ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1551/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1551/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele: Reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu
pârâta A.N.A.F., anularea deciziei nr. 243 din 4 iulie 2008. anularea parțială
a deciziei de impunere din 13 noiembrie 2007, anularea parțială a raportului de
inspecție fiscală din 5 noiembrie 2007 și obligarea pârâtei la plata
cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a
arătat că la data de 13 august 2009. A.N.A.F. a întocmit raportul de inspecție
fiscală din 5 noiembrie 2007 și a emis decizia de impunere 13 noiembrie 2007,
prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei totale
de 1.573.937 lei.
În urma contestației formulate s-a
emis decizia din 4 iulie 2008.
Reclamanta a criticat aceste acte
arătând că a fost majorată nelegal baza de impunere cu suma de 105.360 lei
pentru anul 2005 și suma de 12.005 lei pentru anul 2006, în total 117.363 lei,
reprezentând majorări de întârziere și daune interese datorate către A.V.A.S.,
acționarul majoritar al SC A. SA, pentru neplata la termenele legale a dividendelor
datorate pentru anii 1995-2001.
Curtea de Apel Iași, secția de contencios
administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 95/ CA din 1 iunie 2009, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA Iași.
Pentru a pronunța această sentință,
instanța a reținut următoarele:
1) În ceea ce privește cheltuielile în
sumă de 117.365 lei pentru neplata la termen a dividendelor pentru anii 1995 –
2001, pentru care autoritatea fiscală a calculat impozit pe profit în sumă de
18778 lei și majorări de întârziere aferente în sună de 10.463 lei, instanța a
reținut că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. b) din
Legea nr. 571/2003, conform cărora nu sunt deductibile amenzile, confiscările,
majorările de întârziere și penalitățile de întârziere datorate către
autoritățile române, potrivit prevederilor legale.
2) Referitor la impozitul de profit,
în sumă totală de 263.884 lei, prin întregirea bazei de impozitare cu suma de
1.140.000 lei, achitată de societate în anii 2005 și 2006 C.V.P. Iași pentru
reclamă și publicitate în baza contractului din 15 decembrie 2004, curtea de
apel a reținut că, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (4) lit.
m) din Legea nr. 571/2003 și că nu sunt probe din care să reiasă că serviciile
de publicitate au fost efectiv prestate.
3) Cât privește impozitul pe profit
în sumă de 749.335 lei stabilit ca urmare a întregirii bazei impozabile cu suma
de 4.683.341 lei ce rezultă din însumarea cheltuielilor de 84.049 lei pentru
anul 2005, iar pentru anul 2006 a cheltuielilor de 1.649.628 lei efectuate în
farmacii, 311.918 lei efectuate prin farmaciști și medici și 37.746 lei pachete
servicii turistice prin farmacii, instanța de fond a reținut că aceste
cheltuieli contravin dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Reglementările privind
publicitatea pentru produsele medicamentoase de uz uman, nefiind deductibile la
calculul impozitului pe profit.
4) Referitor la taxa pe valoare
adăugată de 158.375 lei, stabilită suplimentar, instanța de fond a reținut că a
fost calculată corect și că reclamanta nu a efectuat cheltuielile respective în
folosul operațiunilor sale taxabile.
Conchizând instanța a reținut că
majorările de întârziere urmează soarta obligațiilor fiscale principale care au
determinat calcularea lor.
Împotriva acestei sentințe
considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamanta SC A. SA Iași.
Recurenta a susținut, în esență,
următoarele motive de recurs:
1) Instanța de fond a fost
părtinitoare, întrucât a luat în considerare numai susținerile instituției
statului, aducându-i astfel, atingere dreptului de apărare al recurentei.
2) Motivarea instanței de fond este
total greșită în ceea ce privește asimilarea sumelor datorate de către
reclamantă către A.V.A.S., cu creanțele bugetare, de vreme ce regimul juridic
al acestei sume este reglementat de art. 1 pct. 36 din Legea nr. 441 din 22
noiembrie 2006, pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/90 privind
societățile comerciale și a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului.
3) Referitor la obligarea la plata
de daune interese, recurenta a susținut că acestea sunt deductibile fiscal și nu
justifică de ce instanța le-a încadrat în art. 21 alin. (4) lit. b) C. fis. și
nu în prevederile art. 21 alin. (1) din acest cod, coroborate cu pct. 23 lit. (d)
din H.G. nr. 44/2004 din normele de aplicare a Codului fiscal care prevăd
deductibilitatea fiscală expresă a daunelor – interese din raporturile
comerciale.
4) Cu privire la sumele achitate de
către recurentă C.V.P. Iași pentru reclamă și publicitate pentru anii 2005 –
2006, în baza contractului de reclamă și publicitate din 15 decembrie 2004,
recurenta susține că organul de control a dispus în mod nelegal
nedeductibilitatea acestora.
Astfel, susține recurenta, prin
expertiza financiar-fiscală efectuată în cauză, pe care instanța nu a luat-o în
calcul, experții constată că aceste cheltuieli sunt deductibile fiscal în
totalitate, întrucât acestea au contribuit în egală măsură cu celelalte
activități de sponsorizare și promovare la creșterea veniturilor societății de
peste 300%.
5) În ceea ce privește cheltuielile
ce reprezintă tichete valorice și bunuri acordate prin intermediul
distribuitorilor și farmaciștilor, în vederea stimulării vânzărilor de
medicamente, recurenta susține că în mod greșit au fost încadrate la categoria cheltuielilor
de protocol, cheltuieli care de regulă au deductibilitate limitată.
6) Referitor la T.V.A. stabilită
suplimentar, aceasta a fost calculată la sumele ce nu au fost admise ca
deductibile la impozitul pe profit, deși aceste cheltuieli au reglementare
juridică proprie (art. 21 alin. (2) lit. d) și i) C. fis.), ele fiind
deductibile atât în ceea ce privește profitul impozabil cât și T.V.A. datorat.
