ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1551/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., anularea deciziei nr. 243 din 4 iulie 2008. anularea parțială a deciziei de impunere din 13 noiembrie 2007, anularea parțială a raportului de inspecție fiscală din 5 noiembrie 2007 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la data de 13 august 2009. A.N.A.F. a întocmit raportul de inspecție fiscală din 5 noiembrie 2007 și a emis decizia de impunere 13 noiembrie 2007, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei totale de 1.573.937 lei.

În urma contestației formulate s-a emis decizia din 4 iulie 2008. Reclamanta a criticat aceste acte arătând că a fost majorată nelegal baza de impunere cu suma de 105.360 lei pentru anul 2005 și suma de 12.005 lei pentru anul 2006, în total 117.363 lei, reprezentând majorări de întârziere și daune interese datorate către A.V.A.S., acționarul majoritar al SC A. SA, pentru neplata la termenele legale a dividendelor datorate pentru anii 1995-2001. Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 95/ CA din 1 iunie 2009, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA Iași.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele: 1) În ceea ce privește cheltuielile în sumă de 117.365 lei pentru neplata la termen a dividendelor pentru anii 1995 – 2001, pentru care autoritatea fiscală a calculat impozit pe profit în sumă de 18778 lei și majorări de întârziere aferente în sună de 10.463 lei, instanța a reținut că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003, conform cărora nu sunt deductibile amenzile, confiscările, majorările de întârziere și penalitățile de întârziere datorate către autoritățile române, potrivit prevederilor legale. 2) Referitor la impozitul de profit, în sumă totală de 263.884 lei, prin întregirea bazei de impozitare cu suma de 1.140.000 lei, achitată de societate în anii 2005 și 2006 C.V.P.

Iași pentru reclamă și publicitate în baza contractului din 15 decembrie 2004, curtea de apel a reținut că, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 și că nu sunt probe din care să reiasă că serviciile de publicitate au fost efectiv prestate. 3) Cât privește impozitul pe profit în sumă de 749.335 lei stabilit ca urmare a întregirii bazei impozabile cu suma de 4.683.341 lei ce rezultă din însumarea cheltuielilor de 84.049 lei pentru anul 2005, iar pentru anul 2006 a cheltuielilor de 1.649.628 lei efectuate în farmacii, 311.918 lei efectuate prin farmaciști și medici și 37.746 lei pachete servicii turistice prin farmacii, instanța de fond a reținut că aceste cheltuieli contravin dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Reglementările privind publicitatea pentru produsele medicamentoase de uz uman, nefiind deductibile la calculul impozitului pe profit.

4) Referitor la taxa pe valoare adăugată de 158.375 lei, stabilită suplimentar, instanța de fond a reținut că a fost calculată corect și că reclamanta nu a efectuat cheltuielile respective în folosul operațiunilor sale taxabile. Conchizând instanța a reținut că majorările de întârziere urmează soarta obligațiilor fiscale principale care au determinat calcularea lor. Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamanta SC A. SA Iași. Recurenta a susținut, în esență, următoarele motive de recurs: 1) Instanța de fond a fost părtinitoare, întrucât a luat în considerare numai susținerile instituției statului, aducându-i astfel, atingere dreptului de apărare al recurentei.

2) Motivarea instanței de fond este total greșită în ceea ce privește asimilarea sumelor datorate de către reclamantă către A.V.A.S., cu creanțele bugetare, de vreme ce regimul juridic al acestei sume este reglementat de art. 1 pct. 36 din Legea nr. 441 din 22 noiembrie 2006, pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/90 privind societățile comerciale și a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului. 3) Referitor la obligarea la plata de daune interese, recurenta a susținut că acestea sunt deductibile fiscal și nu justifică de ce instanța le-a încadrat în art. 21 alin. (4) lit. b) C. fis. și nu în prevederile art. 21 alin. (1) din acest cod, coroborate cu pct. 23 lit. (d) din H.G. nr. 44/2004 din normele de aplicare a Codului fiscal care prevăd deductibilitatea fiscală expresă a daunelor – interese din raporturile comerciale.

4) Cu privire la sumele achitate de către recurentă C.V.P. Iași pentru reclamă și publicitate pentru anii 2005 – 2006, în baza contractului de reclamă și publicitate din 15 decembrie 2004, recurenta susține că organul de control a dispus în mod nelegal nedeductibilitatea acestora. Astfel, susține recurenta, prin expertiza financiar-fiscală efectuată în cauză, pe care instanța nu a luat-o în calcul, experții constată că aceste cheltuieli sunt deductibile fiscal în totalitate, întrucât acestea au contribuit în egală măsură cu celelalte activități de sponsorizare și promovare la creșterea veniturilor societății de peste 300%. 5) În ceea ce privește cheltuielile ce reprezintă tichete valorice și bunuri acordate prin intermediul distribuitorilor și farmaciștilor, în vederea stimulării vânzărilor de medicamente, recurenta susține că în mod greșit au fost încadrate la categoria cheltuielilor de protocol, cheltuieli care de regulă au deductibilitate limitată.

