ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 479/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 479/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanță

Prin cererea formulată la data de 22

septembrie 2010, B.C., în calitate de intimat-reclamant în Dosarul nr.

1222/95/2010 al Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal, a invocat, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. j) din

Ordinul nr. 1501/2006 emis de M.A.I., raportat la prevederile C. fisc. și

cele ale art. 44 din Constituția României.

În motivarea

excepției de nelegalitate, reclamantul a arătat că, prin dispozițiile

criticate, i se cere să facă dovada plății taxei speciale de primă

înmatriculare care era percepută în baza art. 214

1

- 214

3

din C. fisc. , articole care au fost abrogate prin art. 14 din O.U.G. nr.

50/2008.

În opinia

reclamantului, pârâta Instituția Prefectului Județului Gorj- Serviciul Public

Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculări Autovehicule i-a

solicitat, în mod abuziv, să facă dovada plății taxei de poluare prevăzută de

O.U.G. nr. 50/2008, de vreme ce art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul atacat nu

prevede acest lucru, iar ordinul nu a suferit modificări în sensul înlocuirii

acestei taxe speciale cu taxa de poluare.

Totodată, reclamantul

a susținut că adresa din 02 iulie 2008 emisă de Ministerul Finanțelor,

prin care se recomandă pârâtei ca, începând cu data de 01 iulie 2008, pentru

autovehiculele uzate importate care se înmatriculează pentru prima oară în

România, persoana pe numele căreia se înmatriculează autovehiculul să facă

dovada plății taxei de poluare, conform O.U.G. nr. 50/2008 și Normelor

metodologice aprobate prin H.G. nr. 686/2008, nu ține loc de modificare

legislativă a ordinului menționat, cu atât mai mult cu cât acesta nu îi este

opozabil.

Prin încheierea de ședință

din data de 27 octombrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal, a sesizat Curtea de Apel București cu soluționarea excepției de nelegalitate

a dispozițiilor art. 7 lit. j) din Ordinul Ministerului Administrației și Internelor

(M.A.I) nr. 1501/2006 și a suspendat judecata cauzei până la soluționarea irevocabilă

a excepției de nelegalitate.

Prin sentința nr. 4904

din 06 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 1222/95/2010,

s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel București și s-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția de

contencios administrativ și fiscal.

La data de 9 decembrie

2010, reclamantul B.C. a formulat recurs împotriva sentinței nr. 4904 din 06

decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, cauza fiind înregistrată

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 1222/95/2010.

Prin decizia nr. 1526

din 15 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul formulat

de reclamantul B.C., ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal sub

nr. 1156/54/2011.

Apel

Prin sentința

nr. 443/2011 din 07 octombrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor

art. 7 lit. j) din ordinul M.A.I. nr. 1501/2006 invocată de reclamantul B.C. în

contradictoriu cu pârâții Instituția Prefectului Județului Gorj- Serviciul Public

Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculări Autovehicule și Ministerul

Administrației și Internelor.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea a reținut că obiectul excepției de nelegalitate

îl constituie dispozițiile art. 7 lit. j) din ordinul M.A.I. nr. 1501 din 13

noiembrie 2006, ce reglementează

documentele necesare în vederea

înmatriculării

permanente sau a înmatriculării temporare

a unui autovehicul, fiind menționată și

dovada

plății taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, stabilită potrivit legii,

necesară începând cu data de 1 ianuarie 2007.

Instanța

de fond a constatat că reglementarea acestei condiții de formă este justificată

prin modificarea Legii nr. 571/2003, respectiv introducerea Capitolului II 1privind

taxele speciale pentru autoturisme și autovehicule.

Începând

cu data de 1 iulie 2008 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 50/2008

pentru

instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, care cuprinde, în textul art.

14 alin. (2), dispoziții exprese de abrogare a normelor fiscale privind taxa specială

pentru autovehicule, reglementând, prin art. 1 alin. (1),

taxa

de poluare pentru autovehicule, care constituie venit la bugetul Fondului pentru

mediu și se gestionează de Administrația Fondului pentru Mediu, în vederea finanțării

programelor și proiectelor pentru protecția mediului.

Potrivit normelor metodologice

de aplicare, o

bligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei

înmatriculări a unui autovehicul în România sau la repunerea în circulație a unui

autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face

referire la art. 3 și 9 din O.U.G. nr. 50/2008.

