ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1551/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele: Reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu

pârâta A.N.A.F., anularea deciziei nr. 243 din 4 iulie 2008. anularea parțială

a deciziei de impunere din 13 noiembrie 2007, anularea parțială a raportului de

inspecție fiscală din 5 noiembrie 2007 și obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că la data de 13 august 2009. A.N.A.F. a întocmit raportul de inspecție

fiscală din 5 noiembrie 2007 și a emis decizia de impunere 13 noiembrie 2007,

prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei totale

de 1.573.937 lei.

În urma contestației formulate s-a

emis decizia din 4 iulie 2008.

Reclamanta a criticat aceste acte

arătând că a fost majorată nelegal baza de impunere cu suma de 105.360 lei

pentru anul 2005 și suma de 12.005 lei pentru anul 2006, în total 117.363 lei,

reprezentând majorări de întârziere și daune interese datorate către A.V.A.S.,

acționarul majoritar al SC A. SA, pentru neplata la termenele legale a dividendelor

datorate pentru anii 1995-2001.

Curtea de Apel Iași, secția de contencios

administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 95/ CA din 1 iunie 2009, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA Iași.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut următoarele:

1) În ceea ce privește cheltuielile în

sumă de 117.365 lei pentru neplata la termen a dividendelor pentru anii 1995 –

2001, pentru care autoritatea fiscală a calculat impozit pe profit în sumă de

18778 lei și majorări de întârziere aferente în sună de 10.463 lei, instanța a

reținut că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. b) din

Legea nr. 571/2003, conform cărora nu sunt deductibile amenzile, confiscările,

majorările de întârziere și penalitățile de întârziere datorate către

autoritățile române, potrivit prevederilor legale.

2) Referitor la impozitul de profit,

în sumă totală de 263.884 lei, prin întregirea bazei de impozitare cu suma de

1.140.000 lei, achitată de societate în anii 2005 și 2006 C.V.P. Iași pentru

reclamă și publicitate în baza contractului din 15 decembrie 2004, curtea de

apel a reținut că, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (4) lit.

m) din Legea nr. 571/2003 și că nu sunt probe din care să reiasă că serviciile

de publicitate au fost efectiv prestate.

3) Cât privește impozitul pe profit

în sumă de 749.335 lei stabilit ca urmare a întregirii bazei impozabile cu suma

de 4.683.341 lei ce rezultă din însumarea cheltuielilor de 84.049 lei pentru

anul 2005, iar pentru anul 2006 a cheltuielilor de 1.649.628 lei efectuate în

farmacii, 311.918 lei efectuate prin farmaciști și medici și 37.746 lei pachete

servicii turistice prin farmacii, instanța de fond a reținut că aceste

cheltuieli contravin dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Reglementările privind

publicitatea pentru produsele medicamentoase de uz uman, nefiind deductibile la

calculul impozitului pe profit.

4) Referitor la taxa pe valoare

adăugată de 158.375 lei, stabilită suplimentar, instanța de fond a reținut că a

fost calculată corect și că reclamanta nu a efectuat cheltuielile respective în

folosul operațiunilor sale taxabile.

Conchizând instanța a reținut că

majorările de întârziere urmează soarta obligațiilor fiscale principale care au

determinat calcularea lor.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamanta SC A. SA Iași.

Recurenta a susținut, în esență,

următoarele motive de recurs:

1) Instanța de fond a fost

părtinitoare, întrucât a luat în considerare numai susținerile instituției

statului, aducându-i astfel, atingere dreptului de apărare al recurentei.

2) Motivarea instanței de fond este

total greșită în ceea ce privește asimilarea sumelor datorate de către

reclamantă către A.V.A.S., cu creanțele bugetare, de vreme ce regimul juridic

al acestei sume este reglementat de art. 1 pct. 36 din Legea nr. 441 din 22

noiembrie 2006, pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/90 privind

societățile comerciale și a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului.

3) Referitor la obligarea la plata

de daune interese, recurenta a susținut că acestea sunt deductibile fiscal și nu

justifică de ce instanța le-a încadrat în art. 21 alin. (4) lit. b) C. fis. și

nu în prevederile art. 21 alin. (1) din acest cod, coroborate cu pct. 23 lit. (d)

din H.G. nr. 44/2004 din normele de aplicare a Codului fiscal care prevăd

deductibilitatea fiscală expresă a daunelor – interese din raporturile

comerciale.

4) Cu privire la sumele achitate de

către recurentă C.V.P. Iași pentru reclamă și publicitate pentru anii 2005 –

2006, în baza contractului de reclamă și publicitate din 15 decembrie 2004,

recurenta susține că organul de control a dispus în mod nelegal

nedeductibilitatea acestora.

Astfel, susține recurenta, prin

expertiza financiar-fiscală efectuată în cauză, pe care instanța nu a luat-o în

calcul, experții constată că aceste cheltuieli sunt deductibile fiscal în

totalitate, întrucât acestea au contribuit în egală măsură cu celelalte

activități de sponsorizare și promovare la creșterea veniturilor societății de

peste 300%.

5) În ceea ce privește cheltuielile

ce reprezintă tichete valorice și bunuri acordate prin intermediul

distribuitorilor și farmaciștilor, în vederea stimulării vânzărilor de

medicamente, recurenta susține că în mod greșit au fost încadrate la categoria cheltuielilor

de protocol, cheltuieli care de regulă au deductibilitate limitată.

6) Referitor la T.V.A. stabilită

suplimentar, aceasta a fost calculată la sumele ce nu au fost admise ca

deductibile la impozitul pe profit, deși aceste cheltuieli au reglementare

juridică proprie (art. 21 alin. (2) lit. d) și i) C. fis.), ele fiind

deductibile atât în ceea ce privește profitul impozabil cât și T.V.A. datorat.