6) Referitor la T.V.A. stabilită suplimentar, aceasta a fost calculată la sumele ce nu au fost admise ca deductibile la impozitul pe profit, deși aceste cheltuieli au reglementare juridică proprie (art. 21 alin. (2) lit. d) și i) C. fis.), ele fiind deductibile atât în ceea ce privește profitul impozabil cât și T.V.A. datorat. Recursul este nefondat. În fapt, la data de 13 august 2009, A.N.A.F. a întocmit raportul de inspecție fiscală din 5 noiembrie 2007 și a emis decizia de impunere din 13 noiembrie 2007, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 1.573.937 lei. Urmare a contestației formulată de societate, D.G.S.C. a emis decizia nr. 243 din 4 iulie 2008, a cărei anulare, alături de aceea a raportului de Inspecție Fiscală, o solicită reclamanta, prin acțiunea de față.

Reclamanta susține că, majorările de întârziere și daunele interese datorate către A.V.A.S., pentru neplata la termenele legale a dividendelor datorate pentru anii 1995 – 2001, sunt deductibile legal, întrucât A.V.A.S. nu face parte din categoria autorităților române și nici din categoria administrației publice centrale sau locale și, de asemenea, A.V.A.S. nu a figurat și nu a lucrat niciodată în regim de putere publică. Această critică nu poate fi primită, deoarece reclamanta a înregistrat în perioada 2005 – 2006, drept cheltuieli deductibile fiscal, suma de 117.365 lei reprezentând majorări de întârziere și daune datorate către A.V.A.S., pentru neplata la termenele legale a dividendelor pentru anii 1995 – 2001. Organele de inspecție fiscală au constatat ca nedeductibile la calculul profitului impozabil, cheltuielile cu majorările și daunele către A.V.A.S.

pentru neplata în timp a dividendelor datorate pentru perioada 1995 -2001 și au stabilit în sarcina societății impozit pe profit în sumă de 18.778 lei și majorări de întârziere aferente în sumă de 10.463 lei, în temeiul art. 21 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2004 privind unele măsuri de reorganizare a A.V.A.B. coroborată cu O.U.G. nr. 51/1998, A.V.A.S. este instituție de specialitate a administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului. Conform acestor dispoziții legale, A.V.A.S. acționează în regim de putere publică, ceea ce face aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora nu sunt deductibile amenzile, confiscările, majorările de întârziere și penalitățile de întârziere datorate, potrivit legii, către autoritățile române.

Referitor la sumele achitate de societate către C.V.P. Iași pentru reclamă și publicitate pentru anii 2005 – 2006 în baza contractului de publicitate, în mod corect instanța de fond a reținut că, în speță, nu sunt probe din care să reiasă că serviciile de publicitate au fost efectiv prestate, obligând astfel societatea la plata impozitului pe profit în sumă de 263.884 lei, prin întregirea bazei de impozitare cu suma de 1.140.000 lei. Așa fiind, susținerea recurentei referitoare la aplicabilitatea, în speță, a prevederilor art. 21 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, nu pot fi primite de vreme ce aceasta nu a prezentat documentele din care să rezulte modul în care plățile efectuate către C.F.V.P.

Iași au contribuit la realizarea veniturilor societății și nici costurile făcute cu difuzarea mesajelor publicitare. În ceea ce privește impozitul pe profit în sumă de 749.335 lei stabilit ca urmare a întregirii bazei impozabile cu suma de 4.683.341 lei ce rezultă din însumarea cheltuielilor de 2.684.049 lei pentru anul 2005, iar pentru anul 2006 a cheltuielilor de 1.649.628 lei efectuate prin farmacii, 311.918 lei efectuate prin farmaciști și medici și 37.746 lei pachete servicii turistice prin farmacii, în mod corect organul fiscal a reținut regimul juridic al acestor cheltuieli ca fiind acela reglementat de dispozițiile art. 21 alin. (3) lit. a) C. fis., ca fiind cheltuieli de protocol de deductibilitate limitată, respectiv cheltuieli de protocol.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 9 alin. (1) din Reglementările privind publicitatea pentru produsele medicamentoase de uz uman, aprobate prin Ordinul nr. 263/2003 al ministrului sănătății și familiei, potrivit căreia publicitatea produselor medicamentoase are drept destinatar persoane calificate să le prescrie sau să le distribuie, acestora netrebuind să li se ofere, să li se acorde sau să li se promită avantaje în bani sau în natură cu excepția celor care sunt necostisitoare și relevante pentru protecția medicală și farmaceutică, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, persoanele calificate să prescrie sau să distribuie produse medicamentoase nu trebuie să solicite sau să accepte nici un fel de stimulente interzise prin alin. (1). Nici critica din recurs privitoare la taxa pe valoarea adăugată, stabilită suplimentar, de 158.375 lei nu poate fi primită.

Astfel, potrivit art. 145 alin. (3) C. fis., condiția pentru deducerea taxei pe valoare adăugată este ca bunurile și serviciile achiziționare să fie destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale persoanei impozabile. Cum reclamanta nu a dovedit că serviciile de promovare prevăzute de contract au fost efectiv prestate și având în vedere că acordarea de bunuri și bani farmaciilor, farmaciștilor și medicilor s-a făcut cu încălcarea legii, că în mod corect organul fiscal a calculat taxa pe valoare adăugată. Examinând și din oficiu hotărârea atacată sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se existența motivelor de casare, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC A. SA Iași, împotriva sentinței civile nr. 95/ CA din 1 iunie 2009 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2010.