ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5527/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2006 din 15 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal: - a respins excepția inadmisibilității, reținând, în esență, că este admisibilă excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 7 lit. j) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006, întrucât art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu face distincție între actul cu caracter normativ și actul cu caracter individual; - a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 7 lit. j) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006, invocată de reclamantul P.A.

Pe fondul excepției de nelegalitate, Curtea de apel a reținut, în esență, că ordinul a fost emis în conformitate cu dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare. A reținut instanța că, întrucât în cuprinsul ordinului este folosită noțiunea de „taxă specială potrivit legii”, stabilirea în concret a taxei ce trebuie plătită pentru înmatriculare se face prin raportare la momentul la care se solicită înmatricularea, fiind vorba despre taxa reglementată de art. 214 1 –214 3 din C. fisc., denumită taxă specială de primă înmatriculare de la data de 1 ianuarie 2007 și până la intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 50/2008, iar, ulterior acestui moment, taxa de poluare. A reținut instanța și că abrogarea, prin O.U.G nr. 50/2008, a dispozițiilor art. 214 1 –art. 214 3 din C. fisc. nu are nicio relevanță sub aspectul legalității dispozițiilor criticate pe calea excepției de nelegalitate, întrucât acestea se referă la o taxă specială pentru autoturisme și autovehicule. Totodată, Curtea de apel a reținut că, în prezenta cauză, fiind învestită cu verificarea legalității ordinului în raport cu dispozițiile legale în temeiul și pentru executarea cărora a fost emis, nu are de examinat conformitatea O.U.G. nr. 50/2008 cu dreptul comunitar, acest aspect fiind de competența instanței care soluționează litigiul în cadrul căruia fost invocată excepția de nelegalitate.

Împotriva sentinței civile nr. 2006 din 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul P.A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 din C. proc. civ . Printr-o primă critică din recurs, recurentul susține că instanța de fond a realizat o interpretare greșită a actelor deduse judecății, deoarece s-a pronunțat în lipsa dosarului de fond care a rămas la Curtea de Apel Craiova și care conținea mai multe înscrisuri necesare soluționării cauzei și nu a solicitat emitentului actului să depună la dosar toată documentația care a stat la baza emiterii ordinului.

Printr-o a doua critică de recurs, recurentul afirmă că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii, întrucât a făcut referire la art. 7 alin. (1) lit. 7 din ordin, iar nu la dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. j), precum și faptul că instanța în mod eronat nu a înțeles că excepția de nelegalitate a fost invocată în raport cu dispozițiile din C. fisc., din cuprinsul căruia au fost abrogate prevederile art. 214 1 –art. 214 3 , care reprezentau temeiul juridic al art. 7 alin. (1) lit. j) din ordinul contestat. Mai susține recurentul că instanța în mod greșit nu a reținut faptul că dispozițiile contestate din ordin au fost emise în temeiul și în executarea art. 214 1 –art. 214 3 din C. fisc., care ulterior au fost abrogate, astfel că prevederile art. 7 alin. (1) lit. j) din ordin au rămas fără suport legal, iar O.U.G.

nr. 50/2008 nu este un act normativ cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea căruia să fi fost emis Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006. Recurentul arată că există un vid legislativ deoarece O.U.G. nr. 50/2008 nu a prevăzut expres faptul că se modifică denumirea taxei prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006, iar adresa Ministerului Finanțelor din 2 iulie 2008 nu reprezintă o modificare adusă ordinului respectiv. În esență, recurentul mai susține că, ulterior abrogării dispozițiilor art. 214 1 –art. 214 3 din C. fisc., taxa prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006 a rămas fără temei legal.

Pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate și a prevederilor art. 304 1 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat . Astfel, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ., este nefondat, în condițiile în care, în mod corect, prima instanță a reținut faptul că norma a cărei legalitate este contestată stabilește documentele necesare la înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară, printre care este menționată, începând cu data de 1 ianuarie 2007, și dovada plății taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, stabilită potrivit legii.

