 lei, recunoscând explicit

la litera C din cerere – „cauzele care au condus la neachitarea obligațiilor la

bugetul de stat” – faptul că sumele au fost stabilite de organele de control

prin procesul - verbal din 29 martie 2002, ocazie cu care reprezentanții

societății au luat cunoștință de Decizia nr. 970 din 9 martie 2001 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Actul

de control menționat nu a fost contestat de intimata-reclamantă pe cale

administrativă, în temeiul O.U.G. nr. 13/2001, în vigoare la acea dată, astfel că

nu poate pretinde acum că sumele cuprinse în procesul-verbal nu ar reprezenta diferențe

stabilite de către organul de control.

În

fine, un ultim argument în combaterea soluției instanței de fond îl constituie

faptul că intimata-reclamantă nu a inclus în Declarația privind obligațiile de

plată la bugetul de stat pe luna decembrie 2001 diferența de impozit pe profit

stabilită de organul de control, aceasta calculând și declarând numai suma de

507.758.886 lei.

Prin

întâmpinarea formulată intimata-reclamanta S

C A.I. SRL Iași, a solicitat respingerea recursului

ca nefondat.

A arătat că debitele în

discuție erau restante iar nu curente, fiind scadente la data de 31 decembrie

aceste sume intră în categoria acelora care pot fi scutite de la plată în

condițiile art. 13 lit. c) din O.U.G. nr. 40/2002 cu referire la art. 1 alin. (8)

lit. c) din Ordinul M.F.P. nr. 580/2002.

Intimata-pârâtă mai

susține că interpretarea recurentei nu poate fi acceptată și pentru că

scutirile la care se referă O.U.G. nr. 40/2002 vizează majorări și penalități

de întârziere calculate până la data de 14 mai 2002, data intrării în vigoare a

ordonanței. Soluția propusă ar lipsi practic de efecte dispozițiile Ordinul M.F.P.

nr. 580/2002. Cum întinderea sumelor stabilite prin procesul verbal în discuție

coincidea cu valorile înregistrate în bilanțul contabil, numai că nu erau

considerate ca fiind impozit pe profit datorat, consideră că nu avea interes

să-l atace.

Examinând sentința

atacată prin prisma motivelor de recurs expuse, apărărilor cuprinse în

întâmpinare, precum și potrivit art. 304

1

Cod procedură civilă,

Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Potrivit art. 1 din O.U.G.

nr. 40 din 28 martie 2002 publicată în M. Of. nr. 233 din 8 aprilie 2002 aprobată

prin Legea nr. 491/2002: „la cererea temeinic justificată a debitorilor,…,

creditorii bugetari vor acorda pentru obligațiile bugetare reprezentând impozite,

taxe, contribuții și alte venituri bugetare restante la data de 31 decembrie

2001, inclusiv majorări de întârziere și penalități de întârziere aferente

acestora, calculate și datorate până la data intrării în vigoare a prezentei

ordonanțe de urgență:

a)eșalonări la plata

impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor obligații bugetare;

d)amânări și/ sau

scutiri ori amânări și/sau reduceri de majorări de întârziere și/sau de

penalități de întârziere”.

Intimata - reclamantă

a formulată două cereri în temeiul textului citat. Prima cerere, înregistrată

la D.G.F.P. a Județului Iași sub nr. 30700 din 6 iunie 2002 viza scutirea societății

de la plata sumelor datorate cu titlu de majorări și penalități de întârziere

aferente impozitului pe profit datorat pentru perioada 01 ianuarie 1997-31

decembrie 2001 în sumă de 9.009.635.459 lei, fiind soluționată de A.N.A.F. – D.G.F.P.

Iași prin Decizia nr. 135 din 21 iulie 2006. Aceasta este decizia cenzurată de instanța

de fond.

Cealaltă cerere, la care

face referire recurenta în motivele de recurs, înregistrată la același organ

fiscal sub nr. 31571 din 17 iulie 2003, finalizată prin încheierea Convenției de

eșalonare nr. 471 din 3 noiembrie 2003 nu face obiectul prezentului dosar.

