ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5527/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2006 din 15 martie 2011,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal:

- a respins excepția inadmisibilității,

reținând, în esență, că este admisibilă excepția de nelegalitate a dispozițiilor

art. 7 lit. j) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006,

întrucât art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu face distincție între actul

cu caracter normativ și actul cu caracter individual;

- a respins excepția de

nelegalitate a dispozițiilor art. 7 lit. j) din Ordinul ministrului administrației

și internelor nr. 1501/2006, invocată de reclamantul P.A.

Pe fondul excepției de

nelegalitate, Curtea de apel a reținut, în esență, că ordinul a fost emis în conformitate

cu dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile

publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

A reținut instanța că,

întrucât în cuprinsul ordinului este folosită noțiunea de „taxă specială potrivit

legii”, stabilirea în concret a taxei ce trebuie plătită pentru înmatriculare se

face prin raportare la momentul la care se solicită înmatricularea, fiind vorba

despre taxa reglementată de art. 214

1

–214

3

din C. fisc., denumită

taxă specială de primă înmatriculare de la data de 1 ianuarie 2007 și până la intrarea

în vigoare a O.U.G. nr. 50/2008, iar, ulterior acestui moment, taxa de poluare.

A reținut instanța și

că abrogarea, prin O.U.G nr. 50/2008, a dispozițiilor art. 214

1

–art.

214

3

din C. fisc. nu are nicio relevanță sub aspectul legalității dispozițiilor

criticate pe calea excepției de nelegalitate, întrucât acestea se referă la o taxă

specială pentru autoturisme și autovehicule.

Totodată, Curtea de apel

a reținut că, în prezenta cauză, fiind învestită cu verificarea legalității ordinului

în raport cu dispozițiile legale în temeiul și pentru executarea cărora a fost emis,

nu are de examinat conformitatea O.U.G. nr. 50/2008 cu dreptul comunitar, acest

aspect fiind de competența instanței care soluționează litigiul în cadrul căruia

fost invocată excepția de nelegalitate.

Împotriva sentinței civile

nr. 2006 din 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul P.A., invocând motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 din

C. proc. civ

.

Printr-o primă critică

din recurs, recurentul susține că instanța de fond a realizat o interpretare greșită

a actelor deduse judecății, deoarece s-a pronunțat în lipsa dosarului de fond care

a rămas la Curtea de Apel Craiova și care conținea mai multe înscrisuri necesare

soluționării cauzei și nu a solicitat emitentului actului să depună la dosar toată

documentația care a stat la baza emiterii ordinului.

Printr-o a doua critică

de recurs, recurentul afirmă că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii,

întrucât a făcut referire la art. 7 alin. (1) lit. 7 din ordin, iar nu la dispozițiile

art. 7 alin. (1) lit. j), precum și faptul că instanța în mod eronat nu a înțeles

că excepția de nelegalitate a fost invocată în raport cu dispozițiile din C. fisc.,

din cuprinsul căruia au fost abrogate prevederile art. 214

1

–art. 214

3

,

care reprezentau temeiul juridic al art. 7 alin. (1) lit. j) din ordinul contestat.

Mai susține recurentul

că instanța în mod greșit nu a reținut faptul că dispozițiile contestate din ordin

au fost emise în temeiul și în executarea art. 214

1

–art. 214

3

din C. fisc., care ulterior au fost abrogate, astfel că prevederile art. 7

alin. (1) lit. j) din ordin au rămas fără suport legal, iar O.U.G. nr. 50/2008 nu

este un act normativ cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea căruia

să fi fost emis Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006.

Recurentul arată că există

un vid legislativ deoarece O.U.G. nr. 50/2008 nu a prevăzut expres faptul că se

modifică denumirea taxei prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului

administrației și internelor nr. 1501/2006, iar adresa Ministerului Finanțelor din

2 iulie 2008 nu reprezintă o modificare adusă ordinului respectiv.

În esență, recurentul

mai susține că, ulterior abrogării dispozițiilor art. 214

1

–art. 214

3

din

C. fisc., taxa prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administrației

și internelor nr. 1501/2006 a rămas fără temei legal.

Pârâtul Ministerul Administrației

și Internelor a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, ca

nefondat.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate și a prevederilor art. 304

1

din C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul nu este fondat .

Astfel, motivul de recurs

reglementat de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ., este nefondat, în condițiile în

care, în mod corect, prima instanță a reținut faptul că norma a cărei legalitate

este contestată stabilește documentele necesare la înmatricularea permanentă sau

înmatricularea temporară, printre care este menționată, începând cu data de 1

ianuarie 2007, și dovada plății taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule,

stabilită potrivit legii.