Titularul

excepției de nelegalitate a invocat nerespectarea dispozițiilor art. 44 din Constituția

republicată, precizând că obligarea la depunerea dovezii de plată a taxei de poluare,

condiție de formă apreciată ca fiind obligatorie la momentul înmatriculării, îi

îngrădește dreptul de folosință asupra autoturismului, contrar principiului constituțional

al garanțiilor dreptului de proprietate, însă Curtea a reținut că, potrivit

art. 44

alin. (7), dreptul de proprietate obligă la respectarea

sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și

la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Totodată,

Curtea de Apel a reținut că, din economia art. 1 și 5 din O.U.G. nr. 50/2008,

rezultă finalitatea colectării taxei de poluare, tocmai în vederea dezvoltării unor

programe naționale de mediu, această finalitate rezultând și din expunerea de motive

a actului normativ, potrivit căreia rațiunea legiferării taxei rezidă î

n scopul

asigurării protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte pentru

îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valorile limită prevăzute

de legislația comunitară în domeniu.

Analizând

respectarea principiului conformității actului administrativ unilateral cu caracter

normativ în raport de dispozițiile art. 20 din Constituția republicată, privind

principiile de interpretare și aplicare a normelor de drept intern în concordanță

cu normele de drept internațional având ca obiect drepturile și libertățile fundamentale

ale omului, instanța de fond a constatat că, prin dispozițiile art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, se reglementează dreptul persoanelor fizice sau juridice la respectarea

bunurilor lor sub corectivul dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră

necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau

pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.

Pe

de altă parte, a reținut judecătorul fondului, ceea ce invocă titularul excepției

de nelegalitate nu constituie o cauză de nulitate a actului administrativ unilateral

cu caracter normativ, ci o interpretare a noțiunii de „taxă specială pentru autoturisme

și autovehicule datorată, potrivit legii”.

Curtea

a apreciat că taxa de poluare constituie o taxă specială, nefiind inclusă în cadrul

general al obligațiilor fiscale stabilit de Legea nr. 571/2003, instituirea taxei

de poluare prezentând o finalitate diferită față de sistemul general de taxe și

impozite, procedura de stabilire a obligației de plată fiind derogatorie de la normele

de procedură fiscală, iar noțiunea de taxă datorată „potrivit legii” este susceptibilă

de o interpretare extensivă, incluzând atât legea, cât și alte acte normative.

Prin

urmare, Curtea de apel a constatat că dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. j) din

ordinul M.A.I. nr. 1501/2006 îndeplinesc cerința de conformitate față de dispozițiile

constituționale ale art. 44, atribuția reglementară a ministrului afacerilor interne

fiind îndeplinită cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție

și respectiv, ale art. 4 din Legea nr. 24/2000, astfel încât a apreciat că se impune

respingerea excepției de nelegalitate invocată, ca neîntemeiată.

în cauză

Împotriva

sentinței

nr. 443/2011 din 07 octombrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal,

criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, a declarat recurs reclamantul B.C., invocând

motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9

C.

proc. civ.

Printr-o primă critică

din recurs, recurentul susține că instanța de fond a realizat o interpretare greșită

a actelor deduse judecății, deoarece s-a pronunțat în lipsa dosarului de fond care

a rămas la Curtea de Apel Craiova și care conținea mai multe înscrisuri necesare

soluționării cauzei și nu a solicitat emitentului actului să depună la dosar toată

documentația care a stat la baza emiterii ordinului.

Printr-o a doua critică

de recurs, recurentul afirmă că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii,

întrucât a făcut referire la art. 7 alin. (1) lit. 7 din ordin, iar nu la dispozițiile

art. 7 alin. (1) lit. j) din ordinul respectiv, precum și faptul că instanța în

mod eronat nu a înțeles că excepția de nelegalitate a fost invocată în raport cu

dispozițiile din C. fisc., din cuprinsul căruia au fost abrogate prevederile

art. 214

1

- art. 214

3

, care reprezentau temeiul juridic al

art. 7 alin. (1) lit. j) din ordinul contestat.

Mai susține recurentul

că instanța în mod greșit nu a reținut faptul că dispozițiile contestate din ordin

au fost emise în temeiul și în executarea art. 214

1

– art. 214

3

din C. fisc., care ulterior au fost abrogate, astfel că prevederile art. 7

alin. (1) lit. j) au rămas fără suport legal, iar O.U.G. nr. 50/2008 nu este un

act normativ cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea căruia să

fi fost emis ordinul M.A.I. nr. 1501/2006.

Recurentul reia susținerile

referitoare la existența unui vid legislativ deoarece O.U.G. nr. 50/2008 nu a prevăzut

expres faptul că se modifică denumirea taxei prevăzute de art. 7 alin. (1) lit.

j) din ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006, iar adresa

Ministerului Finanțelor nr. 285783 din 02 iulie 2008 nu reprezintă o modificare

adusă ordinului respectiv.

În esență, recurentul

reia susținerile referitoare la faptul că, ulterior abrogării dispozițiilor

art. 214

1

– art. 214

3

din C. fisc. , taxa prevăzută de art. 7 alin.