Recursul este nefondat.

În fapt, la data de 13 august 2009,

A.N.A.F. a întocmit raportul de inspecție fiscală din 5 noiembrie 2007 și a

emis decizia de impunere din 13 noiembrie 2007, prin care s-a stabilit în

sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 1.573.937 lei.

Urmare a contestației formulată de

societate, D.G.S.C. a emis decizia nr. 243 din 4 iulie 2008, a cărei anulare, alături de aceea a raportului de Inspecție Fiscală, o solicită reclamanta,

prin acțiunea de față.

Reclamanta susține că, majorările de

întârziere și daunele interese datorate către A.V.A.S., pentru neplata la

termenele legale a dividendelor datorate pentru anii 1995 – 2001, sunt

deductibile legal, întrucât A.V.A.S. nu face parte din categoria autorităților

române și nici din categoria administrației publice centrale sau locale și, de

asemenea, A.V.A.S. nu a figurat și nu a lucrat niciodată în regim de putere

publică.

Această critică nu poate fi primită,

deoarece reclamanta a înregistrat în perioada 2005 – 2006, drept cheltuieli

deductibile fiscal, suma de 117.365 lei reprezentând majorări de întârziere și

daune datorate către A.V.A.S., pentru neplata la termenele legale a

dividendelor pentru anii 1995 – 2001. Organele de inspecție fiscală au

constatat ca nedeductibile la calculul profitului impozabil, cheltuielile cu

majorările și daunele către A.V.A.S. pentru neplata în timp a dividendelor

datorate pentru perioada 1995 -2001 și au stabilit în sarcina societății

impozit pe profit în sumă de 18.778 lei și majorări de întârziere aferente în

sumă de 10.463 lei, în temeiul art. 21 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2)

din O.U.G. nr. 23/2004 privind unele măsuri de reorganizare a A.V.A.B. coroborată

cu O.U.G. nr. 51/1998, A.V.A.S. este instituție de specialitate a

administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului.

Conform acestor dispoziții legale, A.V.A.S.

acționează în regim de putere publică, ceea ce face aplicabile dispozițiile art.

21 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit

cărora nu sunt deductibile amenzile, confiscările, majorările de întârziere și

penalitățile de întârziere datorate, potrivit legii, către autoritățile române.

Referitor la sumele achitate de

societate către C.V.P. Iași pentru reclamă și publicitate pentru anii 2005 –

2006 în baza contractului de publicitate, în mod corect instanța de fond a

reținut că, în speță, nu sunt probe din care să reiasă că serviciile de

publicitate au fost efectiv prestate, obligând astfel societatea la plata

impozitului pe profit în sumă de 263.884 lei, prin întregirea bazei de

impozitare cu suma de 1.140.000 lei.

Așa fiind, susținerea recurentei

referitoare la aplicabilitatea, în speță, a prevederilor art. 21 alin. (2) lit.

d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, nu pot fi primite de vreme ce

aceasta nu a prezentat documentele din care să rezulte modul în care plățile

efectuate către C.F.V.P. Iași au contribuit la realizarea veniturilor

societății și nici costurile făcute cu difuzarea mesajelor publicitare.

În ceea ce privește impozitul pe

profit în sumă de 749.335 lei stabilit ca urmare a întregirii bazei impozabile

cu suma de 4.683.341 lei ce rezultă din însumarea cheltuielilor de 2.684.049

lei pentru anul 2005, iar pentru anul 2006 a cheltuielilor de 1.649.628 lei efectuate prin farmacii, 311.918 lei efectuate prin farmaciști și medici și 37.746

lei pachete servicii turistice prin farmacii, în mod corect organul fiscal a

reținut regimul juridic al acestor cheltuieli ca fiind acela reglementat de

dispozițiile art. 21 alin. (3) lit. a) C. fis., ca fiind cheltuieli de protocol

de deductibilitate limitată, respectiv cheltuieli de protocol. În acest sens

sunt și dispozițiile art. 9 alin. (1) din Reglementările privind publicitatea pentru

produsele medicamentoase de uz uman, aprobate prin Ordinul nr. 263/2003 al

ministrului sănătății și familiei, potrivit căreia publicitatea produselor

medicamentoase are drept destinatar persoane calificate să le prescrie sau să

le distribuie, acestora netrebuind să li se ofere, să li se acorde sau să li se

promită avantaje în bani sau în natură cu excepția celor care sunt

necostisitoare și relevante pentru protecția medicală și farmaceutică, iar

potrivit alin. (4) al aceluiași articol, persoanele calificate să prescrie sau

să distribuie produse medicamentoase nu trebuie să solicite sau să accepte nici

un fel de stimulente interzise prin alin. (1).

Nici critica din recurs privitoare

la taxa pe valoarea adăugată, stabilită suplimentar, de 158.375 lei nu poate fi

primită.

Astfel, potrivit art. 145 alin. (3)

C. fis., condiția pentru deducerea taxei pe valoare adăugată este ca bunurile

și serviciile achiziționare să fie destinate utilizării în folosul

operațiunilor taxabile ale persoanei impozabile.

Cum reclamanta nu a dovedit că

serviciile de promovare prevăzute de contract au fost efectiv prestate și având

în vedere că acordarea de bunuri și bani farmaciilor, farmaciștilor și

medicilor s-a făcut cu încălcarea legii, că în mod corect organul fiscal a

calculat taxa pe valoare adăugată.

Examinând și din oficiu hotărârea

atacată sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se

existența motivelor de casare, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A.

SA Iași, împotriva sentinței civile nr. 95/ CA din 1 iunie 2009 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 martie 2010.