Între părți au

existat mai multe litigii privind soluționarea celei dintâi cereri, vizând

acordarea scutirii la care se referă art. 12 din ordonanță, întrucât într-o

primă fază organul fiscal nu s-a pronunțat asupra acesteia. Decizia nr. 135 din

21 iulie 2007 a fost emisă în urma pronunțării Deciziei nr. 346 din 13

septembrie 2004 a Curții de Apel Iași, secția comercială și de contencios administrativ,

prin care admițându-se recursul intimatei-reclamante s-a dispus trimiterea

dosarului la D.G.F.P. Iași pentru a fi soluționată cererea acesteia privind scutirea

de la plata penalităților de întârziere și a majorărilor.

Examinând legalitatea

deciziei emise de organul fiscal în soluționarea cererii de aprobare a

facilității fiscale enunțate, instanța de fond a considerat corect că soluția adoptată

de acesta este nelegală, întrucât societatea comercială îndeplinea atât

condițiile impuse de art. 1 din ordonanță, precitat, cât și pe cea prevăzută în

art. 12 din același act normativ, a achitării, până la data aprobării cererii,

a 30% din obligațiile bugetare datorate, exclusiv majorările de întârziere și

penalitățile de întârziere. În plus, chiar organul fiscal, analizând cererea

societății prin prisma criteriilor de performanță economico-financiară și de disciplină

fiscală a contribuabililor, stabilite prin Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 40/2002 și

detaliate prin Ordinul M.F.P. nr. 580/2002, a acordat acesteia un număr de 98

de puncte din 100 posibile.

Principalul argument care

a condus la respingerea cererii de scutire analizate, reluat și în motivele de

recurs vizează calificarea debitelor societății ca fiind curente ori restante.

Teza recurentei pornește de la ideea că sumele stabilite prin procesul verbal

de control nr. 18 din 29 martie 2002 care formează obiectul cererii de scutire în

discuție) nu sunt debite restante, ci debite curente.

În mod just a apreciat

instanța de fond că o astfel de interpretare nu poate fi primită întrucât chiar

în cuprinsul procesului verbal de control se arată că perioada pentru care s-au

calculat debitele restante este cuprinsă între ianuarie 1997 și decembrie 2001.

Aceste debite sunt, prin natura lor, scadente din chiar momentul producerii

faptului generator, neexistând nici un temei pentru a considera că au devenit

scadente din momentul calculării lor.

Potrivit art. 1 din O.U.G.

nr. 40/2002, precitat, facilitățile fiscale reglementate de acest act normativ

privesc obligații bugetare, inclusiv majorări și penalitățile întârziere

calculate și datorate până la data intrării în vigoare a ordonanței.

După cum s-a reținut

și de instanța de fond intimata-reclamantă se încadrează în ipoteza actului

normativ, debitele fiind calculate și datorate până la data publicării

ordonanței în M. Of.

Cât privește

invocarea Ordinul M.F.P. nr. 1048 din 5 august 2002, act normativ prin care s-a

modificat Ordinul M.F.P. nr. 58 din 7 mai 2002 de aprobare a Normelor

metodologice privind procedura și competențele de  acordare a înlesnirilor la plata

obligațiilor restante la bugetul de stat, administrate de M.F.P., Înalta Curte constată

că acesta nu poate fi aplicat în cauza dedusă soluționării întrucât a fost emis

după data de 6 iunie 2002 când a fost formulată cererea de scutire de către societate.

Referitor la faptul

că intimata-reclamantă nu a contestat actul de control menționat și că, legat de

acest aspect, nu a combătut în nici un fel constatarea organului fiscal privind

completarea necorespunzătoare a Declarației privind obligațiile de plată la

bugetul de stat pe luna decembrie 2001, Înalta Curte reține că aceste

împrejurări sunt nerelevante în  condițiile în care, cum s-a arătat, debitele

în discuție sunt debite restante, iar nu  curente.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) constatând că nu există

motive de casare ori de modificare a sentinței examinate, se va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

pârâta D.G.

F.P. Iași împotriva sentinței nr.

56/ CA din 30 aprilie 2007 a

Curții de Apel

Iași, secția contencios administrativ și fiscal

, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26

octombrie 2007.