(1) lit. j) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006 a

rămas fără temei legal.

Curți asupra recursului

Examinând

cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent,

precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele

expuse în continuare.

Astfel, motivul de recurs

reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, în condițiile în care,

în mod corect, prima instanță a reținut faptul că norma a cărei legalitate este

contestată stabilește documentele necesare la înmatricularea permanentă sau înmatricularea

temporară, printre care este menționată, începând cu data de 01 ianuarie 2007, și

dovada plății taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, stabilită potrivit

legii.

Într-adevăr, taxa specială

pentru autoturisme și autovehicule a fost reglementată de Legea nr. 571/2003 privind

C. fisc. (art. 214

1

- art. 214

3

), în perioada 01 ianuarie 2007-01

iulie 2008, dar și de O.U.G. nr. 50/2008, începând cu data de 01 iulie .2008.

Ca atare, judecătorul

cauzei s-a pronunțat pe ceea ce s-a cerut, astfel că au fost respectate prevederile

art. 129 alin. (5) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, deși

recurentul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., nu a procedat

la individualizarea criticilor care se subsumează fiecăruia dintre aceste motive

de modificare a hotărârii judecătorești.

În fine, nici ultimul

motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., nu este fondat.

Dispozițiile art. 7

alin. (1) lit. j) din Ordinul M.A.I. nr. 1501/2006

privind procedura înmatriculării,

înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de circulație provizorie sau

pentru probe a vehiculelor prevăd că înmatricularea permanentă sau înmatricularea

temporară se efectuează în baza unor documente, printre care, începând cu data de

01 ianuarie 2007, se numără și dovada plății taxei speciale pentru autoturisme și

autovehicule, stabilită potrivit legii.

Actul administrativ unilateral

cu caracter normativ aflat în discuție a fost emis în aplicarea dispozițiilor imperative

ale art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată,

în forma în vigoare în perioada de referință.

Ordinul contestat nu reglementează

instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, în contextul în care această taxă

constituie, în mod concret, obiectul criticii exprimate în cererea de recurs.

În procedura reglementată

de art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ învestită

cu soluționarea unei excepții de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanța

actului administrativ supus analizei cu actele normative care au forță juridică

superioară, în temeiul și în executarea cărora a fost emis, ținând seama de principiul

ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5)

din Constituție și de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Cu alte cuvinte, verificarea

legalității actului administrativ contestat, pe calea excepției de nelegalitate,

presupune cenzurarea acestuia prin raportare la dispozițiile legii, iar nu prin

raportare la o situație de fapt.

În speța de față, instanța

de control judiciar, în acord cu acord cu judecătorul fondului, constată că recurentul

invocă, în realitate, executarea necorespunzătoare a unui act normativ.

De asemenea, Înalta Curte

reține faptul că sintagma „taxă stabilită potrivit legii”, utilizată de către legiuitor

în cuprinsul normei care face obiectul excepției de nelegalitate, nu este restrictivă,

adică nu face trimitere la un anume act normativ, ci la întregul ansamblu normativ

în vigoare.

Prin urmare, având în

vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2008, „la data intrării

în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență – 01 iulie 2008 – se abrogă art. 214

1

-art.

214

3

din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.”, care reglementau taxa

specială de primă înmatriculare, în situația de față nu există un vid legislativ,

întrucât „taxa specială, stabilită potrivit legii” este reprezentată de taxa de

poluare pentru autovehicule, instituită de prevederile O.U.G. nr. 50/2008.

În această ordine de idei,

trebuie subliniat faptul că art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2008 instituie obligația

de plată a taxei care intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul

în România.

Pe de altă parte, se cuvine

a fi amintite și dispozițiile art. 5 alin. (4) din aceeași ordonanță de urgență,

potrivit cărora persoana fizică sau persoana juridică care intenționează să înmatriculeze

autovehiculul trebuie să achite contravaloarea acestei taxe, într-un cont distinct

deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației Fondului pentru

Mediu.

La pronunțarea prezentei

decizii, Înalta Curte are în vedere jurisprudența sa anterioară reprezentată, cu

titlu de exemplu, de următoarele decizii: decizia nr. 3248 din 3 iunie 2011, decizia

nr. 3350 din 9 iunie 2011, decizia nr. 3896 din 12 iulie 2011, decizia nr. 5527

din 22 noiembrie 2011, decizia nr. 5477 din 17 noiembrie 2011, decizia nr. 3896

din 12 iulie 2011 și decizia nr. 5023 din 28 octombrie 2011.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare,

Înalta Curte va respinge recursul formulat în prezenta cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

B.C. împotriva sentinței

nr. 443/2011 din 07 octombrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie

2012.