Într-adevăr, taxa specială

pentru autoturisme și autovehicule a fost reglementată de Legea nr. 571/2003 privind

C. fisc. (art. 214

1

– art. 214

3

), în perioada 1 ianuarie 2007–1

iulie 2008, dar și de O.U.G. nr. 50/2008, începând cu data de 1 iulie 2008.

Ca atare, judecătorul

cauzei s-a pronunțat pe ceea ce s-a cerut, astfel că au fost respectate prevederile

art. 129 alin. (5) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, deși

recurentul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 din C. proc. civ., nu a procedat

la individualizarea criticilor care se subsumează fiecăruia dintre aceste motive

de modificare a hotărârii judecătorești.

În fine, și ultimul motiv

de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. este nefondat.

Dispozițiile art. 7

alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006

privind procedura înmatriculării,

înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de circulație provizorie sau

pentru probe a vehiculelor prevede că înmatricularea permanentă sau înmatricularea

temporară se efectuează în baza unor documente, printre care, începând cu data de

1 ianuarie 2007, se numără și dovada plății taxei speciale pentru autoturisme și

autovehicule, stabilită potrivit legii.

Actul administrativ unilateral

cu caracter normativ aflat în discuție a fost emis în aplicarea dispozițiilor imperative

ale art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată,

în forma în vigoare în perioada de referință.

Ordinul contestat nu reglementează

instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, în contextul în care această taxă

constituie, în mod concret, obiectul criticii exprimate în cererea de recurs.

În procedura reglementată

de art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ învestită

cu soluționarea unei excepții de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanța

actului administrativ supus analizei cu actele normative care au forță juridică

superioară, în temeiul și în executarea cărora a fost emis, ținând seama de principiul

ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5)

din Constituție și de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Cu alte cuvinte, verificarea

legalității actului administrativ contestat, pe calea excepției de nelegalitate,

presupune cenzurarea acestuia prin raportare la dispozițiile legii, iar nu prin

raportare la o situație de fapt.

În speța de față, instanța

de control judiciar, în acord cu judecătorul fondului, constată că recurenta invocă,

în realitate, executarea necorespunzătoare a unui act normativ.

De asemenea, Înalta Curte

reține faptul că sintagma „taxă stabilită potrivit legii”, utilizată de către legiuitor

în cuprinsul normei care face obiectul excepției de nelegalitate, nu este restrictivă,

adică nu face trimitere la un anume act normativ, ci la întregul ansamblu normativ

în vigoare.

Prin urmare, având în

vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2008, „la data intrării

în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, 1 iulie 2008, se abrogă art. 214

1

–art.

214

3

din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.”, care reglementau taxa

specială de primă înmatriculare, în situația de față nu există un vid legislativ,

întrucât „taxa specială, stabilită potrivit legii” este reprezentată de taxa de

poluare pentru autovehicule, instituită de prevederile O.U.G. nr. 50/2008.

În această ordine de idei,

trebuie subliniat faptul că art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2008 din această

ultimă reglementare instituie obligația de plată a taxei care intervine cu ocazia

primei înmatriculări a unui autovehicul în România.

Pe de altă parte, se cuvine

a fi amintite și dispozițiile art. 5 alin. (4) din aceeași ordonanță de urgență,

potrivit cărora persoana fizică sau persoana juridică care intenționează să înmatriculeze

autovehiculul trebuie să achite contravaloarea acestei taxe, într-un cont distinct

deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației Fondului pentru

Mediu.

Așa cum corect a reținut

instanța de fond, asupra susținerilor reclamantului referitoare la incompatibilitatea

dintre prevederile O.U.G. nr. 50/2008 și dreptul european, prin prisma jurisprudenței

Curții de Justiție a Uniunii Europene, este competentă a se pronunța instanța învestită

cu litigiul în fond, întrucât analiza efectuată de instanța de contencios administrativ

în soluționarea excepției de nelegalitate este limitată la verificarea legalității

actului administrativ în raport cu actele normative cu forță juridică superioară

în temeiul și în executarea cărora a fost emis.

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinței

potrivit art. 20 alin. ((3) din Legea n.554/2004 sau art. 304

1

din C.

proc. civ.

La pronunțarea prezentei

decizii, Înalta Curte are în vedere jurisprudența sa anterioară reprezentată, cu

titlu de exemplu, de decizia din 3 iunie 2011, decizia din 9 iunie 2011, decizia

din 12 iulie 2011 și decizia din 12 iulie 2011, decizia din 28 octombrie 2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de P.A. împotriva sentinței

civile nr. 2006 din 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie

2011.