Într-adevăr, taxa specială pentru autoturisme și autovehicule a fost reglementată de Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. (art. 214 1 – art. 214 3 ), în perioada 1 ianuarie 2007–1 iulie 2008, dar și de O.U.G. nr. 50/2008, începând cu data de 1 iulie 2008. Ca atare, judecătorul cauzei s-a pronunțat pe ceea ce s-a cerut, astfel că au fost respectate prevederile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ. Pe de altă parte, deși recurentul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 din C. proc. civ., nu a procedat la individualizarea criticilor care se subsumează fiecăruia dintre aceste motive de modificare a hotărârii judecătorești. În fine, și ultimul motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ. este nefondat. Dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor prevede că înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară se efectuează în baza unor documente, printre care, începând cu data de 1 ianuarie 2007, se numără și dovada plății taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, stabilită potrivit legii. Actul administrativ unilateral cu caracter normativ aflat în discuție a fost emis în aplicarea dispozițiilor imperative ale art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, în forma în vigoare în perioada de referință.

Ordinul contestat nu reglementează instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, în contextul în care această taxă constituie, în mod concret, obiectul criticii exprimate în cererea de recurs. În procedura reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ învestită cu soluționarea unei excepții de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanța actului administrativ supus analizei cu actele normative care au forță juridică superioară, în temeiul și în executarea cărora a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Cu alte cuvinte, verificarea legalității actului administrativ contestat, pe calea excepției de nelegalitate, presupune cenzurarea acestuia prin raportare la dispozițiile legii, iar nu prin raportare la o situație de fapt. În speța de față, instanța de control judiciar, în acord cu judecătorul fondului, constată că recurenta invocă, în realitate, executarea necorespunzătoare a unui act normativ. De asemenea, Înalta Curte reține faptul că sintagma „taxă stabilită potrivit legii”, utilizată de către legiuitor în cuprinsul normei care face obiectul excepției de nelegalitate, nu este restrictivă, adică nu face trimitere la un anume act normativ, ci la întregul ansamblu normativ în vigoare. Prin urmare, având în vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (2) din O.U.G.

nr. 50/2008, „la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, 1 iulie 2008, se abrogă art. 214 1 –art. 214 3 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.”, care reglementau taxa specială de primă înmatriculare, în situația de față nu există un vid legislativ, întrucât „taxa specială, stabilită potrivit legii” este reprezentată de taxa de poluare pentru autovehicule, instituită de prevederile O.U.G. nr. 50/2008. În această ordine de idei, trebuie subliniat faptul că art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2008 din această ultimă reglementare instituie obligația de plată a taxei care intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România.

Pe de altă parte, se cuvine a fi amintite și dispozițiile art. 5 alin. (4) din aceeași ordonanță de urgență, potrivit cărora persoana fizică sau persoana juridică care intenționează să înmatriculeze autovehiculul trebuie să achite contravaloarea acestei taxe, într-un cont distinct deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației Fondului pentru Mediu. Așa cum corect a reținut instanța de fond, asupra susținerilor reclamantului referitoare la incompatibilitatea dintre prevederile O.U.G. nr. 50/2008 și dreptul european, prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, este competentă a se pronunța instanța învestită cu litigiul în fond, întrucât analiza efectuată de instanța de contencios administrativ în soluționarea excepției de nelegalitate este limitată la verificarea legalității actului administrativ în raport cu actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinței potrivit art. 20 alin. ((3) din Legea n.554/2004 sau art. 304 1 din C. proc. civ. La pronunțarea prezentei decizii, Înalta Curte are în vedere jurisprudența sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de decizia din 3 iunie 2011, decizia din 9 iunie 2011, decizia din 12 iulie 2011 și decizia din 12 iulie 2011, decizia din 28 octombrie 2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.A. împotriva sentinței civile nr. 2006 din 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2011.