Recursul este nefondat.
În fapt, la data de 13 august 2009,
A.N.A.F. a întocmit raportul de inspecție fiscală din 5 noiembrie 2007 și a
emis decizia de impunere din 13 noiembrie 2007, prin care s-a stabilit în
sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 1.573.937 lei.
Urmare a contestației formulată de
societate, D.G.S.C. a emis decizia nr. 243 din 4 iulie 2008, a cărei anulare, alături de aceea a raportului de Inspecție Fiscală, o solicită reclamanta,
prin acțiunea de față.
Reclamanta susține că, majorările de
întârziere și daunele interese datorate către A.V.A.S., pentru neplata la
termenele legale a dividendelor datorate pentru anii 1995 – 2001, sunt
deductibile legal, întrucât A.V.A.S. nu face parte din categoria autorităților
române și nici din categoria administrației publice centrale sau locale și, de
asemenea, A.V.A.S. nu a figurat și nu a lucrat niciodată în regim de putere
publică.
Această critică nu poate fi primită,
deoarece reclamanta a înregistrat în perioada 2005 – 2006, drept cheltuieli
deductibile fiscal, suma de 117.365 lei reprezentând majorări de întârziere și
daune datorate către A.V.A.S., pentru neplata la termenele legale a
dividendelor pentru anii 1995 – 2001. Organele de inspecție fiscală au
constatat ca nedeductibile la calculul profitului impozabil, cheltuielile cu
majorările și daunele către A.V.A.S. pentru neplata în timp a dividendelor
datorate pentru perioada 1995 -2001 și au stabilit în sarcina societății
impozit pe profit în sumă de 18.778 lei și majorări de întârziere aferente în
sumă de 10.463 lei, în temeiul art. 21 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2)
din O.U.G. nr. 23/2004 privind unele măsuri de reorganizare a A.V.A.B. coroborată
cu O.U.G. nr. 51/1998, A.V.A.S. este instituție de specialitate a
administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului.
Conform acestor dispoziții legale, A.V.A.S.
acționează în regim de putere publică, ceea ce face aplicabile dispozițiile art.
21 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit
cărora nu sunt deductibile amenzile, confiscările, majorările de întârziere și
penalitățile de întârziere datorate, potrivit legii, către autoritățile române.
Referitor la sumele achitate de
societate către C.V.P. Iași pentru reclamă și publicitate pentru anii 2005 –
2006 în baza contractului de publicitate, în mod corect instanța de fond a
reținut că, în speță, nu sunt probe din care să reiasă că serviciile de
publicitate au fost efectiv prestate, obligând astfel societatea la plata
impozitului pe profit în sumă de 263.884 lei, prin întregirea bazei de
impozitare cu suma de 1.140.000 lei.
Așa fiind, susținerea recurentei
referitoare la aplicabilitatea, în speță, a prevederilor art. 21 alin. (2) lit.
d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, nu pot fi primite de vreme ce
aceasta nu a prezentat documentele din care să rezulte modul în care plățile
efectuate către C.F.V.P. Iași au contribuit la realizarea veniturilor
societății și nici costurile făcute cu difuzarea mesajelor publicitare.
În ceea ce privește impozitul pe
profit în sumă de 749.335 lei stabilit ca urmare a întregirii bazei impozabile
cu suma de 4.683.341 lei ce rezultă din însumarea cheltuielilor de 2.684.049
lei pentru anul 2005, iar pentru anul 2006 a cheltuielilor de 1.649.628 lei efectuate prin farmacii, 311.918 lei efectuate prin farmaciști și medici și 37.746
lei pachete servicii turistice prin farmacii, în mod corect organul fiscal a
reținut regimul juridic al acestor cheltuieli ca fiind acela reglementat de
dispozițiile art. 21 alin. (3) lit. a) C. fis., ca fiind cheltuieli de protocol
de deductibilitate limitată, respectiv cheltuieli de protocol. În acest sens
sunt și dispozițiile art. 9 alin. (1) din Reglementările privind publicitatea pentru
produsele medicamentoase de uz uman, aprobate prin Ordinul nr. 263/2003 al
ministrului sănătății și familiei, potrivit căreia publicitatea produselor
medicamentoase are drept destinatar persoane calificate să le prescrie sau să
le distribuie, acestora netrebuind să li se ofere, să li se acorde sau să li se
promită avantaje în bani sau în natură cu excepția celor care sunt
necostisitoare și relevante pentru protecția medicală și farmaceutică, iar
potrivit alin. (4) al aceluiași articol, persoanele calificate să prescrie sau
să distribuie produse medicamentoase nu trebuie să solicite sau să accepte nici
un fel de stimulente interzise prin alin. (1).
Nici critica din recurs privitoare
la taxa pe valoarea adăugată, stabilită suplimentar, de 158.375 lei nu poate fi
primită.
Astfel, potrivit art. 145 alin. (3)
C. fis., condiția pentru deducerea taxei pe valoare adăugată este ca bunurile
și serviciile achiziționare să fie destinate utilizării în folosul
operațiunilor taxabile ale persoanei impozabile.
Cum reclamanta nu a dovedit că
serviciile de promovare prevăzute de contract au fost efectiv prestate și având
în vedere că acordarea de bunuri și bani farmaciilor, farmaciștilor și
medicilor s-a făcut cu încălcarea legii, că în mod corect organul fiscal a
calculat taxa pe valoare adăugată.
Examinând și din oficiu hotărârea
atacată sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se
existența motivelor de casare, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC A.
SA Iași, împotriva sentinței civile nr. 95/ CA din 1 iunie 2009 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 18 martie 2010.